Oamenii din metrou

Stau ghemuită în mine însămi în căldurica metroului care aleargă, aleargă cu mare uruit și zdrăngăneală liniștitoare. Știu că-și dă doar aere de cât e el de rapid și de punctual, chestii cu care sunt de acord mie-n sută (bine, mai puțin când îl apucă fițele și intră în grevă), așa că nu mă sperie el pe mine cu țignalurile-i ascuțite, sunt absolut foarte mulțumită de monstrul acesta care se strecoară prin tunelurile-i subterane, ca un vierme uriaș din „Dune”, stau foarte confortabil, mulțumesc, în burta lui uriașă. Ba chiar am și distracție, pe care întotdeauna mi-o găsesc singură holbându-mă la oamenii dimprejur. Singura mea grijă e să nu mă holbez prea tare și să-i deranjez. Ajută faptul că port mască și ochelarii îmi sunt aproape complet aburiți, așa că îmi imaginez, cu un chicotit, că semăn cu o bufniță chioară, care se binoclează cu entuziasm prin întunericul cețos din pădure, văzând doar ce vrea ea. Întotdeauna am văzut doar ce am vrut eu.

Spectacolul uman e fără cusur și desăvârșit. Stau unul lângă altul, atingându-se ca o pâlpâire, muncitorul în construcții cu pantalonii pătați de ciment și bocanci solizi, de-a dreptul vintage prin uzură și tipul elegant, cu pantofi fini și diplomat. Sportivul în pantaloni scurți (știu, e iarnă, eu sunt înfofolită în două geci și fular mare, pestriț, dar el trăiește în alt anotimp), lângă bătrânul tremurător și demn, care privește în gol cufundat cu totul în noianul învârtejit al amintirilor. Fetița slăbuță, cu fustiță cadrilată și ditamai ghiozdanul, ronțăind o ciocolată și mama stresată, dar încă zâmbitoare, preocupată în mod evident de cum o să se strecoare ea printre oamenii din dreptul ușii cu ditamai căruciorul în care scâncește bebelușul. Tinerica sofisticată cu toate detaliile ținutei asortate la milimetru, care tocmai își desăvârșește machiajul cu ceva instrumente complicate, pregătită să cucerească lumea, lângă femeia de peste 50, căreia nu-i mai pasă de cucerirea lumii și e mulțumită cu ea însăși așa cum e ea. Un pic plictisită, un pic obosită, dar încă dornică să fie. Să fie și să exploreze. Să trăiască la maximum, căci acum știe cât de tulburător de frumoasă e fiecare clipă.

Toată planeta e în acest metrou, toate rasele, toate vârstele. Fiecare e important și fiecare e cu totul neînsemnat. Fiecare duce pe umerii lui soarta omenirii și dispariția fiecăruia ar fi absolut insignifiantă. Mă face să mă simt bine, foarte bine, această importanță și acest anonimat. Mă face să mă simt în siguranță. Suntem la fel, indiferent că avem pielea fragedă sau zbârcită, mâini bătătorite de munca grea sau pantaloni călcați la dungă, indiferent că privim cu ochii încețoșati mai mult spre trecut sau cu ei învolburați de pasiune spre viitor. Suntem unul și același.

Îmi place să fiu între oameni buni și, la ora asta a dimineții toți sunt buni, sunt încă somnoroși. Încă nu au devenit vânători, încă nu și-au complicat ziua cu gânduri nefericite și decizii grele, nu au început să critice sau să se apere, sunt cu toții ca niște copii la început de drum. Mai încolo, ziua va deveni dificilă poate, atârnând ca o ghiulea de gâtul lor sau va zbura ca o păpădie aruncată spre soare, dar acum sunt cu toții la adăpost aici, în acest metrou ce aleargă cu atâta siguranță spre destinație. Stau cu toții ghemuiți în ei înșiși, relaxați și împăcați, neîncepuți și neîncercați. Sunt doar oameni. Pur și simplu.

