Copiii de la grădiniță

Indiferent. Indiferent cum îmi încep ziua, într-o dispoziție ușoară și plăcută ca bulele de coca-cola într-o zi înfierbântată de soare sau într-una morocănoasă, căreia-i tună și-i fulgeră din nimic, indiferent dacă am sau n-am gânduri multe și complicate, când ușile batante ale grădiniței se deschid în fața mea, totul rămâne de cealaltă parte. Partea cu ploi și vânturi, partea cu anotimpuri, cu oameni mari și dificili. Aici sunt doar copiii.

Vin pe rând, intră și un surâs le aurește făptura mitutică. Le place la grădiniță, se simt în siguranță, se simt iubiți, e numai joc și bucurie totul. Sunt atât de frumoși, atât de delicați și gingași, cu degețele subțirele sau pufoșele, mulți sunt crețulici și durdulici, atât de diferiți și atât de interesanți. Ziua zboară pur și simplu, uneori nu am timp nici să beau apă, dar simt că plutesc într-o bulă de aer proaspăt (ei, aerul e sigur proaspăt cu trei geamuri deschise permanent, pe cât poate fi de proaspăt într-o asemenea urieșenie de oraș!), simt că mi s-au dăruit momente de grație și de fericire, pe care nu aș fi putut să mi le imaginez acum un an. Totul e foarte simplu și poate în asta stă miracolul. Copiii nu doresc nimic decât să fie iubiți. Să fie lăsați să crească de la sine în mijloc de drag și de iubire. Și atunci nu aștepți nimic de la ei, decât să fie ceea ce sunt. Psihologiile nu mai sunt complicate deloc, e doar o singură măsură în tot și în toate: iubirea.

Mă uit la ei cum cresc, parcă m-aș uita la firele de iarbă cum se înalță, verde din verde, în fiecare zi sunt mai conturați, mai deștepți, mai frumoși și mă bucur ca și cum aș fi într-o încăpere plină de raze de soare și de cer albastru. De spiriduși veseli, țopăind de colo, colo și strigând: „Liliii!”. Oriunde mă întorc e doar frumusețe. Albă, nevinovată, pură.

Știu că au să mă uite foarte repede, am să fiu doar așa, un abur care a trecut peste zilele lor, poate un abur de rouă, dar asta nu are nici o importanță. Important e cum legăn acum acest giugiuluc pe genunchi și cum mă minunez cât e de dulce, cum sufletul mi se umple până la refuz de aceeași dulceață nespusă care zăbovește pe fețișoara lui adormită, important e cum mă joc cu acest giumbușluc mărunțel și cum mă desfăt în bucuria care mă inundă ca o maree translucidă. Fără îndoieli, fără regrete, fără adânciri în abisuri.

Și așa îmi petrec zilele, uitându-mă la mine mică, îmbrățișându-mă și alinându-mă cum niciodată n-am fost, și așa îmi petrec clipele în nesfârșită bucurie vindecătoare. Dăruind și primind înmiit înapoi. E muncă multă la grădiniță și uneori obosesc, cum e firesc, dar mereu ies pe porțile ei și pornesc spre casă cu rezervoarele inimii doldora, burdușite de-a dreptul de iubire și de drag, de energie fluidă, dansatoare. De conștiința acută a faptului că lumea e frumoasă în esența ei. De bucurie că sunt atât de dăruită.

E ca o joacă printre flori, e ca o alergare printre peștișori argintii. Este, pur și simplu.

Și eu, tot pur și simplu. În mijlocul acestui havuz fermecat.

