O sâmbătă adevărată

Băieții mei s-au hotărât că am nevoie de o surpriză, chestie ce m-a încântat nespus. Să nu înțelegeți greșit. Dacă e vorba de o petrecere surpriză, mi se ridică părul măciucă. Numai simpla idee de a deschide ușa și de a fi în centrul atenției unei mulțimi de petrecăreți mă face să mă ia cu leșin de la lingurică. Noroc că suntem pe aceeași lungime de undă, nu știu pe care îl îngrozește mai tare ideea. În rest, aproape toate activitățile mi se par ispititoare. Tot ce nu am mai încercat e ca o eșarfă în zbor pentru mine, fluturată în roșu doar atât cât să ațâțe, să stârnească fiorul acela binecunoscut, dulce și zâmbăreț, cunoscut sub numele de bucurie. Pe care atât o îndrăgesc. Iubesc bucuria și iubesc să fiu bucuroasă. Să dăruiesc bucurie mi se pare de neprețuit.

Zis și făcut. S-a decis ziua, sâmbătă trebuia să fie, ca să putem să ne revenim toți după uriașul efort implicat în organizarea și recepționarea unei surprize. Suntem o familie de nespontani, noi trebuie să planificăm totul, eventual cu ceva decenii înainte, să avem timp să ne obișnuim cu gândul. Ferească sfântu’ de vreo spontaneitate chiar spontană. Atunci ne albim la față. Ni se încleștează fălcile și darul vorbirii ne părăsește pentru perioade variabile de timp, în timp ce aruncăm priviri ucigașe spre autorul buclucului. Efortul de resetare a creierului se lasă cu ștergerea a ani din viață, cu stări cataleptice ce pot dura până la câteva zile.

Ne e așa de groază de surprize, încât Ale a și vrut să-mi spună despre ce e vorba, cu o seară înainte. Am refuzat categoric. Nu de alta, dar trec printr-o perioadă de mare curaj existențial. Cel puțin așa declar în stânga și-n dreapta. Măcar eu să o cred.

Dar să ne reîntoarcem la oile noastre. Dimineața ne-a întâmpinat cum se presupunea că o s-o facă, of course. Ce e e sigur la vremea londoneză e că nu e spontană deloc. E total previzibilă. Ploua, gri, cenușiu, frig. Tot tacâmul. Dar ce frig, nenicule! Ziceai că suntem pe plaiuri carpatine, pe la cota 1600. Așa sufla și vântul.

Mama ei de surpriză, îmi ziceam, în timp ce dârdâiam de mi se ciocneau măselele. Plus că mă lovise și tusea. Am plecat de acasă cu ceaiul de cimbrișor și scai vânăt la purtător (made în România), dar trăgeam cu așa disperare din el, că Alex mi-a zis îngrijorat să mai păstrez și pentru locația secretă, să nu ne dea ăia afară pe motiv de covid. Uf, am răsuflat ușurată. Înseamnă că o să ne adăpostim curând. Slavă Domnului! Apoi, fiul meu cel șugubeț a adăugat suav: ”De fapt, nu-i bai, poți să tușești, mamă, că-i concert heavy metal. Nu te aude nimeni.” “Hait!” m-am gândit, “nu și-ar face el așa ceva, absolut sigur!” Doar îmi cunosc copchilu’.

Au urmat apoi tot felul de sugestii trăznite, pe care le ascultam cu mare atenție, încercând să prind indiciul și să uit de gerul siberian. „Mergem la miting de protest contra războiului.” Da, da, mă duc, cum să nu mă duc. Mi-am și imaginat o clipă persoana insignifiantă care sunt, mărșăluind glorios cu o pancartă uriașă contra netrebnicului, arză-l-ar focul!

