Insula unde nici un ceas nu merge

Am ieșit frumușel și rapid din aeroport, după ce mie și lui Cristinelu’ ni s-au scanat certificatele covid, iar lui Alex, nu! Culmea, dom’le, El a găsit rapid și explicația, cică cetățenilor britanici nu li se pretinde nimic de genul. Ha! Copchilu' ăsta are niște fumuri de lord de numa'.

Afară, în soarele alb, Ale s-a uitat la mine, marea organizatoare a tuturor angaralelor și a întrebat cum ajungem la cazare, cu taxiul?! Fiind gata, drăguțu’ de el, să scoată banu’ să plătească toate taxiurile necesare familionului. Prezente, trecute și viitoare.

L-am anunțat cu emfază că nu dăm banii pe alt taxi și că mergem cu autobuzul. Economie, de! Știam exact numărul autobuzului, că doar cercetasem intensiv. E adevărat că în ultimul timp am observat ceva deraieri de la logica normală a lucrurilor, ca și cum niscaiva neuroni de-ai mei încearcă să-și ia tălpășița definitiv (sper ca nu este o fază incipientă din ceva ce nu poate fi numit, ci doar erodarea normală a sistemelor, după atâta funcționare), dar speram, eram convinsă că nu se întâmplase și de data asta. Dar e greu să-ți dai seama când nu mai funcționezi ca lumea, dacă toată viața ai fost cu capu-n nori și ai făcut chestii aiuristice non stop.

Ce mai calea valea, ne luăm noi după indicatoare, savurând căldurica din Lanzarote, deși purtam încă cojoacele de Londra. Scria mare și lat „Buses”! Plus săgețile indicatoare. Cum să greșești?! Și mergem și mergem, și încă o săgeată și încă una. Urcăm, coborâm. "Da", răsuflu ușurată. "Uită-le! "O grămadă de autobuze, nenicule, nu doar unul. Și ce să vezi, în toată grămada, al nostru nu era. Nu exista și pace! După câteva încercări nereușite de a ne înțelege cu spaniolii la fața locului, am descoperit cutremurați și destul de enervați că erau numai autobuze private pentru grupurile organizate de turiști. "Ce cucurigului", m-am gândit, "Să mă fi înșelat Google cu așa nerușinare?!"

Am luat-o înapoi prin căldurica care devenise de-a dreptul caniculă și așa am descoperit noi primul mare adevăr despre spaniolii din insulă. Indicatoarele lor erau cam confuze. Nici unul nu arăta cum să găsești o simplă stație de autobuz din care să iei numărul 61 spre Puerto del Carmen. Stație pe care am găsit-o singuri, înainte să leșinăm de căldură și de epuizare. Singuri, singurei, mânca-ne-ar mama de deștepți! Ne-am șters sudoarea și ne-am așezat ușurați, să așteptăm.

După vreo 15 minute ne-a luminat o doamnă drăguță, vorbitoare de engleză și de spaniolă, slavă domnului. Ne-a zis cu milă, privind la fețele noastre cam aprinse de efort, în prag de apoplexie solară, că autobuzul mult dorit nu circulă duminica. Ioi și vai! Ce privire, dar ce privire mi-a aruncat fiul meu iubit și adorat! Noroc că eu sunt destul de flower power și pot să duc pe umerii mei firavi tot felul de priviri!

După atâta tevatură inutilă, ne-am urcat naibilui într-un taxiu și am plătit enorma sumă de 14 euro până la mult așteptata cazare cu aer condiționat. Casa Tito, măreața reședință de pe malul Oceanului Atlantic.

