Bucket list-ul meu pentru anul ce vine

Întâi am vrut să îmi fac listă cu hotărârile de anul nou. Să mă gândesc în ce fel vreau să-mi îmbunătățesc personalitatea fermecătoare sau să-mi ajustez caracterul. Ce vreau să schimb în viața mea. But, really?! Exclamația asta englezească merge foarte bine aici. Un fel de “Zău?!” de la deal și de la munte. Zău, iar schimbare?! Dar câte schimbări mai poate să îndure un om?! Și doar se știe, de câte ori faci planuri de ajustare, ele țin așa, vreo câteva zile. „Vreau să mănânc sănătos”, îți spui măreț și cu o voință capabilă să dărâme munții și să-i reconstruiască la loc. Apoi îți umpli frigiderul de verde și te simți sătul înainte să te apuci de salata aia cu morcovi și avocado pe care ți-ai pregătit-o cu mare tam tam și mulțumire de sine. Și chiar mănânci sănătos. Până ai o sărbătoare în familie sau o zi mai grea, care te doboară de la sine și simți că un pic de cremeș nu e mare lucru și nu e mare lucru nici porția de cartofi prăjiți, ba chiar nici pâinea aia crocantă unsă din belșug cu unt, că doar e mâncarea ta favorită. Și ai și tu dreptul măcar la atâta! În ciuda noii tale identități de om care mănâncă sănătos fiindcă știe cum se mănâncă sănătos și fiindcă vrea să mănânce sănătos, în ciuda ei, te abați și te tot abați. Apoi zilele te iau în vârtejul lor și te năucesc cu alergătura de nu mai știi care naibilui de identitate e a ta, nu mai știi nici cine ești prea bine. Și până la urmă nu prea mai ai timp nici să-ți pese. Ai chestii mai importante de făcut.

Așa că am hotărât că nu mai vreau să-mi inventez și să-mi scriu rezoluțiile. Dă-le-ncolo. Ajustez eu pe parcurs. Cu spontaneitate. Ceea ce nu mă caracterizează, dar mai știi?! Poate, poate.

Îmi voi face, în schimb, o listă cu dorințe. Văzând ce bine funcționează vizualizarea, trebuie neapărat să mi le scriu, să mi le definesc. Este foarte important, de o importanță covârșitoare și neapărat majoră să știu exact care îmi sunt dorințele reale. Apoi le voi ține în fața ochilor minții clipă de clipă, ca pe un tablou demn de admirat, plin de floarea soarelui și de valurile mării. Mă voi uita la nesfârșit la ele, dimineața când abia deschid ochii și e momentul acela puțin neclar în care mai ai puțin timp să visezi, pe metrou, în timp ce mă pregătesc mental pentru marele salt al zilei, pe toate drumurile mele presărate cu frunze și flori, cu ploi și vânturi. Îmi voi admira tabloul în fiecare seară și îl voi lua cu mine în vise, se știe că acolo se acordă cel mai bine dorințele cu ritmurile cosmice.

Apoi voi rîde de fericire când ele se vor împlini. Cam așa ceva. Nu e grozavă ideea mea?! Dorințe, nu hotărâri.

Bun, ia să vedem. Trebuie să am mare grijă pe ce îmi consum visarea, eu am multe dorințe, nesfârșită e lista mea, tre’ să aleg doar ce e important. De exemplu, nu pot să mă ocup de „Vreau să-mi cumpăr mai multe cărți”. Ce papură vodă, pot să-mi cumpăr cărți în orice moment doresc.

E timpul să fiu măreață în alegeri, să nu mă irosesc pe mărunțișuri. Știu exact ce vreau. Cu precizie de ceasornicar.

Îmi doresc o casă a mea. O și văd, pot să o pictez chiar acum. Mitittică, cu o grădinuță cu iarbă și niscaiva flori, fie ele și cumpărate direct în ghivece, cu un birou al meu și fereastră spre verde, cu colțișor de citit. O casă, căsuță drăguță. Problema cu dorința asta, care s-ar putea să-mi pună bețe-n roate, e că prea mi se învârte prin cap imaginea unei case de hobbit. Și unde mai găsești în zilele noastre așa ceva?! Plus că nu știu exact unde să fie. Mai la periferie, în mijloc de pășnicie sau mai la centru, în mijloc de vibe? Mai la sud sau mai la nord? Mai la englezi sau mai la greci? Vedeți cum mă sabotez singură?! Îmi sare imaginea de colo până colo, sunt prea multe variante. Dar o stabilizez eu. O să fac alegeri. N-o să pățesc ca la shopping, să stau holbată în fața a 50 de oferte de biscuiți, fără să mă pot hotărî. Nu, nu. O să aleg.