“De fapt e o galerie de artă” a adăugat Ale mieros, știind că așa o să-mi dea lovitura decisivă. Eu și tablourile. Greșit. Mi s-a părut o idee colosală. Trebuie să fie cald acolo, m-am gândit, și ce putea să fie mai plăcut decât să lâncezești printre tablouri de sute de ani, la căldurică, elementul central al atracției?! Așa că am aprobat entuziast, uitându-mă repede în jur după niscaiva Tate Gallery. Văzând că nu-i merge așa ușor, Alex a schimbat direcția:

- Mamă, sper că nu ai ciorapi cu găuri, că trebuie să ne dăm jos pantofii.

L-am privit stupefiată, verificând în gând rapid ce șosete aveam. Nou, nouțe, cu crocodili și cu inscripția „Happy!”. Nici măcar nu am ciorapi cu găuri. Că-i arunc la timp, ce papură vodă! Sunt o femeie gospodină doară!

Brusc m-am luminat la față, privind firma din depărtare. Am început să țopăi de bucurie, asta era! Musical. Mary Poppins! Extraordinar. O idee genială! M-am dezumflat rapid, simțind din nou acut mușcăturile temperaturii ce bătea spre zero, după ce am depășit glorioasa clădire victoriană unde unii norocoși urmau să se uite la drăguța de Mary și drăguțeii de copilași. La căldură.

M-am entuziasmat și m-am dezumflat alternativ, ca un hopa mitică trăncălică, vânătă de frig, pe măsură ce am trecut pe lângă „Harry Potter and the cursed child”, ah, ce frumos ar fi fost, pe lângă „Pretty Woman”, o splendoare, piese de teatru și musicaluri presărate la tot pasul, printre picături plumburii de ploaie și umbrele. Nema pișta.

“O să fie o experiență VR, mamă, în care trebuie să împuști niște zombi!”. Sfinte Sisoe, unde e?!, că împușc tot ce vrei, dacă e cald. Apoi am început iar să strălucesc. De minunare. Vedeam apropiindu-se o reclamă glorioasă, daaa, se pricep băieții mei, nu aș fi putut să îmi doresc altceva, mă gândeam în timp ce studiam surâzător panoul uriaș cu un drum ce cobora spre mare, “The ocean at the end of the lane”, teatru! Extraordinar, ce alegere!

"Ce?! Chestia asta dramatică?! Nici vorbă, măi, mămucă, măi!"

Aleluia, am cântat amar, în timp ce ne îndepărtam. N-a fost să fie. Are dreptate Alex, pe frigul ăsta nu mai e loc de alte dramatisme. Oricum, după atâtea posibilități bestiale, ce altceva ar fi putut să mă mai încânte?! Mă pregăteam eroic să afișez o figură zâmbăreață când va fi să întâlnesc în sfârșit măreața surpriză, care nu putea să egaleze prin nimic posibilitățile pierdute. Cine știe ce mini golf urma să fie!

C-așa-i pe aici. Mereu găsești ceva mirobolant de-a dreptul și pierzi o grămadă de chestii fantabuloase. Mă rog, nu le pierzi, din fericire. Le amâni.

- Mamă, nu mai e mult. Te ducem la “Bonfire Night”.

Bun ș-aia, dacă-i cu foc. Dârdâi cu totul, din toate celulele.”Carturi drăguțele, să conduci în sfârșit și tu ceva. Mergem la acvariu, că și-așa îți place ție apa, mamă dragă. Bine, bine, văd că te-ai învinețit. Hai să recunosc în sfârșit. E vorba de un meci de fotbal. Nu-ți place?! Atunci crezi că faci față la o canoe pe Tamisa?! Nici vorbă?! Mergem la semnat de carte de Jamie Oliver, asta vrei?!” La aprobarea mea entuziastă, Alex zâmbește cu drag. Lui nu-i e frig deloc, ar fi în stare să se mai răsucească vreo trei ore pe străzi cu surprize. Ne învârtim de peste o oră, pe lângă tot felul de minunății și nici una nu e surpriza mea, bat-o norocul s-o bată!