În fața ușii am dat iar de necaz. Odată introdus codul, ușa ar fi trebuit să se deschidă în mod miraculos. Nici vorbă. Au introdus băieții codul pe rând, fiecare crezând că degetele lui vor fi mai potrivite, mai antrenate într-ale codurilor. Eu stăteam oareșicum zen și mă uitam. Arăta exact ca în poze, totul se desfășura conform pozelor. Dar nimic. Simțind un ușor fior de panică, mai ales privind vigoarea tot mai disperată cu care soțu’ tasta cifrele din nou și din nou, am decis să sun. Imediat un robot mi-a răspuns. Număr nealocat. Ce papură vodă?! Să vezi că am fost trași în țeapă, am început să gândesc după vreo 15 minute, umerii deja încovoindu-mi-se de la privirile celor doi stâlpi de bază ai familiei.

Cristinelu’ (cu năduf, în timp ce-și scutura degetele să le mai răcorească după atâta butonare):

- N-ai putut și tu să iei un hotel, ca omu’. Nu și nu. Că tu vrei spațiu și terasă uriașă. Să vedem unde dormim la noapte. De fapt, de ce mă întreb?! O să ai toată plaja la dispoziție. Spațiu, nene! Deși am auzit că în deșert se face cam frig noaptea.

Lili (total uimită): - Ce deșert?! Calmează-te. Las’că sun la Booking să fac reclamație. Răsuflă adânc, doar ești în vacanță. Să nu pățești vreo nepățită! O să fie bine.

După această asigurare disperată, mi-a dat prin cap să-mi activez datele mobile și să îi scriu mesaj femeii pe Whatsapp. Doar așa ne conversaserăm până atunci. Nimic. Era duminică, Paștele. Paștele ei! Probabil stătea la masă, savurând mielul în timp ce noi stăteam în fața ușii.

Savurând existența.

Și așa am descoperit eu al doilea adevăr fundamental al insulei. Exactitatea nu are nici o importanță. Precizia englezească, pa și pu. Le dai turiștilor detalii cum se intră pe bază de cod și de fapt se intră pe bază de chei. Degeaba ne-a sunat ea în cele din urmă, că ne-a zăpăcit și mai rău. Cică să scoatem cheile din cutia poștală. Fraților, dacă m-ați fi văzut! Nu era nici o cutie poștală! Dar eu pipăiam peretele, ca un orb, cu gândul că se va deschide și îmi va revela vreo cutie. Nema pișta. Era să-mi stric oja proapăt pictată pe peretele ăla!

De fapt cheile erau ascunse în cutiuța cât o palmă de copil a codului. Sfinte Sisoe! Ce femeie dusă cu pluta! În cele din urmă am intrat, după vreo jumate de oră de chinuri, ne-am prăbușit în living și unul dintre noi a horcăit cu ultimele puteri:”Puneți aerul condiționat!”

Cei doi Alphameni au început din nou să butoneze. Nu funcționa. Nu-i bai, măcar aveam canapelele și fotoliile.

Lili: - Să fim pozitivi. Tre’ să recunoașteți! Terasa e superbă! Uite, uriașă și plină de splendoarea mării și a cerului.

Ale (sătul până peste cap de varianta roz fluturată de mămuca lui): - O fi superbă, nu zic nu, poate mâine o să aibă și chestia aia cu splendorile, dar acum e cam cețos totul. Oare e așa alb lăptos tot timpul pe aici, prin Lanzarote?!

Oameni buni, noi am dovedit nivele noi de stupizenie la ușa aia. Tată, tu aveai o poziție ciudată la un moment dat, cu o mână băteai codul, cu o alta smuceai de ușă ca nebunu’, dar culmea, erai cu spatele la ușă! Cred că eram toți zero la sută baterie, zero la sută gândire critică. Apoi nu știu care a zis, cred că Lilike iar, că doar cine altcineva, că numărul casei e greșit, nu bate cu cel de pe Booking și am luat-o la deal prin canicula spaniolă. Preț de 500 metri, ca să avem de unde ne întoarce. Fericiți oricum că am stabilit că numărul casei e greșit furnizat pe bookingul lu’ pește! Fericiți cei săraci cu duhul. Și mama, cum mai pipăia peretele după cutia poștală! O secundă am crezut că am pierdut-o. Că a făcut scurtcircuit. Mooor!