Îmi doresc ca anul ce vine să-mi aducă multe călătorii. Pe tot felul de insule și în tot felul de orașe minunate. Călătoriile sunt deja planificate, sunt absolut extraordinare, trebuie să le vizualizez corect, în hotelurile și apartamentele alese. Văzute exact, dorite puternic vor stopa restricțiile și vor deschide țările. Pentru mine, personal. Toată lumea va fi sănătoasă și fericită să primească turiști și călători. Eu fiind și una, și alta. Asta îmi este clar și limpede. Se va împlini.

Îmi doresc să mă văd cu prietenii și cu familia. Suntem mereu împreună, în gând și în drag, dar n-ar strica o întâlnire față-n față, care să ne umple rezervoarele pentru încă o perioadă. O palavră la o cafeluță, cu râsete și povești, o dulce pipăire a miracolelor lumii, să simt încă o dată ce frumoși sunt oamenii care sunt ai noștri. Să îi îmbrățișez strâns, strâns.

Îmi doresc sănătate. Pentru mine și pentru toți cei iubiți. Și pentru asta nu ar strica să fac orice e posibil, iar „posibil” e un cuvânt cu mult potențial. Care poate fi realizat, dacă vizualizez mult verde în frigider. Poate îl și vopsesc în verde. Nu e ușor, dar ce nu poate rezonanța mea pozitivă?

Îmi doresc să am curaj să le duc pe toate la capăt, visurile mari și visurile mici. Curaj să trec prin fiecare zi cu ochii spre soare. Să fiu eu însămi indiferent de obstacole. Curaj să trăiesc.

Și îmi mai doresc să fiu ca o apă albastră, liniștită și senină majoritatea timpului. Iar când nu sunt așa, vreau să fiu doar foc și pară și explozie solară.

Cam atât. Nici nu sunt multe chestii, zău așa.

Să fie cu noroc!

Să vedem ce iese!

Oamenii din metrou

Stau ghemuită în mine însămi în căldurica metroului care aleargă, aleargă cu mare uruit și zdrăngăneală liniștitoare. Știu că-și dă doar aere de cât e el de rapid și de punctual, chestii cu care sunt de acord mie-n sută (bine, mai puțin când îl apucă fițele și intră în grevă), așa că nu mă sperie el pe mine cu țignalurile-i ascuțite, sunt absolut foarte mulțumită de monstrul acesta care se strecoară prin tunelurile-i subterane, ca un vierme uriaș din „Dune”, stau foarte confortabil, mulțumesc, în burta lui uriașă. Ba chiar am și distracție, pe care întotdeauna mi-o găsesc singură holbându-mă la oamenii dimprejur. Singura mea grijă e să nu mă holbez prea tare și să-i deranjez. Ajută faptul că port mască și ochelarii îmi sunt aproape complet aburiți, așa că îmi imaginez, cu un chicotit, că semăn cu o bufniță chioară, care se binoclează cu entuziasm prin întunericul cețos din pădure, văzând doar ce vrea ea. Întotdeauna am văzut doar ce am vrut eu.

Spectacolul uman e fără cusur și desăvârșit. Stau unul lângă altul, atingându-se ca o pâlpâire, muncitorul în construcții cu pantalonii pătați de ciment și bocanci solizi, de-a dreptul vintage prin uzură și tipul elegant, cu pantofi fini și diplomat. Sportivul în pantaloni scurți (știu, e iarnă, eu sunt înfofolită în două geci și fular mare, pestriț, dar el trăiește în alt anotimp), lângă bătrânul tremurător și demn, care privește în gol cufundat cu totul în noianul învârtejit al amintirilor. Fetița slăbuță, cu fustiță cadrilată și ditamai ghiozdanul, ronțăind o ciocolată și mama stresată, dar încă zâmbitoare, preocupată în mod evident de cum o să se strecoare ea printre oamenii din dreptul ușii cu ditamai căruciorul în care scâncește bebelușul. Tinerica sofisticată cu toate detaliile ținutei asortate la milimetru, care tocmai își desăvârșește machiajul cu ceva instrumente complicate, pregătită să cucerească lumea, lângă femeia de peste 50, căreia nu-i mai pasă de cucerirea lumii și e mulțumită cu ea însăși așa cum e ea. Un pic plictisită, un pic obosită, dar încă dornică să fie. Să fie și să exploreze. Să trăiască la maximum, căci acum știe cât de tulburător de frumoasă e fiecare clipă.