Într-o mică piațetă se servește mâncare pentru cei înfometați. E un frig de crapă pietrele, dar ies aburi ademenitori din plăcinte și gogoși și câte și mai câte înșirate pe mese lungi la care servesc voluntari. E o coadă lungă la care s-au așezat mulți de tot, atât de mulți și eu mă opresc ca trăznită, asta e surpriza lor și e dulce și bună. Și uite câți oameni frumoși există. Oameni care au ieșit în frig și în ploaie să-i ajute pe cei ce nu au nici dulce, nici bun în viața lor. E frumos.

Băieții mei mă așteaptă răbdător să îmi umplu rezervoarele cu imaginea plină de claritate și lumină a generozității, parcă m-a lăsat și frigul, e bine aici, ziua mi-e deja plină ochi de surprize și întâmplări, imaginate și trăite, ce mai poate să urmeze?!

Și uite! În sfârșit. La un colț de stradă, apare în toate splendoarea. Musical de musical. Mamma Mia! Cu Grecia mea iubită, cu marea cea albastră, cu flu, flu-uri și brizbrizuri, cu tot ceea ce își putea dori sufletul meu înghețat de frig.

Cristi: - Bea, Lili, ceai, că de behăi aici, ne dau ăștia afară.

Tușesc și tușesc și îmi imaginez cum doi zdrahoni mă iau pe sus și mă scot din sala mult dorită, în timp ce eu dau din picioare ca o marionetă minusculă, mă zbat ca apucată de streche și pițigăi: “Am plătit bileeeet, e dreptul meu, am plătit bilet, nu e coreeeect, nu mă scoateți în friiig!”.

Din fericire, nimeni nu mă bagă în seamă. Așa că mă hotărasc să îmi fac un selfie cu marea care vălurește printre balcoanele și decorurile victoriene. Alex și Cristi mă privesc încremeniți, a, da, ar trebui să ridic un rând întreg de oameni pentru ca eu, Lili cea superbă a planetei să îmi fac o poză cu un decor albastru. “No, lasă”, spun cu un ușor regret, “nu mă duc niciunde, că nu-s chiar așa de tâmpițică.” Ceea ce e discutabil, dar nu e nevoie să recunosc chiar totul. Atâta autenticitate nu ar face bine nimănui.

“Ce noroc să găsiți bilet aici taman astăzi, în sâmbăta responsabilă cu surpriza”, le spun eu celor doi Alpha, care par tot mai uimiți de giumbușlucurile mele, fie ele behăieli ca la carte sau cuvinte rândunele, bune de scris cărți cu ele.

“Toate teatrele aveau bilete astăzi, mamă dragă.”

Bine, bine, mai bine tac, îmi zic, tac și tușesc. Dar uit și de tuse pentru că începe. Și e un tsunami colorat de preaplinul muzicii și al iubirii, o poveste simplă despre prietenie și trecere și nemurire care mă face să plâng de fericire, da, asta fac, bocesc și vreau să nu se mai termine. Îmi place să stau aici, în această caleașcă zburătoare fermecată, să mă uit la oamenii ăștia frumoși și talentați, care dăruiesc cu atâta larghețe toate darurile firii lor, îmi place să stau aici, în acest balon pictat în toate apele curcubeului și să mă bucur până la lacrimi de viață.

În stânga mea e Cristi și în dreapta Ale, în fața mea e spectacolul rotund al frumuseții și e totul atât de pur și simplu, atât de armonios, încât nu-mi rămâne decât să simt că trăiesc și că e bine. Ca o lumină în întuneric.

Nu am cuvinte să descriu cât de ireală mi s-a părut lumea la ieșire. Cât de goală de conținut. Cât de neadevărată. De parcă tot miezul ei rămăsese acolo înăuntru, pe scena albastră.

Mă gândesc că e o chestie și în spontaneitatea asta. Mă gândesc serios să reconsider total chestiunea surprizelor. Nu aș putea avea una în fiecare sâmbătă, zău așa?! Sau măcar la două săptămâni?

Buburuzisme 7

Cristi încearcă să îl convingă pe Alex că are nevoie de o lampă la el în cameră. Încearcă de vreo șase luni și în sfârșit simte că se apropie de finalizarea cazului. Îl momește cu ce ieftină e lampa, numai 13 lire.

