Fetele de la grădiniță

După ce porțile glisande ale grădiniței s-au închis în spatele meu, lăsând lumea de afară în voia ei, am rămas să descurc ițele lumii dinăuntru. M-am trezit înconjurată de fete tinere, de la 23 de ani în sus, între care trebuia să mă integrez cu tot dinadinsul. Nu făceam parte din tribul lor și era evident că eram o intrusă. Mai întâi m-a cuprins o milă nesfârșită de mine, ce ajunsesem! Rățușca cea urâtă! Niște fete mititele, care ar fi putut să-mi fie fiice, să-mi spună mie ce e bine și ce e rău, să mă dăscălească în fel și chip. Nu fă așa, nu e bine, nu pune cana acolo, se poate răsturna peste copilași, nu-i întreba: “Ce e asta?”, spune-le. Ei abia acum învață să vorbească. Nu ține pruncul de mână când cobori scările, ține-l de subsoară. Se poate accidenta dacă îl ții de mână. Etc, etc, la nesfârșit. Nici nu știți câte reguli pot să existe într-o grupă mică.

După ce am reușit să trec peste momentul dramatic al plângerii de milă, mi-am recunoscut mie însămi că habar nu aveam de psihologia copilului de 2 ani, ba parcă n-o mai știam nici pe aia de 10-14 ani. Parcă nu mai știam nimic, simțeam că sunt complet năucă de cap, intrată pe teritorii noi, necunoscute și extrem de periculoase. Mai ceva ca primii coloniști americani dând nas în nas cu bizonii. Orice moment de visare se putea solda cu un accident, un bubulic din cel mic putea să pățească ceva, să cadă de pe tobogan, să se răstoarne cu scaunul, să se prăvale pe scări. Fiind dat în grija mea. Vai de mine și de mine! Ce să mai visez, că nu mai puteam să respir de groază.

Uitate au fost momentele dulci de demult când mai dădeam câte o lucrare și fantazam la călătoriile viitoare, privind agale peste capetele copiilor către cerul nespus de albastru al Greciei vălurindu-se în depărtare, uitate momentele când mă întorceam cu spatele și scriam în voie pe tablă, acum prezența mea devenise vitală, esențială și permanentă. Clipă de clipă, cu ochii-n șaișpe direcții deodată. Devenisem mai prezentă decât am fost vreodată în viața mea.

După momentul de supărare contra colegelor mele pentru că erau atât de tinere, pentru că mă dăscăleau permanent, pe mine, cea doldora de știința educației, moment care a ținut foarte puțin (spre cinstea mea!), a venit în galop următorul moment. Cel în care am căzut pe burtă de admirație. Încă nu m-am ridicat de acolo.

Cât sunt de deștepte fetele astea tinere, cât sunt de minunate. Cum rețin ele toate detaliile, cum știu totul despre mogâldețele cele mititele. Cei mici nu vorbesc cine știe ce, dar comunică! Prin silabe, prin gesturi, prin mimică. Și ele interpretează în mod strălucit. De parcă ar avea o experiență de peste 30 de ani, de parcă ar fi cum eram eu, într-o altă viață, desigur. Nu acum. Acum sunt novice, cu caș la gură. Mă uit la ele și învăț. Și câte sunt de învățat. Dar ele știu totul, despre orice. Acolo unde eu trebuie să îmi iau notițe pe carnețel, studiind asiduu câte un bombonel din cel mititel, ele se descurcă cu memoria personală. Nu pot să cred câte observă! Câte rețin. Sunt capabile, în orice secundă, să născocescă tot felul de activități fascinante pentru pruncuți, de la joaca cu apă și amidon, până la teatrul cu lumini și umbre, de la cântece și dansuri mirobolante, până la pictatul cu mașinuțe scufundate-n vopsele. Eu trebuie să mă sfărâm căutând chestii pe net sau punându-mi la mari încercări capacitatea de creație, cam ruginită, sărmana. Urieșești încercări. Unde ele sunt spontane, eu trebuie să fiu laborios pregătită ca să fac față pe câmpurile fanteziei.

Cum se uită ele scurt la câte un țumburuș de om și știu exact ce-i lipsește. Foarte istețe fete. Mă străduiesc din răsputeri să le ajung din urmă.

Niciodată nu am lucrat în asemenea mediu cosmopolit. Fetele sunt din Grecia, Italia, Polonia, Suedia, Israel și mai ales din România. Sunt și din Anglia, desigur, dar cele mai multe sunt româncuțele mele dragi. Iuți ca piperul, vesele și energice și mai ales deștepte foc. Descurcărețe. Mă uit la ele cu drag și aproape în extaz. Au emigrat, singure pe tărâmuri necunoscute, se descurcă într-o limbă străină, și-au făcut o viață. Pasiunea lor colectivă e călătoritul. Logic. Aflu cu uimire că una dintre ele a fost de patru ori în India până acum, la Taj Mahal de două ori, cântă la vioară într-o orchestră, ca hobby suplimentar, alta pictează pe sticlă, iar o minunică de numai 24 de ani a văzut nu știu câte țări până acum. Gen Thailanda. Sunt tot cu gura căscată când le aud povestind despre viața lor.

Și brusc realizez de ce îmi plac fetele de la grădiniță așa de mult. Nu numai că au drag de copii și se pricep de numa’, dar mai sunt și fete călătoare. Au dorința de a călători în sânge, le curge năvalnic prin vene, le mână înainte spre coclauri necunoscute, le ține spatele și le argintează visele. Le definește. De-aia au plecat din țările lor, de-aia au înfruntat singurătăți și spaime grele, de-aia se mișcă continuu. Pentru că sunt din neamul Călătorului-Rătăcitor prin stele. Puternice, entuziaste, gata de schimbare.

Cum vă spuneam, deși au trecut aproape șase luni, sunt încă în faza de admirație în fața acestor fete absolut minunate, de la care învăț clipă de clipă. Cu resorturile cam înțepenite, dar nu mă las. Modelele sunt drept în fața ochilor mei.

Aceste frumoase fete călătoare.