Toată planeta e în acest metrou, toate rasele, toate vârstele. Fiecare e important și fiecare e cu totul neînsemnat. Fiecare duce pe umerii lui soarta omenirii și dispariția fiecăruia ar fi absolut insignifiantă. Mă face să mă simt bine, foarte bine, această importanță și acest anonimat. Mă face să mă simt în siguranță. Suntem la fel, indiferent că avem pielea fragedă sau zbârcită, mâini bătătorite de munca grea sau pantaloni călcați la dungă, indiferent că privim cu ochii încețoșati mai mult spre trecut sau cu ei învolburați de pasiune spre viitor. Suntem unul și același.

Îmi place să fiu între oameni buni și, la ora asta a dimineții toți sunt buni, sunt încă somnoroși. Încă nu au devenit vânători, încă nu și-au complicat ziua cu gânduri nefericite și decizii grele, nu au început să critice sau să se apere, sunt cu toții ca niște copii la început de drum. Mai încolo, ziua va deveni dificilă poate, atârnând ca o ghiulea de gâtul lor sau va zbura ca o păpădie aruncată spre soare, dar acum sunt cu toții la adăpost aici, în acest metrou ce aleargă cu atâta siguranță spre destinație. Stau cu toții ghemuiți în ei înșiși, relaxați și împăcați, neîncepuți și neîncercați. Sunt doar oameni. Pur și simplu.

Metroul ăsta e un cal fermecat, acum îmi dau seama. Mereu zburând spre lumină. Cu toți oamenii ascunși sub aripile-i de întuneric, protejați, feriți de viscoleli și geruri. E conținător și conținut. E în noi toți, metroul acesta, mânându-ne înainte spre tărâmuri cunoscute și necunoscute. Mânându-ne spre curcubeu.

Săracu’, l-am făcut vierme și monstru și el de fapt e un mustang foarte frumos alergând întruna spre zările albastre, spre soare-răsare.

Așa cum noi toți o facem.

Povestea mea de Crăciun

Tare îmi plac poveștile de Crăciun. Și alea inventate și alea care mi se întâmplă mie. Care și ele sunt într-un fel inventate, deși sunt reale. Zic într-un fel, pentru că mereu am convingerea că s-au născut nu din spuma mărilor, ci din puterea zămislitoare a gândului meu năzdrăvan.

Dar să o spun pe asta. Să vedeți și voi că am dreptate. La început de decembrie, familia, adunată în jurul mesei deocamdată goale, a stabilit de comun acord ca fiecare să își scrie lista de dorințe de Crăciun și fiecare listă să conțină nici mai mult, nici mai puțin de trei elemente. La ei a fost foarte greu, că nu-și doreau nimic (ce oameni, dom'le, ce oameni!), la mine a fost foarte greu să aleg doar trei din lunga lista de așteptare a dorințelor mele. Și încă am avut mult bun simț și nu am ales cadourile barosane, gen vacanță în Hawaii sau în căbănuță cu acoperiș de sticlă drept sub aurora boreală. Am fost destul de modestă, sărăcuța de mine. C-așa-s eu, simțită. Am cei șapte ani de-acasă.

În fine, dorința mea numărul 2, de adevărată flower power a fost o brățară. Nu am căutat-o cu tot dinadinsul, mi-a apărut în fața ochilor pe facebuk, așa, pur și simplu, și am vrut-o, ce mai calea valea. Așa mi s-a năzărit și peste tot scrie că trebuie să-ți urmezi instinctele și să fii natural. Ei, după cum se știe, naturalețea e unul din obiectivele mele majore.

Ce s-a întâmplat mai departe, am aflat în ajunul Crăciunului, sub brad, mă rog, lângă brad, că avem unul minuscul de trei palme, care stă țanțoș pe blatul din bucătărie, singurul loc în care putem să îl observăm și să nu îl călcăm în picioare. Am aflat povestea când mi-am deschis pachețelul cu ochii strălucitori și nu am găsit brățara. Nema pișta brățară. În locul ei am găsit un flacon de vitamine pentru păr. De mi-am și dus mâna instinctiv la podoaba capilară să văd ce a vrut fiul meu cel prețios să insinueze. O dorință am avut și io și aia nu s-a împlinit. Mă rog, trei, dar asta era cea mai cea.