Ale (minimalist): -Are vreun avantaj practic?

Cri: -Da, e o luminiță drăguță în cameră. Creează atmosferă. Și e foarte ieftină.

Ale (dând ochii peste cap): -Dacă-i numai atât, comand-o odată să scap de gura ta. Că m-ai terminat! De când ați venit cumpărați și tot cumpărați.

Cri (fericit): -Și becuri!

Ale (care vede cum viața i se complică dramatic): -Și becuri?? Care se ard tot timpul?!

Lili (bucuroasă că vine lampa): -Alea de la Ikea nu se ard. Sunt becuri nordice.

Ale: - Da, mamă, parcă văd că pe becurile tale nordice scrie “made in China”!

Lili (tăind nodul gordian): –No, iaca, ia-le și gata! Niște becuri, acolo!

La sfârșit de zi, câștigurile artistice ale zilei sunt evidente și de necontestat:

Alex (o țârucă ironic, de-abia sesizabil, așa, cu finețe): - Am bifat și asta de pe bucket list-ul meu. Era chiar în capul listei mele de dorințe, cea mai mare. Acum pot în sfârșit să mă ocup de restul. Asta în caz că nu mai ai tu, mamă, ceva de adăugat. Ceva imersiune sau zbor în cosmos.

Cri (care se tot holbează la posterul pe care l-am primit cadou): - Apoi ca nea Gogu pot și eu să pictez.

Ale: - Îmi place de Van Gogo, îmi aduce aminte de pizza mea preferată. Pizza Gogo. Un deliciu. Chiar, nu comandăm?!

Lili (fericită, privind amestecul de-a dreptul verde din farfurii): -Îmi dau lacrimile ce sănătos mâncăm.

Ale - Și lui tata îi dau lacrimile.

Cri: - Da, mie mi-au dat demult. Uite, până și barba mi-e udă de emoție. Sau de disperare, nu mi-e clar încă.

Lili (încurajatoare): - Uite, nici ciorbă nu mai mâncăm. Bravo nouă. Tot mai puțin. Dar dacă totuși vreți vreo ciorbă vreodată, să cereți.

Ale (cu o bucată de broccoli înfiptă în furculiță pe care o studiază critic): - Cine naibilui vrea ciorbă vreodată?!

Lili (ofuscată că nu i-au fost apreciate ciorbițele ca la mama acasă): - Eu, na! Și uite, Cristinelul. Lui îi plac ciorbele mele.

Cri: - Absolut. Când mi-e poftă, strig: “Lili, dă-mi cutia aia cu ciorbă de burtă de pe raft!”

Ale (conștienzând că mama lui a mâncat și supă de găluste, în timp ce îi laudă pe ceilalți cât de puțin mănâncă): - Nu pooot să cred! Tu ai mâncat și felu’ întâi?!

Cri: - Ea încă nu s-a adaptat la propria-i teorie. Sau poate așa mănâncă ea puțin. Adevărul e că mănâncă cât doi. Cică are consumul mare la grădinițu.

Lili (jignită până în străfunduri): - Trebuia să se sacrifice cineva și să mănânce supa. Doar nu era să o arunc!

În tren spre aiurea, soare, cer albastru.

Lili scoate satisfăcută cartea din rucsăcelul ei roșu, stă picior peste picior și își admiră șosetele cu bufnițe.

- Cri, mi-am luat carte cu mindfulness. Știi ce e aia? zice ea cu superioritate adâncă.

Cri aprobă: - Nebun de cap. Dus cu pluta.

- Bine, Cri. Trăbă tu să spui ceva. Atât de artistic întotdeauna. În spiritul cărții, mi-am luat și șosete cu bufnițe, na, să fiu înțeleaptă. Să mă bucur de ele în fiecare secundă a trăirii. M-am gândit o secundă dacă să-mi iau șosete negre, să fiu elegantă, dar apoi, cu viteza deciziilor bune, am decis că mai bine înțeleaptă, decât elegantă. Să fie semn de bătrânețe?