Fetele de la grădiniță

După ce porțile glisande ale grădiniței s-au închis în spatele meu, lăsând lumea de afară în voia ei, am rămas să descurc ițele lumii dinăuntru. M-am trezit înconjurată de fete tinere, de la 23 de ani în sus, între care trebuia să mă integrez cu tot dinadinsul. Nu făceam parte din tribul lor și era evident că eram o intrusă. Mai întâi m-a cuprins o milă nesfârșită de mine, ce ajunsesem! Rățușca cea urâtă! Niște fete mititele, care ar fi putut să-mi fie fiice, să-mi spună mie ce e bine și ce e rău, să mă dăscălească în fel și chip. Nu fă așa, nu e bine, nu pune cana acolo, se poate răsturna peste copilași, nu-i întreba: “Ce e asta?”, spune-le. Ei abia acum învață să vorbească. Nu ține pruncul de mână când cobori scările, ține-l de subsoară. Se poate accidenta dacă îl ții de mână. Etc, etc, la nesfârșit. Nici nu știți câte reguli pot să existe într-o grupă mică.

După ce am reușit să trec peste momentul dramatic al plângerii de milă, mi-am recunoscut mie însămi că habar nu aveam de psihologia copilului de 2 ani, ba parcă n-o mai știam nici pe aia de 10-14 ani. Parcă nu mai știam nimic, simțeam că sunt complet năucă de cap, intrată pe teritorii noi, necunoscute și extrem de periculoase. Mai ceva ca primii coloniști americani dând nas în nas cu bizonii. Orice moment de visare se putea solda cu un accident, un bubulic din cel mic putea să pățească ceva, să cadă de pe tobogan, să se răstoarne cu scaunul, să se prăvale pe scări. Fiind dat în grija mea. Vai de mine și de mine! Ce să mai visez, că nu mai puteam să respir de groază.

Uitate au fost momentele dulci de demult când mai dădeam câte o lucrare și fantazam la călătoriile viitoare, privind agale peste capetele copiilor către cerul nespus de albastru al Greciei vălurindu-se în depărtare, uitate momentele când mă întorceam cu spatele și scriam în voie pe tablă, acum prezența mea devenise vitală, esențială și permanentă. Clipă de clipă, cu ochii-n șaișpe direcții deodată. Devenisem mai prezentă decât am fost vreodată în viața mea.

După momentul de supărare contra colegelor mele pentru că erau atât de tinere, pentru că mă dăscăleau permanent, pe mine, cea doldora de știința educației, moment care a ținut foarte puțin (spre cinstea mea!), a venit în galop următorul moment. Cel în care am căzut pe burtă de admirație. Încă nu m-am ridicat de acolo.

Cât sunt de deștepte fetele astea tinere, cât sunt de minunate. Cum rețin ele toate detaliile, cum știu totul despre mogâldețele cele mititele. Cei mici nu vorbesc cine știe ce, dar comunică! Prin silabe, prin gesturi, prin mimică. Și ele interpretează în mod strălucit. De parcă ar avea o experiență de peste 30 de ani, de parcă ar fi cum eram eu, într-o altă viață, desigur. Nu acum. Acum sunt novice, cu caș la gură. Mă uit la ele și învăț. Și câte sunt de învățat. Dar ele știu totul, despre orice. Acolo unde eu trebuie să îmi iau notițe pe carnețel, studiind asiduu câte un bombonel din cel mititel, ele se descurcă cu memoria personală. Nu pot să cred câte observă! Câte rețin. Sunt capabile, în orice secundă, să născocescă tot felul de activități fascinante pentru pruncuți, de la joaca cu apă și amidon, până la teatrul cu lumini și umbre, de la cântece și dansuri mirobolante, până la pictatul cu mașinuțe scufundate-n vopsele. Eu trebuie să mă sfărâm căutând chestii pe net sau punându-mi la mari încercări capacitatea de creație, cam ruginită, sărmana. Urieșești încercări. Unde ele sunt spontane, eu trebuie să fiu laborios pregătită ca să fac față pe câmpurile fanteziei.

Cum se uită ele scurt la câte un țumburuș de om și știu exact ce-i lipsește. Foarte istețe fete. Mă străduiesc din răsputeri să le ajung din urmă.