Și Alex uită de sobrietatea impusă unui lord englez și râde de se sparge. De mama lui, drăguța.

Cristi (epuizat, dar ferm pe poziție): - Eu sunt foarte satisfăcut că am încercat toate variantele.

Ale: - Ba eu nu-s mulțumit de prestația mea, dar ținând cont că aveam cojocul ăla de oier pe mine și că nu am dormit toată noaptea, o să mă iert nițel, deși puteam mai bine.

Cri: - Numa' cât ne-am învârtit ca titirezii pe la autobuze, private, neprivate! Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă de când am urcat pe o parte și am coborât pe cealaltă. Ne învârteam în cerc, de nebuni!

Lili (vrând să ajute și ea la această analiză exhaustivă a inteligenței familiei): - Și cum stăteam ca idioții în stație, așteptând un autobuz care urma să nu vină niciodată.

Alex (lovit subit de indulgență): - Lasă, mamă, nu e vina ta. Ai vrut și tu să faci economie la 14 euro. Normal, dacă mă gândesc că aerul condiționat de aici a costat vreo mie!

Lili (flower power din nou, căci e o stare naturală a ființei ei): - Nu uita priveliștea! Aia face toți banii!

Ale (aruncând o privire): - Asta-i plajă?! Zici că-i Cernobâl! Hai, tată, să cumpărăm baterii, poate facem aerul să funcționeze. Vezi că nici ceasurile nu merg prin zonă, și în taxi, ai văzut? Arăta cu 50 de minute după. Ce mai, e clar. Toți sunt un pic confuzați. Poate noi chiar mai mult de un pic.

Așa am descoperit al treilea adevăr indubitabil al insulei. Nici un ceas nu mergea cum trebuie, nici prin autobuze, nici prin restaurante, nici pe stradă. De unde rezultă că aici timpul nu are nici o importanță. Zăbovește cât vrea el, pleacă când are chef. Tu n-ai decât să faci ce vrei, nu-i nici o grabă. Toate cele trei adevăruri fiind corolare ale ideii de bază. E insula confuziilor aici și ești mereu un pic amețit, ca după un cocktail tare.

E o stare bună. Poți să admiri în voie frumusețea insulei, plaja cu totul neagră, toate casele albe și verdele izbitor al palmierilor și al cactușilor. Poți să crezi că ești printr-un soi de paradis.

Poți să stai cu brațele întinse și să primești vântul. Care te și îmbrățișează în strânsoarea lui de urs, te învârte ca pe-un titrez de te amețește și mai tare și te lasă râzând cu poftă într-o trăire a clipei arzătoare, provocată probabil de vulcanii care sunt chiar colea, la o azvârlitură de băț.

În drum spre Lanzarote

Porniți pe niscaiva economii, după ce am dat o groază de bani pe cazare și pe biletele de avion, am hotărât să mergem la aeroport cu taxiul. Nu cu Uber-ul, că era prea scump. Cu această ocazie minunată am aflat și diferența dintre cele două. Taxiul întârzie, chiar dacă l-ai plătit și ai făcut comanda cu o zi înainte. Întârzie de începi să ai un atac de panică și multe gânduri sinistre ți se bulucesc mai să te sufoce: ba că nu ajungi la timp la aeroport, ba că tre’ să mai plătești și un uber. Pe lângă taxi. Că doar există și o vorbă pentru asta. Zgârcitul mai mult păgubește. Ceva de genul, că nu-mi aduc bine aminte.

Taxiul cel drăguțel a apărut în cele din urmă, cu numai zece minute întârziere și doar două telefoane disperate de căutare. Plus niște tremurături groaznice, că era un frig la 3 dimineața, dar un frig.... și eu mă îmbrăcasem pentru Lanzarote, insulă vulcanică, de. La mine vulcanic înseamnă cald. Ba am descoperit și că eșarfa mea colorată curcubeic nu-mi folosea la nimic, chiar dacă scria "Love" pe ea. Doar să-i aspir parfumul, din care pusesem din belșug, probabil tot ca să-mi țină de cald în mijlocul crivățului.