Cică dragul meu Ale a comandat-o, deși s-a mirat în sinea lui absolut profund ce anume m-o fi apucat, niciodată nu am părut interesată de asemenea lucruri “ușurele”, deși s-a întrebat dacă nu cumva eticheta aplicată chiar de el, cea de “silly mum” nu a dus la transformări majore și ireversibile ale celei care avea onoarea de a-i fi mamă. A comandat-o, a plătit suma deloc mărunțică și a așteptat. Brățara cu pricina venea taman din Olanda, că de, lui Lilike nu îi ajungea toată Marea Britanie ca să-și găsească brățara visurilor. Brățară pe care să o poți comanda de pe Amazon, acest uriaș planetar demn de toată încrederea. Nu, ea trebuia comandată de aiurea, de la o firmă obscură de care nu mai auzise nimeni. În numele autenticității sus declarate.

Au trecut 2 săptămâni și brățara nu a apărut. Începând să fie cam îngrijorat de urmările neîndeplinirii unei asemenea dorințe fundamentale, Alex a schimbat mailuri din ce în ce mai furioase cu olandezii, care i-au dovedit negru pe alb că ei au expediat-o. Ce s-a întâmplat mai departe nu era vina lor. Ci a lui British Mail. Alex i-a renegat până la a șaptea spiță și s-a hotărât, pe ultima sută de metri, săracu’, să o scoată la capăt cu mămuca lui adorată prezentându-se cu niște vitamine de păr. Nu am cerut detalii despre această alegere.

Am râs de poveste, cu drag, că doar ce era să fac?! „Dă-o-ncolo de brățară!” am zis eu, hotărâtă să-mi salvez fiul din ghearele disperării și să renunț la identitatea de flower power, deși mă simțeam chiar bine în ea.

După ce Alex s-a retras în camera lui, probabil ușurat că părusem încântată de vitaminele miraculoase care urmau să îmi restabilească podoaba capilară mai ceva ca la 20 de ani, zice Cristinelu’, cu milă: "Nu vrei să mergem la mall-ul ăla mare și să îți căutăm o brățară, biata de tine?”.

Atât mi-a trebuit. După ce i-am spus categoric că nu există brățară din aia în tot imperiul britanic, fie el și expirat, am deschis site-ul cu obiectul miraculos și i-am explicat soțului, cu lux de amănunte cât era de frumoasă, ce albastru grozav era în ea, de-a dreptul cerneală de nu-mă-uita, ce pietre vindecătoare, ce minunăție, etc, etc. Noroc că avea un pahar de Porto în față și a putut să treacă relativ ușor peste descrierea detaliată a unei brățări întinsă pe minute care probabil i s-au părut ore. Dar n-a crâcnit, bietul, ba chiar a dat din cap cu simpatie exact la momentele potrivite. Ce să-i faci, dacă asta face parte din sarcinile căsniciei, tre’ să-nduri, n-ai încotro.

Bun. Apoi m-am îmbrăcat în pijama și m-am băgat în patul meu englezesc, că doar eram femeie matură și mă durea în cot de o brățară oarecare.

La 21:40 cineva a început să bată la ușă. Am crezut că sunt vecinii noștri din Hong Kong (cărora și noi le bătuserăm la ușă ceva mai devreme, cu prăjituri românești în dar și primiserăm multe plecăciuni drăguțe, cu zâmbete largi), dar nu, era tinerelul de la Concierge (biroul central care există în complexul unde locuim, necesar unei bune organizări a tuturor angaralelor). Bătea la noi la ușă, că a găsit din întâmplare un pachețel destinat nouă care zace pe rafturile lui de vreo săptămână și mai bine. Și iacătă, îl livra în ajunul Crăciunului, la 10 seara. Și ce credeți că era în el?!

Brățara mea miraculoasă! Nu puteți să vă imaginați ce răcnet indian am scos în liniștea nopții. Ce dans în jurul focului am executat cu artă și precizie dezlănțuită. În jurul blatului de la bucătărie, mai exact, că foc nu mai avem de mult. Pardon, în jurul focului care ardea în mine. În numele naturaleței proaspăt asigurate.

Am fost absolut convinsă că gândul meu puternic, desfășurat în volute artistice și rezonatoare l-a făcut pe tinerelu’ cel drăguț să ridice privirea de unde stătea el pe telefon și să vadă pachețelu', i-a dat puterea să se ridice și entuziasmul faptelor mărețe, gândul meu strălucitor ca o supernovă l-a mânat să iasă curajos în ploaia torențială care cădea peste Londra și să vină să-mi aducă cadoul cel prețios. Alex preferă să creadă că e vorba de fapta noastră bună cu vecinii, care s-a întors la noi ca un bumerang drăguțel. Dar eu știu mai bine, că doar sunt mai trecută prin viață. Doar știu ce-mi poate gândul.

Ei, ce ziceți de povestea mea de Crăciun?!

Cristi zice:” Dickens!”