Buburuzisme de pe plajă

Cri (stând așezat pe prosopul lui galben lămâie, proaspăt achiziționat, pe care scrie încurajator și vesel "Kevin"): - Uite că Vasiliki vine cu prosoape de plajă! Și tu m-ai făcut să-l cumpăr pe Kevin, minionul!

Li (mucalită): - Sir Kevin, Cristinelu’! Și ți se potrivește minunat. Tu ești minionul meu! Plus că alea-s doar prosoape de rezervat șezlonguri. Nu de stat pe ele ca boieru’. Nu-ți dă nimeni prosop gratis. E o lume fără minioni! Numa' tu, unicul!

Lili (în urma unor analize abstracte de numerologie, făcute cu ochii dați peste cap): - Cri, fii atent, concediile noastre încep în 17, 17 aprilie Lanzarotte, 17 august Corfu. Trebuie să fie ceva legat de repetiția acestui număr în viața noastră, numai că încă nu înțeleg ce.

Cristinelu’ ( care își privește consoarta cu milă și drag, plus niscaiva mândrie națională, nimeni nu mai are una ca ea!):

- Liliuca, draga mea, mai fă niște Sudoku. Deși cred că taman de-acolo ți se trage. Știința asta pură, pe care ai exersat-o cam multicel aici pe plajă, te-a făcut să vezi tot felul de numere alergând bezmetice de colo până colo. Ți-am zis că cifrele nu-s pentru tine. Plus că te bate și soarele-n cap.

Li (ridicând din umeri): - Poi ce să fac, dacă grecii ăștia nu vând cuvinte încrucișate pe plajă! Ce oameni, dom’le! Da' ai dreptate, că și noaptea visez că pun cifre în careuri! Las’ că descopăr eu ce-i cu numărul ăsta. Tre’ să fie o chestie subliminală. Ce-mi place lumina asta de dimineață, adaugă ea, țopăind de la una la alta, în stilu-i caracteristic, uite, e poetică, dulce și pustie. Un pic cețoasă, tremurând la linia orizontului în așteptarea vipiei ce va să vină.

Cri (tresărind când aude de vipie): - Hai că-i soarele pe noi! Lasă cucului lumina! Hurry, hurry! Cremă!

S-au cumpărat cu mare atenție și responsabilitate două tuburi uriașe de cremă de protecție, factor 50, pentru bebeluși, aia a considerat Lilike că o va feri definitiv de orice pericol solar. Plus de cine știe ce chimicale se bagă în crema pentru adulți. Două săptămâni pe plajă nu-s de ici, de colo. Așa că acum Cristinelu’ se unge cu mare atenție cu cremă pentru bebeluși.

Li (fițoasă și importantă): - Să mă dai bine de tot, aici, unde nu ajung eu!

Cri (revoltat): - Stai, femeie, că întâi mă dau eu! Și în avion spune întâi să-ți pui tu masca de aer, apoi copchilul. Tu vrei totul de-a gata, hop, țop, exact ca un copil!

Marea susură senină printre albastrurile amestecate.

Cri (care se bronzează conștiincios, nu stă ca nevastă-sa la umbră, deși năucit de soare, își aduce totuși aminte să verifice ce face consoarta): - Ce tot scrii acolo, Liliuca mea?

Li (zâmbind fericită): - S-or deschis porțile inspirației. Ioi, ce bine!

Cri (ușurat): - Slavă domnului, măcar acum o să lași cifrele în pace.

Li (plină de speranță, i se trage de la atâta albastru, probabil): - Ajunge cât am stat și n-am scris nimica nimicuța. Să știi că aici o să mă vindec și de poluare. Dacă nici aici, pe un mal mic grecesc nu mai e aer curat, atunci unde papură vodă mai e?! Unde să mă mai duc? Pe altă planetă?!

Cri: - În Alaska! Lasă, nu te mai complica, scrie acolo!

Fac Sudoku. Adică mă tot holbez la el de vreo oră, nevenindu-mi să cred că nu mai găsesc nici o amărâtă naibilui de cifră. Îmi tot potrivesc ochelarii, pe partea de sus mă uit în zare, dar dacă greșesc un pic distanța, imaginea albastră se tulbură, pe partea de jos analizez cifrele, care și alea îmi joacă în fața ochilor, fratele meu, chestia asta cu 3 în 1 mă cam tulbură de cap. Mai bine îmi păstram eu cele trei perechi separate de ochelari. Vedeam și eu existența. Uite, probabil ochelarii sunt de vină că nu pot să fac un biet sudoku. Că doar n-o fi de vină capu', săracu'!

- Cri, cred că mă senilizez văzând cu ochii. Nema pișta de azi dimineață. Nici un 9, nici un 5, nici un 3, nimic.