Ajunși la aeroport, șoferul ne-a mai cerut 5 lire, pentru parcare. Și uite așa, încă o diferență. Ăia de la Uber nu îți mai cer nimic. Dai un ban, da’ stai în față.

Lili, stând la coada de verificare a bagajelor și cam plictisindu-se îi povestește fiului iubit din învățămintele vieții ei pline de peripeții, simțind în secret că vorbele ei au o oareșicare asemănare cu “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”: - Ale, la aeroport trebuie să fii foarte atent, dar foarte atent să nu scapi din vedere ceva, uite, noi ne-am învățat lecția asta, eu și Cristinelu’, la cât am umblat, la câte am greșit prin aeroporturi, de la pierderea bagajelor până la pierderea pașaportului. Acum știm totul, parcurgem pașii de bună voie și în siguranță, evitând orice diversiune. Nu mai putem greși nimic.

Cri (așteptând nerăbdător o pauză în glagoria nevesti-sii): - Vezi că toate sticluțele trebuie puse în pungi și scoase la iveală. Și nu ai voie mai mult de 100 ml.

Li (plictisită): - Eu v-am dat informația asta, acum 5 minute. Le-am pus deja, înainte să gândești tu asta.

Ale (care nu a auzit conversația): - Mamă, ți-ai pus sticluțele în pungi?!

Li (exasperată de atâta cicăleală): - Sfinte Sisoe! Eu ți-am spus că trebuie puse-n pungi, că tu habar n-aveai. Învață oul pe găină, zău așa.

Cei doi Alpha au tăcut mâlc și au trecut prin porțile de verificare ca niște inocenți ce erau.

Ia ghiciți cui i s-a oprit micul și delicatul rucsăcel roșu și au venit doi controlori speciali să vadă ce e dubios prin buzunarele cu fermoraș?! Cine a căscat ochii mari când din tenebrele poșetei au apărut o sticluță cu dezinfectant și încă una cu magica formulă homeopată F23, numa’ bună de tratat crizele de fiere dacă ai mâncat prea multe mâncăruri ciudate prin Lanzarote?! Ambele sticluțe la liber, desigur. Fără pungi. Zburdând de nebune prin buzunare. Cei doi berbanți au căscat ochii mari, mai exact și-au dat ochii peste cap și au așteptat răbdători ca Liliuca să fie verificată dublu. Că de, doar o Liliucă aveau în dotare, și dacă alta nu-i, ce să faci, te mulțumești cu ce ai.

În avion, răsuflând ușurați, că doar de acum ce mai putea să se întâmple, ne așezăm cum putem pe scaunele cam strâmte. Cristi începe să se foiască nefericit, încercând să-și găsească o poziție mai confortabilă pentru cele patru ore de zburat spre insula cea fermecată, unde nevastă-sa a vrut neapărat să ajungă. Dar neapărat, că altfel nu mai putea să fie zen și pace. Patru ore! Cu gândul să-și instaleze tableta, trage de măsuța din fața lui, măsuță care se bălăngăne, gata să i se prăbușească în poală.

- Ce metrou rablagit mai e și ăsta?! exclamă Cristinelu’ ofuscat.

Ale (stoic): – Low cost, tată.

Lilike (gata să adoarmă, că așa adoarme ea, înainte să decoleze avionul): - Ce atâtea mofturi! Ăsta era mai ieftin! Și chiar așa a fost scump ca focu’! Sper totuși să nu-i facă și roțile pe pistă așa sau mai rău, piulițele la motor. Să mă treziți când ajungem.

Liluca adoarme senină, nimeni nu poate să râdă de ea că-i pică maxilarul și horcăie cu gura deschisă, sunt bune și măștile astea la ceva. Oricum adormea senină, dar acum e mai senină ca oricând. Doar zboară spre primul ei vis.

