Buburuzisme 8

Cri (cu ochii închiși, lăfăindu-se în soarele de Corfu): - Ăsta are o problemă majoră. La cap. Sunt curios dacă se mai oprește vreodată.

Vecinul nostru de șezlong a sosit acum o oră. Slavă domnului că nu dis-de-dimineață! Am avut totuși două ore de plajă senină și dulce fără el. De când a venit vorbește întruna, stând în picioare cu tricoul pe el. N-a apucat să și-l dea jos. Vorbește și vorbește, poate e albaneză sau macedoniană. Cu o tonalitate monotonă, enervantă, în timp ce viața râde și se joacă în jurul lui. Are o mină serioasă și nu se lasă. “Poate e pastor și predică familiei plictisite” zice Cristi, întorcându-se la fel de plictisit de pe o parte pe alta. Omul explică și explică. Soția îi stă cuminte la picioare, în nisip, cochetă și în costumaș roșu, ascultând sau nu, n-are importanță, el vorbește. Copilele îi sunt în apă, zbenguindu-se, nu le vede. El doar vorbește. Părinții, poate, stau și ei în picioare și îl ascultă. După două ore, toată familia s-a cărat care încotro. Numai noi am rămas, amărâții. Noi și marea. Nevastă-sa se preface că doarme în șezlong.

Li (care nu mai poate să rezolve sudoku de atâta vorbărie): - Ioi, acum o să tacă! Uite, în sfârșit s-a așezat în șezlong și el, cred că l-au lăsat picioarele. S-a plictisit el de el însuși. Sau o fi observat din greșeală că a ajuns la plajă. Oricum nu mai are cu cine vorbi. Decât dacă predică-n pustie.

Eroare. Își deschide telefonul și sună pe cineva. Vocea lui continuă să toace uniform pănă ne luăm calabalâcul și plecăm să luăm prânzul. Ce ușurare! Îl vedem de pe terasă cum dă mărunt din buze. Fie binecuvântat!

Dimineață devreme, pe terasa îmbibată cu mare și albastru, așteptând soarele să aurească totul.

Cristinelu’ (agale, legănat): - Tu ai băgat aparatul de țânțari în priză?

Liliuca (încântată de sine): - Da, azi noapte! Tu dormeai. Mi-am dat seama că ai uitat și l-am băgat eu în priză. Absolut glorioasă invenție. Nu m-a mușcat nici un țânțar. Și erau o droaie.

Cristi (și mai legănat, gata să pufnească în râs): - Draga de tine. Aparatul nu avea pastilă în el. Ai uitat să-i bagi o pastilă.

Li (care știe să pareze astfel de nemernicii): - Ai văzut ce putere are gândirea mea pozitivă?! De când îți spun!

Aterizăm pe aeroportul din Londra. Cristi se uită cu jale în zare și exclamă patetic: „Vin norii negri, Liliuca. Nu asta am vrut! Hai-napoi în Corfu!”

Prânzul de duminică în familie

După ce a salahorit ca sclava Isaura toată dimineața, Lilike se așază satisfăcută la masă și declară pompos (nu de alta, dar mai bine să se laude singură, ca să fie absolut sigură că munca ei va fi apreciată la maximum!): - Sper că sunteți super încântați de toate bunătățurile! Nu mâncați așa bine nici la restaurant! Un deliciu! mai adaugă ea, în timp ce mușcă cu poftă dintr-o roșioară coaptă, cu arome de usturoi și rozmarin.

Roșia explodează și sare în toate părțile, că ce să facă și ea!

Alex (nici măcar uimit, ci doar obișnuit cu de din astea): - Da, mamă. Bine că nu suntem la restaurant!

Stăm cu toții fericiți în jurul cafeluței oferite de vecinii din Hong Kong, încercând să ne decidem cine o va bea. Nimeni nu se întreabă de ce ne-au dăruit doar o cafea. Nu ar fi politicos. Așa le-a venit lor și gata. Bine c-am primit-o și pe asta!