- Dă-l încoace, zice Cristi deștept. Dă-l-ncoa la specialist! Se holbează, se holbează, nimic.

- Da’ tu vezi ceva? zice Lili grijulie. Să-ți dau ochelarii?

Cri (căscând ochii și mai tare): - Parcă văd ceva. Nu mi-i da. Sfinte Sisoe, bine că mai vedem marea!

Li (complet de acord și în consens ca niciodată): - Eu oricum văd numa’ albastru tot timpul! E o chestie de educație, Cristinelu’, e o alegere. Nu-i o chestie de vedere, zău așa.

Cri (nevrând să recunoască adevărul gol-goluț): - Da, da, bla, bla. Depinde de unghiu’ de vedere. Uite, Liliucule. La anu’ îmi iau și eu pălărie din aia. Cum are moșu’ ăla în apă. Mă rog, moș, vorba vine, că e de-o vârstă cu mine.

O familie frumoasă de greci se așază lângă noi. Cele două fetițe se ceartă, surori, cam de 8-10 ani, nu înțeleg nimicuța din sfada lor, dar tresar când cea mai mică începe să plângă. Cealaltă, războinică, perorează în continuare, clar, complet nevinovată în opinia ei. Mă uit să văd cum reacționează mama, întotdeauna mă uit după mamă, mi se pare cheia întregii familii. Le ascultă, se uită de la una la alta, pare indecisă. Sau nepăsătoare. Sau poate doar sătulă de a potoli două copile tot timpul. Copila plânge urgisită mai departe. Mă gândesc, simt, în șoapta capului meu că acum ar avea nevoie de o îmbrățișare. Și atunci mama o ia în brațe și o alină. Cum numai o mamă poate. Cealaltă, războinica, perorează și mai nervoasă. Gata să plângă și ea. Ceva i se pare nedrept. Pe ea o ia în brațe bunica și o alină cu blândețe.

Cum spuneam, o familie frumoasă. Zâmbesc și eu ușurată. Lumea a devenit un loc mai bun, deși, zău, era deja bună de tot.

Recunoștințele găsite pe plajă

Mă apucă din când în când acest exercițiu simplu. Să fac o listă albă cu tot ce mă fericește. Mă limpezește, mă adună de pe unde sunt risipită, îmi dă sens și conținut.

Uite, și acum fac asta, în această dimineață clară de pe o plajă micuță, oarecare a lumii. Stau întinsă pe șezlongul meu albastru, în costumul meu de baie, și ăla albastru, cu ochii scăldați în această baie nesfârșită de albastru.

Uite, îmi spun, chiar pentru asta sunt recunoscătoare. Că există atâta albastru de jur împrejurul meu, recunosc, o culoare de care sunt obsedată. Atât de obsedată că mi-am turnat-o și în ochi. Să o port cu mine peste tot. Cum port cerul, bleu ciel, cum port marea de cerneală și azur. Ambele de o frumusețe care-mi taie respirația.

La fel ca nisipul fin, auriu, care se încinge atât de tare încât joci țonțoroiul când pășești pe el, ca pe jăratec. Îmi imaginez că e un masaj foarte folositor, dacă rămâi cu niscaiva piele pe tălpi. Dar cât de recunoscătoare o să fiu pentru amintirea asta în celelalte anotimpuri, când picioarele o să-mi fie veșnic înghețate, ei?! Așa că îmi prețuiesc acum fiecare țopăială prin fierbințeală.

Sunt pur și simplu fericită de tot verdele puternic, secular ce coboară pe toate dealurile din jur până la stâncile adâncite-n mare. Un verde atât de intens încât am senzația că mă pot sprijini pe el ca să mă ridic și să ating cerul. Un verde care, dacă mi-ar fi infuzat în vene, m-ar face să trăiesc veșnic. Ca măslinii răsuciți peste tot în arabescuri vechi, încărcați de fructe până la refuz.

Și cum să nu fiu recunoscătoare pentru dispoziția mea ușoară, genetică avansată sau pură construcție personală, sunt de-a dreptul flu, flu, ca o pasăre-n zbor, ca o scoică albă cufundată confortabil, doar până la gât, în ape străvezii. Nu vreau să le menționez culoarea. Nu din nou.

Pentru omul „melone”, care trece pe plajă în fiecare zi, la ora 12 (îți poți potrivi ceasul vacanței după el), cărând pe cap, într-un echilibru precar, un întreg eșafodaj de gogoși uriașe cu ciocolată sau kinder bueno, fructe care mai de care și care strigă cu glas subțirel în timp ce scutură clopoțelul: „Melone, donaț!”. Mor de plăcere. Zâmbesc numai când mă gândesc la el. E a treia oară când venim aici în ultimii zece ani și n-a lipsit niciodată.