O sâmbătă adevărată

Băieții mei s-au hotărât că am nevoie de o surpriză, chestie ce m-a încântat nespus. Să nu înțelegeți greșit. Dacă e vorba de o petrecere surpriză, mi se ridică părul măciucă. Numai simpla idee de a deschide ușa și de a fi în centrul atenției unei mulțimi de petrecăreți mă face să mă ia cu leșin de la lingurică. Noroc că suntem pe aceeași lungime de undă, nu știu pe care îl îngrozește mai tare ideea. În rest, aproape toate activitățile mi se par ispititoare. Tot ce nu am mai încercat e ca o eșarfă în zbor pentru mine, fluturată în roșu doar atât cât să ațâțe, să stârnească fiorul acela binecunoscut, dulce și zâmbăreț, cunoscut sub numele de bucurie. Pe care atât o îndrăgesc. Iubesc bucuria și iubesc să fiu bucuroasă. Să dăruiesc bucurie mi se pare de neprețuit.

Zis și făcut. S-a decis ziua, sâmbătă trebuia să fie, ca să putem să ne revenim toți după uriașul efort implicat în organizarea și recepționarea unei surprize. Suntem o familie de nespontani, noi trebuie să planificăm totul, eventual cu ceva decenii înainte, să avem timp să ne obișnuim cu gândul. Ferească sfântu’ de vreo spontaneitate chiar spontană. Atunci ne albim la față. Ni se încleștează fălcile și darul vorbirii ne părăsește pentru perioade variabile de timp, în timp ce aruncăm priviri ucigașe spre autorul buclucului. Efortul de resetare a creierului se lasă cu ștergerea a ani din viață, cu stări cataleptice ce pot dura până la câteva zile.

Ne e așa de groază de surprize, încât Ale a și vrut să-mi spună despre ce e vorba, cu o seară înainte. Am refuzat categoric. Nu de alta, dar trec printr-o perioadă de mare curaj existențial. Cel puțin așa declar în stânga și-n dreapta. Măcar eu să o cred.

Dar să ne reîntoarcem la oile noastre. Dimineața ne-a întâmpinat cum se presupunea că o s-o facă, of course. Ce e e sigur la vremea londoneză e că nu e spontană deloc. E total previzibilă. Ploua, gri, cenușiu, frig. Tot tacâmul. Dar ce frig, nenicule! Ziceai că suntem pe plaiuri carpatine, pe la cota 1600. Așa sufla și vântul.

Mama ei de surpriză, îmi ziceam, în timp ce dârdâiam de mi se ciocneau măselele. Plus că mă lovise și tusea. Am plecat de acasă cu ceaiul de cimbrișor și scai vânăt la purtător (made în România), dar trăgeam cu așa disperare din el, că Alex mi-a zis îngrijorat să mai păstrez și pentru locația secretă, să nu ne dea ăia afară pe motiv de covid. Uf, am răsuflat ușurată. Înseamnă că o să ne adăpostim curând. Slavă Domnului! Apoi, fiul meu cel șugubeț a adăugat suav: ”De fapt, nu-i bai, poți să tușești, mamă, că-i concert heavy metal. Nu te aude nimeni.” “Hait!” m-am gândit, “nu și-ar face el așa ceva, absolut sigur!” Doar îmi cunosc copchilu’.

Au urmat apoi tot felul de sugestii trăznite, pe care le ascultam cu mare atenție, încercând să prind indiciul și să uit de gerul siberian. „Mergem la miting de protest contra războiului.” Da, da, mă duc, cum să nu mă duc. Mi-am și imaginat o clipă persoana insignifiantă care sunt, mărșăluind glorios cu o pancartă uriașă contra netrebnicului, arză-l-ar focul!