- Semn de mindfulness, precis.

Lili (fericită, în timp ce rulează pe Amazon, una din ocupațiile ei preferate): - Ale, îți plac elfii ăștia șugubeți? Uite ce drăgălași sunt! Pe ea o cheamă Lilli, oare să-mi comand?! Parcă simt așa, o afinitate.

Alex (înecându-se de râs): - Nu! Nu vei pune nici un fel de pitici prin grădină. În nici un caz! Cu ce se ocupă unii, flower power, elfi și rățuște cu umbreluțe, comenzi de flori, în timp ce bietul tata stă în patru labe pensulând plinta cu tot felul de substanțe chimice și tușind de zor!

Lili (bosumflată, în timp ce dă „delete” la elfi): - Poi și io ce-s de vină?! Cineva tre' să se ocupe și de piticii casei!

Îi pun supa lui Alex, e ultima porție din oală, iese ceva cam la un sfert de castronel.

Ale, flămând, privește cu stupoare la cele trei linguri de zeamă și zice: - Asta e supă sau taster?

Lili (încântată): - Lasă, mamă, că îți arăt poza cu oala plină! Te saturi cu ochii!

Curaj!

Simt că e valoarea mea cea mai cea. Deși sunt o fricoasă de felul meu.

Simt că doar curajul te scoate din belea. Și viața e ditamai beleaua.

Cam cum o descrie și românul din tată-n fiu:”Curaj, găină, că te tai!”. O vorbă absolut înfiorătoare, absolut reală. Dar spune totul despre curaj.

Despre puterea de a înflori și de a rezista în mijloc de ger, despre puterea de a împrăștia frumusețe din chiar inima ta frumoasă și efemeră, în mijlocul frigului arctic.

Trebuie să ai curaj să renunți la cine nu te vrea. Cine nu te iubește. Cine se uită la tine cu ochi încețoșați și vede ceva, dar vede doar o umbră. Nu vede nici cum strălucești, nici cum alții se încântă când dau de tine, ca de un giuvaer de mare preț, ca de o picătură de apă albastră căzând din cer într-o după-amiază arsă de soare. Nu vede cum aerul dansează când tu intri în încăpere, nici cum lucrurile se însuflețesc sub mișcările pline de culoare ale degetelor tale. Nu vede penelul cu care atragi lumina.

Se uită doar, cu ochi străini și goi.

Trebuie să ai curaj să nu o iei mereu de la capăt, pe același drum care te duce în aceeași fundătură. Să nu te lași manipulată în numele iubirii, curaj să nu trăiești doar pentru ceilalți, ci și pentru tine, curaj să te schimbi tu, dacă alții nu vor sau nu pot.

Curaj să îți trăiești viața cu bucurie, cu dulceață de trandafiri pe farfurioare de la bunica. Cu flori albe în vază de opal, cu scoici presărate printre fire de nisip translucid. Curaj să vrei și să ai zâmbete dulci și îmbrățișări, curaj să trăiești în drag și numai în drag. Curaj să trăiești în dragul din inima ta.

.

Curaj de a recunoaște ce nu ți se potrivește, ce vrei cu adevărat. Dacă ești val și curgere nu te mai forța să intri cu tot dinadinsul în cutiuță rece de metal, dacă ești ciocârlie și zbor nu te mai băga singură în colivie. Dacă ești o doamnă a acestei lumi, frumoasă și grațioasă în dulcele stil clasic nu te mai lăsa transformată în sclavă pe plantație, salahorind în arșița ucigătoare, la bunul plac al stăpânului.

Trebuie să ai curajul de a-ți retrage energia vie care ține castelele în picioare și de a o lua într-aiurea pe coclauri, spre locurile acelea subtile care trăiesc prin sinele lor și nu au nevoie de praful tău de zână. Locurile care îți dau ele muzică și vânt, nu care îți sorb toată culoarea.