Sunt recunoscătoare pentru poveștile nesfârșite pe care mi le imaginez uitându-mă la oamenii dimprejur, povești sclipicioase, povești cu roz în fundițe, povești cu piruete, exact cum reușește chiar acum micuța în costumaș lămâie, vrând să-și uimească bunica. nu mă plictisesc nici o secundă.

Pentru soarele care transformă totul în strălucire și magie. Părul fetiței săltărețe devine de o frumusețe izbitoare în razele lui albe, șuvițe de pădure, arămii și aurii, împletindu-se luxuriant în amestecuri vibrante, lucioase care se rostogolesc odată cu piruetele ei.

Sunt recunoscătoare pentru soțul meu blând care ține o lăcustă uriașă pe deget, ce să facă și el pe plajă! Dar a aterizat pur și simplu pe mâna lui, atrasă probabil de niscaiva afinități elective, eu probabil aș fi urlat sănătos și aș fi dat din mâini ca o zănatică, făcând spectacol pentru toată plaja. El însă o privește cu drag și se încântă pe-ndelete de frumusețea-i de mic dinozaur nisipiu.

Pentru căldura care mă învăluie în pătura ei adormitoare și pentru apa care mă îmbrățișează cu blândețea mamei din visele mele.

Sunt recunoscătoare pentru cartea limpede, bună și caldă pe care mi-am adus-o. Am ales-o la întâmplare pe net, decisiv a fost, cred, că avea cuvântul „albastru” în titlu, o modalitate extrem de inteligentă de a pescui o carte, știu. Și totuși, uite ce bine am nimerit-o, nu-mi vine să cred cât de bine se potrivește în căușul zilelor mele grecești.

Pentru că sunt sănătoasă și pentru că astfel toate astea au un rost.

Pentru fiul meu minunat, capodopera vieții mele.

Pentru că în uriașa Londră am găsit grădinița și grădinița m-a găsit pe mine.

Sunt recunoscătoare pentru toate mâncărurile delicioase de la taverna de pe plajă, ne e lene să mergem la cealaltă, care e la cinci minute distanță, slavă domnului că asta e grozavă! Tot ce am de făcut e să stau la masa frumoasă, cu vedere largă spre albastru, să ascult muzica fină, dulce sau valurile, uneori le ascult pe rând, uneori le-mbin, am aceste puteri magice, să stau cufundată-n zen și să pun degetul pe cea mai apetisantă mâncărică a zilei. Asta-i tot și nu e rău deloc.

Sunt recunoscătoare pentru prietenele mele dragi care chiar acum călătoresc prin miez de vacanțe sau citesc sau își îngrijesc florile, cățeii și grădinile. Care chiar acum se gândesc la mine, cum și eu mă gândesc la ele.

Pentru balconul acestei veri care este exact cum am știut că va fi.

Pentru somnul de după-amiază, care uneori se întinde spre seară și are atâta plinătate și adâncime. Care e pur și simplu inconștiență pură.

Pentru această vacanță, plină de miere, de înghețată și de albastru. Mai ales de albastru.

Pentru scoici și apusuri, pentru smochini și frunzele de mentă, pentru umbrele și roșii, oh, ador roșiile. Pentru vânt, pentru stânci și pentru albine. Și așa mai departe.

Brusc mi-am dat seama că aș putea continua la infinit. Și că sunt recunoscătoare până și pentru infinit. Și că toată această numărătoare pe degetele lumii m-a umplut cu apă vie și m-a completat și m-a potrivit. Exact în locul menit. Locul acesta.

Locul încărcat de fericire al vacanței mele, atât de încărcat că se îndoaie, ca vița de la prea mulți struguri. Atârnând în soare, galben-aurii. Fericirea mea e și ea aurie și rumenă de la prea mult soare.

Întâmplări din Corfu

Zău așa, e greu de imaginat că se poate întâmpla ceva aici, departe de lumea dezlănțuită unde ne aflăm. Adică e doar o plajă mică cu exact trei taverne care își fac o concurență drăguță și echilibrată. Una are prețuri mai mici, dar odată așezat la masă pentru a da lovitura secolului descoperi ca porțiile sunt mărunțele și necăjite. Mai bine la mai scump și mai fancy. Și cu burta plină. În fine, oricum te-ai suci, oricum te-ai învârti, nu poți decât să-ți petreci timpul nefăcând nimic. Ceea ce e perfect convenabil din punctul meu de vedere. Cum spuneam, locuim în mijlocul celui mai drăguțel nimic, dar ceva valuri tot reușim să stârnim. Nu știu cum, doar suntem atât de cuminței și de liniștiți. Și întrebarea cheie e cum de reușim să cheltuim atâția bani în condiții de nonexistență a civilizației.