Niciodată nu am lucrat în asemenea mediu cosmopolit. Fetele sunt din Grecia, Italia, Polonia, Suedia, Israel și mai ales din România. Sunt și din Anglia, desigur, dar cele mai multe sunt româncuțele mele dragi. Iuți ca piperul, vesele și energice și mai ales deștepte foc. Descurcărețe. Mă uit la ele cu drag și aproape în extaz. Au emigrat, singure pe tărâmuri necunoscute, se descurcă într-o limbă străină, și-au făcut o viață. Pasiunea lor colectivă e călătoritul. Logic. Aflu cu uimire că una dintre ele a fost de patru ori în India până acum, la Taj Mahal de două ori, cântă la vioară într-o orchestră, ca hobby suplimentar, alta pictează pe sticlă, iar o minunică de numai 24 de ani a văzut nu știu câte țări până acum. Gen Thailanda. Sunt tot cu gura căscată când le aud povestind despre viața lor.

Și brusc realizez de ce îmi plac fetele de la grădiniță așa de mult. Nu numai că au drag de copii și se pricep de numa’, dar mai sunt și fete călătoare. Au dorința de a călători în sânge, le curge năvalnic prin vene, le mână înainte spre coclauri necunoscute, le ține spatele și le argintează visele. Le definește. De-aia au plecat din țările lor, de-aia au înfruntat singurătăți și spaime grele, de-aia se mișcă continuu. Pentru că sunt din neamul Călătorului-Rătăcitor prin stele. Puternice, entuziaste, gata de schimbare.

Cum vă spuneam, deși au trecut aproape șase luni, sunt încă în faza de admirație în fața acestor fete absolut minunate, de la care învăț clipă de clipă. Cu resorturile cam înțepenite, dar nu mă las. Modelele sunt drept în fața ochilor mei.

Aceste frumoase fete călătoare.

Bucket list-ul meu pentru anul ce vine

Întâi am vrut să îmi fac listă cu hotărârile de anul nou. Să mă gândesc în ce fel vreau să-mi îmbunătățesc personalitatea fermecătoare sau să-mi ajustez caracterul. Ce vreau să schimb în viața mea. But, really?! Exclamația asta englezească merge foarte bine aici. Un fel de “Zău?!” de la deal și de la munte. Zău, iar schimbare?! Dar câte schimbări mai poate să îndure un om?! Și doar se știe, de câte ori faci planuri de ajustare, ele țin așa, vreo câteva zile. „Vreau să mănânc sănătos”, îți spui măreț și cu o voință capabilă să dărâme munții și să-i reconstruiască la loc. Apoi îți umpli frigiderul de verde și te simți sătul înainte să te apuci de salata aia cu morcovi și avocado pe care ți-ai pregătit-o cu mare tam tam și mulțumire de sine. Și chiar mănânci sănătos. Până ai o sărbătoare în familie sau o zi mai grea, care te doboară de la sine și simți că un pic de cremeș nu e mare lucru și nu e mare lucru nici porția de cartofi prăjiți, ba chiar nici pâinea aia crocantă unsă din belșug cu unt, că doar e mâncarea ta favorită. Și ai și tu dreptul măcar la atâta! În ciuda noii tale identități de om care mănâncă sănătos fiindcă știe cum se mănâncă sănătos și fiindcă vrea să mănânce sănătos, în ciuda ei, te abați și te tot abați. Apoi zilele te iau în vârtejul lor și te năucesc cu alergătura de nu mai știi care naibilui de identitate e a ta, nu mai știi nici cine ești prea bine. Și până la urmă nu prea mai ai timp nici să-ți pese. Ai chestii mai importante de făcut.

Așa că am hotărât că nu mai vreau să-mi inventez și să-mi scriu rezoluțiile. Dă-le-ncolo. Ajustez eu pe parcurs. Cu spontaneitate. Ceea ce nu mă caracterizează, dar mai știi?! Poate, poate.

Îmi voi face, în schimb, o listă cu dorințe. Văzând ce bine funcționează vizualizarea, trebuie neapărat să mi le scriu, să mi le definesc. Este foarte important, de o importanță covârșitoare și neapărat majoră să știu exact care îmi sunt dorințele reale. Apoi le voi ține în fața ochilor minții clipă de clipă, ca pe un tablou demn de admirat, plin de floarea soarelui și de valurile mării. Mă voi uita la nesfârșit la ele, dimineața când abia deschid ochii și e momentul acela puțin neclar în care mai ai puțin timp să visezi, pe metrou, în timp ce mă pregătesc mental pentru marele salt al zilei, pe toate drumurile mele presărate cu frunze și flori, cu ploi și vânturi. Îmi voi admira tabloul în fiecare seară și îl voi lua cu mine în vise, se știe că acolo se acordă cel mai bine dorințele cu ritmurile cosmice.