“De fapt e o galerie de artă” a adăugat Ale mieros, știind că așa o să-mi dea lovitura decisivă. Eu și tablourile. Greșit. Mi s-a părut o idee colosală. Trebuie să fie cald acolo, m-am gândit, și ce putea să fie mai plăcut decât să lâncezești printre tablouri de sute de ani, la căldurică, elementul central al atracției?! Așa că am aprobat entuziast, uitându-mă repede în jur după niscaiva Tate Gallery. Văzând că nu-i merge așa ușor, Alex a schimbat direcția:

- Mamă, sper că nu ai ciorapi cu găuri, că trebuie să ne dăm jos pantofii.

L-am privit stupefiată, verificând în gând rapid ce șosete aveam. Nou, nouțe, cu crocodili și cu inscripția „Happy!”. Nici măcar nu am ciorapi cu găuri. Că-i arunc la timp, ce papură vodă! Sunt o femeie gospodină doară!

Brusc m-am luminat la față, privind firma din depărtare. Am început să țopăi de bucurie, asta era! Musical. Mary Poppins! Extraordinar. O idee genială! M-am dezumflat rapid, simțind din nou acut mușcăturile temperaturii ce bătea spre zero, după ce am depășit glorioasa clădire victoriană unde unii norocoși urmau să se uite la drăguța de Mary și drăguțeii de copilași. La căldură.

M-am entuziasmat și m-am dezumflat alternativ, ca un hopa mitică trăncălică, vânătă de frig, pe măsură ce am trecut pe lângă „Harry Potter and the cursed child”, ah, ce frumos ar fi fost, pe lângă „Pretty Woman”, o splendoare, piese de teatru și musicaluri presărate la tot pasul, printre picături plumburii de ploaie și umbrele. Nema pișta.

“O să fie o experiență VR, mamă, în care trebuie să împuști niște zombi!”. Sfinte Sisoe, unde e?!, că împușc tot ce vrei, dacă e cald. Apoi am început iar să strălucesc. De minunare. Vedeam apropiindu-se o reclamă glorioasă, daaa, se pricep băieții mei, nu aș fi putut să îmi doresc altceva, mă gândeam în timp ce studiam surâzător panoul uriaș cu un drum ce cobora spre mare, “The ocean at the end of the lane”, teatru! Extraordinar, ce alegere!

"Ce?! Chestia asta dramatică?! Nici vorbă, măi, mămucă, măi!"

Aleluia, am cântat amar, în timp ce ne îndepărtam. N-a fost să fie. Are dreptate Alex, pe frigul ăsta nu mai e loc de alte dramatisme. Oricum, după atâtea posibilități bestiale, ce altceva ar fi putut să mă mai încânte?! Mă pregăteam eroic să afișez o figură zâmbăreață când va fi să întâlnesc în sfârșit măreața surpriză, care nu putea să egaleze prin nimic posibilitățile pierdute. Cine știe ce mini golf urma să fie!

C-așa-i pe aici. Mereu găsești ceva mirobolant de-a dreptul și pierzi o grămadă de chestii fantabuloase. Mă rog, nu le pierzi, din fericire. Le amâni.

- Mamă, nu mai e mult. Te ducem la “Bonfire Night”.

Bun ș-aia, dacă-i cu foc. Dârdâi cu totul, din toate celulele.”Carturi drăguțele, să conduci în sfârșit și tu ceva. Mergem la acvariu, că și-așa îți place ție apa, mamă dragă. Bine, bine, văd că te-ai învinețit. Hai să recunosc în sfârșit. E vorba de un meci de fotbal. Nu-ți place?! Atunci crezi că faci față la o canoe pe Tamisa?! Nici vorbă?! Mergem la semnat de carte de Jamie Oliver, asta vrei?!” La aprobarea mea entuziastă, Alex zâmbește cu drag. Lui nu-i e frig deloc, ar fi în stare să se mai răsucească vreo trei ore pe străzi cu surprize. Ne învârtim de peste o oră, pe lângă tot felul de minunății și nici una nu e surpriza mea, bat-o norocul s-o bată!