Ei bine, după analiza profundă a situației financiare și ținând cont că un pește cu zece cartofi prăjiți e cam la 22 euro și noi suntem doi, am hotărât să ne ducem la buticul din sat după niscaiva provizii să acoperim măcar micul dejun. Eventual și cina, dacă doar ciuguleam ceva. E bun și balconul pentru asemenea farfastlâcuri, nu trebuie neapărat tavernă fițoasă.

Buticul e doar la vreo 20 de minute de mers. Dar astea douăzeci sunt pline, pline. Serpentine, pante abrupte de urcat și de coborât, 40 grade bătând ucigător de sus. Începi să judeci greșit situația și să ți se pară că mai bine dai 50 de euro pe un prânz și 50 pe o cină decât să mai faci drumul ăsta încă o dată cu rucsacul plin în spinare.

În fine, odată ajunși, am respirat nițel în aerul condiționat din micuța dugheană pierdută la un capăt de drum. Tocmai trăgeam adânc aer în piept, când ne-am oprit secerați de enormitatea prețurilor. Ce tupeu! Un iaurt 3 euro! Și grecesc pe deasupra. Ăștia bat Londra, unde iaurtul grecesc e doar 1 liră. Sfinte Sisoe! Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, ne-am zis resemnați mioritic și englezește totodată. Stă în firea noastră de români să ne resemnăm, nu?! Și mai nou e scris și în politețea noastră de așa-ziși englezi.

Foarte calmi, de un calm feroce, dobândit în numai doi ani de britaniceală, ne-am încărcat ca două cămile sinucigașe și am luat-o pe serpentine înapoi. Drum fermecător de altfel, printre măslini vechi de când lumea și printre alte chestii arhaice al căror nume nu-l știu și nici nu m-a preocupat să-l știu, fiind ocupată cu supraviețuirea personală în condiții vitrege existenței.

Mă rog, după ce mi-am luat pulsul de câteva ori am ajuns înapoi în oaza salvatoare a “casei” noastre grecești. Ne-am autoaplicat rapid mijloacele de salvare de bun simț: aerul condiționat la maximum și respirație adâncă de resuscitare.

Cri (încă gâfâind): - Unde-i berea aia rece?! Dă-mi-o, că m-a luat cu apoplexie.

Li (meșterind ceva la frigider și punând prețioasa sticlă de ouzo la rece, în timp ce vizualizează cu mare succes cocktailul de seară): - Imediat, imediat, vineeee!

Apoi, fericită de asemenea viziuni subtile, Liliuca, personajul meu preferat trântește ușurel, zău că ușurel, ușa frigiderului, uitând de bere, că așa are ea memoria scurtă, de gold fish amețit de ouzo si nectar cu portocale și cireșe. O capodoperă. „Aoleu, berea!” își aduce ea rapid aminte, văzând privirea uimită și nerăbdătoare a soțului. Cu mare repeziciune deschide ușa frigiderului, dornică să îndeplinească dorințele lu’ Cristinelu’. Se aude un troznet și aroma de anason se împrăștie amețitor și jalnic în toată încăperea. Praf și pulbere s-a făcut sticla de ouzo. Cristi încremenește oripilat pe viață, Lili se apucă să strângă cioburile, arătând foarte harnică și aferată. Se trage frigiderul la o parte, se emite avertismentul de a nu mai umbla desculț în zonă, etc, etc. În cameră miroase amețitor a cârciumă de doi bani.

Cristinelu’, înfiorat tot de enormitatea faptei consoartei, respinge mutește oferta ei generoasă de a pleca ea după o altă sticlă și o ia el la deal și la vale prin caniculă. din nou. Bărbătește. Ce nu face omu’ pentru cocktail-ul lui de seară.

După 24 de ore povestește relaxat că, dacă ar fi fost personaj în niscaiva benzi desenate, drumul înapoi spre buticu’ cu pricina ar fi fost presărat cu zeci de bombe explodând, înjurăturile lui de cămilă exasperată.

Ca să-și spele păcatele, sărăcuța de Lilike, nevinovată ca un înger, că doar n-o făcuse intenționat, s-a apucat să spele tricouri. Cu râvnă și zel patriotic.

Biata de ea, ce-a ajuns să facă în vacanță!

Finalul întâmplării e desigur fericit, așa cum îi șade bine unei adevărate povești corfiene. Dar îl las deschis, ca să poată fi imaginat cu maxim succes. Implică un balcon și un pahar rece.