Apoi voi rîde de fericire când ele se vor împlini. Cam așa ceva. Nu e grozavă ideea mea?! Dorințe, nu hotărâri.

Bun, ia să vedem. Trebuie să am mare grijă pe ce îmi consum visarea, eu am multe dorințe, nesfârșită e lista mea, tre’ să aleg doar ce e important. De exemplu, nu pot să mă ocup de „Vreau să-mi cumpăr mai multe cărți”. Ce papură vodă, pot să-mi cumpăr cărți în orice moment doresc.

E timpul să fiu măreață în alegeri, să nu mă irosesc pe mărunțișuri. Știu exact ce vreau. Cu precizie de ceasornicar.

Îmi doresc o casă a mea. O și văd, pot să o pictez chiar acum. Mitittică, cu o grădinuță cu iarbă și niscaiva flori, fie ele și cumpărate direct în ghivece, cu un birou al meu și fereastră spre verde, cu colțișor de citit. O casă, căsuță drăguță. Problema cu dorința asta, care s-ar putea să-mi pună bețe-n roate, e că prea mi se învârte prin cap imaginea unei case de hobbit. Și unde mai găsești în zilele noastre așa ceva?! Plus că nu știu exact unde să fie. Mai la periferie, în mijloc de pășnicie sau mai la centru, în mijloc de vibe? Mai la sud sau mai la nord? Mai la englezi sau mai la greci? Vedeți cum mă sabotez singură?! Îmi sare imaginea de colo până colo, sunt prea multe variante. Dar o stabilizez eu. O să fac alegeri. N-o să pățesc ca la shopping, să stau holbată în fața a 50 de oferte de biscuiți, fără să mă pot hotărî. Nu, nu. O să aleg.

Îmi doresc ca anul ce vine să-mi aducă multe călătorii. Pe tot felul de insule și în tot felul de orașe minunate. Călătoriile sunt deja planificate, sunt absolut extraordinare, trebuie să le vizualizez corect, în hotelurile și apartamentele alese. Văzute exact, dorite puternic vor stopa restricțiile și vor deschide țările. Pentru mine, personal. Toată lumea va fi sănătoasă și fericită să primească turiști și călători. Eu fiind și una, și alta. Asta îmi este clar și limpede. Se va împlini.

Îmi doresc să mă văd cu prietenii și cu familia. Suntem mereu împreună, în gând și în drag, dar n-ar strica o întâlnire față-n față, care să ne umple rezervoarele pentru încă o perioadă. O palavră la o cafeluță, cu râsete și povești, o dulce pipăire a miracolelor lumii, să simt încă o dată ce frumoși sunt oamenii care sunt ai noștri. Să îi îmbrățișez strâns, strâns.

Îmi doresc sănătate. Pentru mine și pentru toți cei iubiți. Și pentru asta nu ar strica să fac orice e posibil, iar „posibil” e un cuvânt cu mult potențial. Care poate fi realizat, dacă vizualizez mult verde în frigider. Poate îl și vopsesc în verde. Nu e ușor, dar ce nu poate rezonanța mea pozitivă?

Îmi doresc să am curaj să le duc pe toate la capăt, visurile mari și visurile mici. Curaj să trec prin fiecare zi cu ochii spre soare. Să fiu eu însămi indiferent de obstacole. Curaj să trăiesc.

Și îmi mai doresc să fiu ca o apă albastră, liniștită și senină majoritatea timpului. Iar când nu sunt așa, vreau să fiu doar foc și pară și explozie solară.

Cam atât. Nici nu sunt multe chestii, zău așa.

Să fie cu noroc!

Să vedem ce iese!