Într-o mică piațetă se servește mâncare pentru cei înfometați. E un frig de crapă pietrele, dar ies aburi ademenitori din plăcinte și gogoși și câte și mai câte înșirate pe mese lungi la care servesc voluntari. E o coadă lungă la care s-au așezat mulți de tot, atât de mulți și eu mă opresc ca trăznită, asta e surpriza lor și e dulce și bună. Și uite câți oameni frumoși există. Oameni care au ieșit în frig și în ploaie să-i ajute pe cei ce nu au nici dulce, nici bun în viața lor. E frumos.

Băieții mei mă așteaptă răbdător să îmi umplu rezervoarele cu imaginea plină de claritate și lumină a generozității, parcă m-a lăsat și frigul, e bine aici, ziua mi-e deja plină ochi de surprize și întâmplări, imaginate și trăite, ce mai poate să urmeze?!

Și uite! În sfârșit. La un colț de stradă, apare în toate splendoarea. Musical de musical. Mamma Mia! Cu Grecia mea iubită, cu marea cea albastră, cu flu, flu-uri și brizbrizuri, cu tot ceea ce își putea dori sufletul meu înghețat de frig.

Cristi: - Bea, Lili, ceai, că de behăi aici, ne dau ăștia afară.

Tușesc și tușesc și îmi imaginez cum doi zdrahoni mă iau pe sus și mă scot din sala mult dorită, în timp ce eu dau din picioare ca o marionetă minusculă, mă zbat ca apucată de streche și pițigăi: “Am plătit bileeeet, e dreptul meu, am plătit bilet, nu e coreeeect, nu mă scoateți în friiig!”.

Din fericire, nimeni nu mă bagă în seamă. Așa că mă hotărasc să îmi fac un selfie cu marea care vălurește printre balcoanele și decorurile victoriene. Alex și Cristi mă privesc încremeniți, a, da, ar trebui să ridic un rând întreg de oameni pentru ca eu, Lili cea superbă a planetei să îmi fac o poză cu un decor albastru. “No, lasă”, spun cu un ușor regret, “nu mă duc niciunde, că nu-s chiar așa de tâmpițică.” Ceea ce e discutabil, dar nu e nevoie să recunosc chiar totul. Atâta autenticitate nu ar face bine nimănui.

“Ce noroc să găsiți bilet aici taman astăzi, în sâmbăta responsabilă cu surpriza”, le spun eu celor doi Alpha, care par tot mai uimiți de giumbușlucurile mele, fie ele behăieli ca la carte sau cuvinte rândunele, bune de scris cărți cu ele.

“Toate teatrele aveau bilete astăzi, mamă dragă.”

Bine, bine, mai bine tac, îmi zic, tac și tușesc. Dar uit și de tuse pentru că începe. Și e un tsunami colorat de preaplinul muzicii și al iubirii, o poveste simplă despre prietenie și trecere și nemurire care mă face să plâng de fericire, da, asta fac, bocesc și vreau să nu se mai termine. Îmi place să stau aici, în această caleașcă zburătoare fermecată, să mă uit la oamenii ăștia frumoși și talentați, care dăruiesc cu atâta larghețe toate darurile firii lor, îmi place să stau aici, în acest balon pictat în toate apele curcubeului și să mă bucur până la lacrimi de viață.

În stânga mea e Cristi și în dreapta Ale, în fața mea e spectacolul rotund al frumuseții și e totul atât de pur și simplu, atât de armonios, încât nu-mi rămâne decât să simt că trăiesc și că e bine. Ca o lumină în întuneric.

Nu am cuvinte să descriu cât de ireală mi s-a părut lumea la ieșire. Cât de goală de conținut. Cât de neadevărată. De parcă tot miezul ei rămăsese acolo înăuntru, pe scena albastră.

Mă gândesc că e o chestie și în spontaneitatea asta. Mă gândesc serios să reconsider total chestiunea surprizelor. Nu aș putea avea una în fiecare sâmbătă, zău așa?! Sau măcar la două săptămâni?