Lili (decizându-se să renunțe la prețiosul lichid în favoarea și mai prețiosului fiu, face conversație de-aiurea, descriindu-și programul TV, ca și cum ar interesa pe cineva):

- Aseară m-am uitat la Top Gun Maverick, de una singură, Cristinel a adormit când era acțiunea mai dihai, nu-i bai, apoi m-am uitat la zombilăi și în final, fericită și împlinită, m-am pus în pat și am jucat bile.

Ale (fals mirat): – Încă ai putere să joci bile? După atâția ani?

Cristi (martor obiectiv): – În fiecare seară are puterea asta. E o femeie foarte puternică.

Ale (privindu-și părințeii fenomenali pe care îi are și pace!): - Unul dintre voi e orientat spre interior, unul e orientat spre exterior.

Lili (extaziată și mândră de fiul ei deștept): - Ce frumos ai spus-o, Alexu’ lu’ mămuca!

Cristi: - Iar l-am văzut pe omul ăla cărând o cruce uriașă taman pe Oxford Street! Ce chestii uimitoare poți vedea pe strada asta!

Ale (râzând): - Unul dintre voi a auzit ce-am spus, unul nu.

Desfacem din pachetul de Amazon noul remi pe care l-am comandat. E mare, frumos, mirosind cumsecade a lemn. Nu-l mai suportam pe cel mic, de plastic. Nu mi-au plăcut niciodată înlocuitorii. Sunt mulțumită absolut întru totul de alegerea mea. A venit, în stil englezesc, de la Happy Deals Wooden Rummy Family Game.

Ne holbăm cu toții la Jolly. E încântător de haios, un mikimaus delicios cu două litere sculptate la bază, PC. După câteva ghiceli cădem de comun acord, e prescurtarea de la Păcălici. Ne place ideea și o păstrăm.

Lili (care se știe că vede detaliile după ani lumină de la apariția lor, pe la al patrulea joc, întoarce brusc tabla ei de lemn și vede eticheta. Instantaneu, începe să chirăie ca apucata):

- Aiiiiiiiii! Știu ce înseamnă PC. Piatra Craiului!

Alex: - Ce, e românesc?!

Lili (în extaz mioritic): - Daaaa, nu pot să cred! Și l-am comandat pe Amazon UK. Piatra Craiului, vine din Carpați, mamă dragă! Lemn adevărat, românesc! Și, luată de valul bucuriei, pupă cu drag eticheta, sub ochii stupefiați ai familiei. E românesc, Cristinelule!

Cri (plimbându-și cu grijă degetul pe suprafața rugoasă, pe care trebuie să o mai finiseze el):

- Mda. Se vede!

Piuie mașina de spălat. Cristi macină macul, așa că zice, fără speranță, de altfel: - Lili, știi să schimbi programul?

Lilike (mândră și înfiptă): - Să pun pe dryer?! Știu, cum să nu știu! Hai să vezi! (îl cheamă și pe Cristinelu’, pentru mai mare siguranță, că nu e totuși sigură mie-n sută).

În fața mașinii de spălat, se holbează o țârucă, neînțelegând o iotă.

- Cristinelule, zice ea plină de stupoare, asta e o mașină nouă de spălat! Eu știam pe aia veche!

Cri (dându-și ochii peste cap): - Da, e nouă, de vreo șapte luni.

Li (ridicând din umeri în clasicul “No, iaca!”): - Las că o să învăț când o să fim la casa noastră. Nu e cazul să mă strofoc acum.

Cri (cu o blândețe ieșită din comun): - Normal, drăguțo. De ce ai face-o?! Plus că era să intru în șoc anafilactic când ai zis că te pricepi. Mai bine așa, să știm clar ce poate fiecare. Și ce nu.