Curajul de a înțelege că tu ești responsabilitatea ta, că tu trebuie să ai grijă de tine și de vibrația ta, că tu trebuie să te îndepărtezi de găurile negre care te pasc la tot pasul. Nu sunt alții de vină pentru greșelile tale, pentru felul în care alegi tu să îți trăiești zilele. La urma urmelor, e o alegere, nu?!

Trebuie să ai curajul de a rămâne tu însăți când tot felul de balauri și șerpi veninoși ai lumii te toacă la cap. Te iau și te zgâlțâie și vor să te schimbe în vultur năpraznic, când tu ești doar un porumbel plutind agale pe volutele vântului.

Îmi place curajul la nebunie. În toate formele lui. Că ce altceva să și faci?! Decât să fii curajos. Ai altă alegere? Eu nu văd niciuna, cel puțin nu pentru mine.

Toți oamenii sunt curajoși. Numai că nu-și dau seama. E vorba despre curajul de a te trezi dimineața și a o lua de la capăt. E încă întuneric afară și e frig. E o junglă plină de pericole, leii și hienele rag peste tot băgându-ți spaima-n oase. Dar fiecare dintre noi pășește în ritmul propriu, lăsând ușile să se închidă încetișor și blând în spate, lăsând în urmă tot ce îi este drag și locul unde se simte în siguranță cât de cât.

Fiecare își lasă casa pentru lume. Dacă nici ăsta nu e curaj, care mai e?!

Curaj e. Pentru că acolo, afară sunt toții nebunii și agresorii planetei, cei care cred că totul li se cuvine. Mergi printre ei și le zâmbești artistic și civilizat, conform celor șapte ani de acasă, te uiți drept în ochii lor roșii și încerci să-ți păstrezi cumpătul, cumpătul și viața, încerci să păstrezi dreapta măsură între a nu te lăsa călcat în picioare și pericolul de a asmuți fiarele asupra ta.

Adică nu e ca și cum nu am ști că suntem finiți, nu?! O știm cu toții, precum știm și adevărul cel teribil că nu se știe ce chibrit am tras. Unul scurt sau unul lung. Atunci când s-a făcut marea extragere la loterie, norocoasa extragere. Nu e ca și cum nu am ști că suntem găini în drum spre tăiere. Știm.

Și totuși. Cumva, cumva ne ridicăm în fiecare dimineață și o luăm la picior. Neștiind care se mai întoarce. E un curaj feroce aici, nemăsurat. Plecăm la drum neștiind dacă o să ne calce o mașină, o să ne pice un copac în cap (s-a întâmplat recent aici, în timpul lui Eunice, furtuna), plecăm pur și simplu.

Fără să știm.

Cât de curajoși suntem?! Ar trebui să ne zăvorâm ușile, să ne vârâm adânc sub pat și să tragem și o pătură peste noi. Să ne ghemuim în poziție fetală, acolo sub cortul improvizat și să ne salvăm de războaie, pandemii și alte furtuni fatale. Dar și acolo, la adăpost, poate să ne pice bomba în cap sau poate să te atace un infarct, o comoție, ceva. Să nu mai vorbim de depresii și anxietăți, care nu pot fi zăvorâte în afară. Stau cu tine buluc și în fiecare zi înfigi spada în burta lor nesătulă. Mereu curajos, ca un Don Quijote complet nebun, dar cât de minunat este să ne vezi în acțiune, toți niște cavaleri albaștri în luptă cu absurdul, la nesfârșit.

Fără să știm.

E ca și cum mergem înainte cu ochii legați, orbecăind și așteptând să ne lovească fulgerul. Când vrea el. Când îl apucă pandaliile. Când ne-a ars lumânarea de tot.

Și mergem. O armată curajoasă, înainte și tot înainte.

Ba chiar avem și tupeul de a ne bucura de mers.

Asta e extraordinar, cel mai grozav curaj care s-a inventat vreodată. Felul în care râdem în furtună, neștiind de unde o să fulgere. Cu tot cu tunet și tornadă. Și noi râdem.

Și continuăm să mergem.