Tu poți să încerci

Ce fac eu când vine tornada peste mine și emoțiile îmi țâșnesc ca un gheizer inflamat drept prin gură și nas și ochi?! De mă apucă apoi conjunctivita și rinita și amigdalita și mă tot mir ce dau bolile peste mine. Oficial e stabilit, sunt alergică la Londra. La poluare, la flori, la metrou, la nu se știe, la tot ce alcătuiește acest oraș fantastic, plin de dragoni ce aruncă flăcări exact spre nevinovata de mine. Neoficial, nu-mi priesc emoțiile negative. Dar cui îi priesc?!

Ce fac eu când nu am nici o replică și mă ghemuiesc în mine însămi, ca o scoică ce se retrage în adăpostul cochiliei atât de fragile, cam silly de altfel, pentru că oricine o poate fărâma în mii de bucățele, nisip cenușiu și nimic altceva?! Replicile deștepte, ieșite din comun îmi vin după aceea, la ani lumină, vin în singurătatea capului meu ce luptă, sărmanu’, absolut de capu’ lui să găsească, vezi, doamne, drumul drept printre nisipurile înșelătoare. E cam încetinel, tre’ să recunosc. Capu’. Până găsește el soluții și explicații e deja noapte. Și mă lasă și fără somn.

Mai nou am tot felul de metode prin care încerc din răsputeri să rămân în starea lunatică, a mea și numai a mea, specifică mie, starea echilibrată a sinelui meu. Uneori îmi iese, de mă minunez și eu.

Ce încerc mai întâi și mai întâi? Încerc să ies din cercul vicios al nervilor, al supărării, repetându-mi poezia. Mi-au trebuit vreo 5 minute s-o învăț, stăteam în metrou cu ochii ficși, tre’ să fi părut de-a dreptul zănatică, și repetam în gând meticulos, o dată și încă o dată, n-am fost niciodată bună la toceală: “Am ajuns, sunt acasă, sunt aici și acum. Sunt curajoasă, sunt liberă, trăiesc în desăvârșire.” Pare o desăvârșită aiureală de spus când te simți ca un taur căruia i s-a fluturat o găleată de roșu prin fața ochilor turbați și nu-ți dorești decât să te arunci asupra nebunului care te-a stârnit.

Uneori le simt ca pe niște cuvinte absolut goale, nu-mi spun nimic, dar faptul că mă concentrez să le spun, să nu greșesc naibilui litania mă ajută, pur și simplu. După o vreme, dușmanul se micșorează, se îndepărtează. Devine o persoană, nu cineva pictat în roșu revărsat. Un om care poate e stresat sau supărat, care nici nu știe ce furtună a stârnit. Pot respira din nou și ziua redevine ceea ce era. Pot simți o urmă de compasiune. Pentru mine care mi-am pierdut din nou cumpătul dintr-un nimic, mizilic. Pentru cel sau cea care nu a știut cum să rămână în limitele frumosului și ale bunei cuviințe. Care s-a aruncat asupra mea doar ca să scape de el însuși.

Alteori cuvintele din litania mea sunt pur și simplu pline, fiecare sunet e fagure plin de sens. Se întâmplă când sunt în echilibru pe muchia lumii și fiecare floare are parfum, fiecare frunză are miez de verde. Atunci chiar mă simt liberă și curajoasă și trăiesc în desăvârșire.

Uneori încerc să înțeleg ce se întâmplă cu mine. De ce reacționez așa de puternic la orice tresărire a vântului. De ce sunt gata să cad la orice tremur al vălului lumii. Dacă eu știu cine sunt și ce fac, de ce fac ceea ce fac, de ce mă afectează atât de tare, de ce mi se declanșează aparent de aiurea buclele nebunele?! Dacă înțeleg, pot să ies la timp afară. Înainte ca căpcăunul să mă prindă de călcâi și să mi-l roadă până la os. Înainte să mă simt ca un copilaș care plânge cu o tristețe de nedescris și se agață de clanța ușii pe care nu poate să o deschidă. Ușa uriașă pe unde a plecat mama lui. Ușa prin care a fost abandonat și părăsit într-o lume de străini care nu sunt ai lui.

Alteori încerc să înțeleg ce se întâmplă cu ceilalți. Să le înțeleg povestea. Să înțeleg de ce le e frică. Ce îi face să reacționeze cum o fac. Știu că e frica lor, nu a mea. Le e teamă să nu greșească, teamă de dezastre imaginare, teamă că nu sunt destul de buni. Și câte frici or mai fi existând. Dacă te afli în calea lor, o încasezi. Ajută să știi de ce.

Uneori încerc să ghicesc în cărți viitorul. Adică prevăd, mai dihai ca o ghicitoare sau o prognoză meteo. Dacă cutare va spune ceva de genul, eu o să răspund așa. Dacă va zice altminteri, replica mea deșteaptă o să fie astfel. Dar apoi se întâmplă să-mi uit propria replică isteață. Luată de valul supărării, uit ce scuturi mi-am pregătit. Câteodată funcționează totuși.

Și mereu ajută dacă faci lucruri frumoase. Ca și cum urâtul ar fi alungat de orice gingășie, de orice bucățică translucidă de lumină. De o aripă de fluture.

Poți să încerci, dar nu se știe dacă reușești. Drumu-i greu și cu hârtoape. Dar dacă n-ai încerca, ce naibilui s-ar alege de tine?! Eu una nu mă las, asta-i sigur.

Buburuzisme de pe plajă

Cri (stând așezat pe prosopul lui galben lămâie, proaspăt achiziționat, pe care scrie încurajator și vesel "Kevin"): - Uite că Vasiliki vine cu prosoape de plajă! Și tu m-ai făcut să-l cumpăr pe Kevin, minionul!

Li (mucalită): - Sir Kevin, Cristinelu’! Și ți se potrivește minunat. Tu ești minionul meu! Plus că alea-s doar prosoape de rezervat șezlonguri. Nu de stat pe ele ca boieru’. Nu-ți dă nimeni prosop gratis. E o lume fără minioni! Numa' tu, unicul!

Lili (în urma unor analize abstracte de numerologie, făcute cu ochii dați peste cap): - Cri, fii atent, concediile noastre încep în 17, 17 aprilie Lanzarotte, 17 august Corfu. Trebuie să fie ceva legat de repetiția acestui număr în viața noastră, numai că încă nu înțeleg ce.

Cristinelu’ ( care își privește consoarta cu milă și drag, plus niscaiva mândrie națională, nimeni nu mai are una ca ea!):

- Liliuca, draga mea, mai fă niște Sudoku. Deși cred că taman de-acolo ți se trage. Știința asta pură, pe care ai exersat-o cam multicel aici pe plajă, te-a făcut să vezi tot felul de numere alergând bezmetice de colo până colo. Ți-am zis că cifrele nu-s pentru tine. Plus că te bate și soarele-n cap.

Li (ridicând din umeri): - Poi ce să fac, dacă grecii ăștia nu vând cuvinte încrucișate pe plajă! Ce oameni, dom’le! Da' ai dreptate, că și noaptea visez că pun cifre în careuri! Las’ că descopăr eu ce-i cu numărul ăsta. Tre’ să fie o chestie subliminală. Ce-mi place lumina asta de dimineață, adaugă ea, țopăind de la una la alta, în stilu-i caracteristic, uite, e poetică, dulce și pustie. Un pic cețoasă, tremurând la linia orizontului în așteptarea vipiei ce va să vină.

Cri (tresărind când aude de vipie): - Hai că-i soarele pe noi! Lasă cucului lumina! Hurry, hurry! Cremă!

S-au cumpărat cu mare atenție și responsabilitate două tuburi uriașe de cremă de protecție, factor 50, pentru bebeluși, aia a considerat Lilike că o va feri definitiv de orice pericol solar. Plus de cine știe ce chimicale se bagă în crema pentru adulți. Două săptămâni pe plajă nu-s de ici, de colo. Așa că acum Cristinelu’ se unge cu mare atenție cu cremă pentru bebeluși.

Li (fițoasă și importantă): - Să mă dai bine de tot, aici, unde nu ajung eu!

Cri (revoltat): - Stai, femeie, că întâi mă dau eu! Și în avion spune întâi să-ți pui tu masca de aer, apoi copchilul. Tu vrei totul de-a gata, hop, țop, exact ca un copil!

Marea susură senină printre albastrurile amestecate.

Cri (care se bronzează conștiincios, nu stă ca nevastă-sa la umbră, deși năucit de soare, își aduce totuși aminte să verifice ce face consoarta): - Ce tot scrii acolo, Liliuca mea?

Li (zâmbind fericită): - S-or deschis porțile inspirației. Ioi, ce bine!

Cri (ușurat): - Slavă domnului, măcar acum o să lași cifrele în pace.

Li (plină de speranță, i se trage de la atâta albastru, probabil): - Ajunge cât am stat și n-am scris nimica nimicuța. Să știi că aici o să mă vindec și de poluare. Dacă nici aici, pe un mal mic grecesc nu mai e aer curat, atunci unde papură vodă mai e?! Unde să mă mai duc? Pe altă planetă?!

Cri: - În Alaska! Lasă, nu te mai complica, scrie acolo!

Fac Sudoku. Adică mă tot holbez la el de vreo oră, nevenindu-mi să cred că nu mai găsesc nici o amărâtă naibilui de cifră. Îmi tot potrivesc ochelarii, pe partea de sus mă uit în zare, dar dacă greșesc un pic distanța, imaginea albastră se tulbură, pe partea de jos analizez cifrele, care și alea îmi joacă în fața ochilor, fratele meu, chestia asta cu 3 în 1 mă cam tulbură de cap. Mai bine îmi păstram eu cele trei perechi separate de ochelari. Vedeam și eu existența. Uite, probabil ochelarii sunt de vină că nu pot să fac un biet sudoku. Că doar n-o fi de vină capu', săracu'!

- Cri, cred că mă senilizez văzând cu ochii. Nema pișta de azi dimineață. Nici un 9, nici un 5, nici un 3, nimic.

- Dă-l încoace, zice Cristi deștept. Dă-l-ncoa la specialist! Se holbează, se holbează, nimic.

- Da’ tu vezi ceva? zice Lili grijulie. Să-ți dau ochelarii?

Cri (căscând ochii și mai tare): - Parcă văd ceva. Nu mi-i da. Sfinte Sisoe, bine că mai vedem marea!

Li (complet de acord și în consens ca niciodată): - Eu oricum văd numa’ albastru tot timpul! E o chestie de educație, Cristinelu’, e o alegere. Nu-i o chestie de vedere, zău așa.

Cri (nevrând să recunoască adevărul gol-goluț): - Da, da, bla, bla. Depinde de unghiu’ de vedere. Uite, Liliucule. La anu’ îmi iau și eu pălărie din aia. Cum are moșu’ ăla în apă. Mă rog, moș, vorba vine, că e de-o vârstă cu mine.

O familie frumoasă de greci se așază lângă noi. Cele două fetițe se ceartă, surori, cam de 8-10 ani, nu înțeleg nimicuța din sfada lor, dar tresar când cea mai mică începe să plângă. Cealaltă, războinică, perorează în continuare, clar, complet nevinovată în opinia ei. Mă uit să văd cum reacționează mama, întotdeauna mă uit după mamă, mi se pare cheia întregii familii. Le ascultă, se uită de la una la alta, pare indecisă. Sau nepăsătoare. Sau poate doar sătulă de a potoli două copile tot timpul. Copila plânge urgisită mai departe. Mă gândesc, simt, în șoapta capului meu că acum ar avea nevoie de o îmbrățișare. Și atunci mama o ia în brațe și o alină. Cum numai o mamă poate. Cealaltă, războinica, perorează și mai nervoasă. Gata să plângă și ea. Ceva i se pare nedrept. Pe ea o ia în brațe bunica și o alină cu blândețe.

Cum spuneam, o familie frumoasă. Zâmbesc și eu ușurată. Lumea a devenit un loc mai bun, deși, zău, era deja bună de tot.