Metroul ăsta e un cal fermecat, acum îmi dau seama. Mereu zburând spre lumină. Cu toți oamenii ascunși sub aripile-i de întuneric, protejați, feriți de viscoleli și geruri. E conținător și conținut. E în noi toți, metroul acesta, mânându-ne înainte spre tărâmuri cunoscute și necunoscute. Mânându-ne spre curcubeu.

Săracu’, l-am făcut vierme și monstru și el de fapt e un mustang foarte frumos alergând întruna spre zările albastre, spre soare-răsare.

Așa cum noi toți o facem.

Povestea mea de Crăciun

Tare îmi plac poveștile de Crăciun. Și alea inventate și alea care mi se întâmplă mie. Care și ele sunt într-un fel inventate, deși sunt reale. Zic într-un fel, pentru că mereu am convingerea că s-au născut nu din spuma mărilor, ci din puterea zămislitoare a gândului meu năzdrăvan.

Dar să o spun pe asta. Să vedeți și voi că am dreptate. La început de decembrie, familia, adunată în jurul mesei deocamdată goale, a stabilit de comun acord ca fiecare să își scrie lista de dorințe de Crăciun și fiecare listă să conțină nici mai mult, nici mai puțin de trei elemente. La ei a fost foarte greu, că nu-și doreau nimic (ce oameni, dom'le, ce oameni!), la mine a fost foarte greu să aleg doar trei din lunga lista de așteptare a dorințelor mele. Și încă am avut mult bun simț și nu am ales cadourile barosane, gen vacanță în Hawaii sau în căbănuță cu acoperiș de sticlă drept sub aurora boreală. Am fost destul de modestă, sărăcuța de mine. C-așa-s eu, simțită. Am cei șapte ani de-acasă.

În fine, dorința mea numărul 2, de adevărată flower power a fost o brățară. Nu am căutat-o cu tot dinadinsul, mi-a apărut în fața ochilor pe facebuk, așa, pur și simplu, și am vrut-o, ce mai calea valea. Așa mi s-a năzărit și peste tot scrie că trebuie să-ți urmezi instinctele și să fii natural. Ei, după cum se știe, naturalețea e unul din obiectivele mele majore.

Ce s-a întâmplat mai departe, am aflat în ajunul Crăciunului, sub brad, mă rog, lângă brad, că avem unul minuscul de trei palme, care stă țanțoș pe blatul din bucătărie, singurul loc în care putem să îl observăm și să nu îl călcăm în picioare. Am aflat povestea când mi-am deschis pachețelul cu ochii strălucitori și nu am găsit brățara. Nema pișta brățară. În locul ei am găsit un flacon de vitamine pentru păr. De mi-am și dus mâna instinctiv la podoaba capilară să văd ce a vrut fiul meu cel prețios să insinueze. O dorință am avut și io și aia nu s-a împlinit. Mă rog, trei, dar asta era cea mai cea.

Cică dragul meu Ale a comandat-o, deși s-a mirat în sinea lui absolut profund ce anume m-o fi apucat, niciodată nu am părut interesată de asemenea lucruri “ușurele”, deși s-a întrebat dacă nu cumva eticheta aplicată chiar de el, cea de “silly mum” nu a dus la transformări majore și ireversibile ale celei care avea onoarea de a-i fi mamă. A comandat-o, a plătit suma deloc mărunțică și a așteptat. Brățara cu pricina venea taman din Olanda, că de, lui Lilike nu îi ajungea toată Marea Britanie ca să-și găsească brățara visurilor. Brățară pe care să o poți comanda de pe Amazon, acest uriaș planetar demn de toată încrederea. Nu, ea trebuia comandată de aiurea, de la o firmă obscură de care nu mai auzise nimeni. În numele autenticității sus declarate.

Au trecut 2 săptămâni și brățara nu a apărut. Începând să fie cam îngrijorat de urmările neîndeplinirii unei asemenea dorințe fundamentale, Alex a schimbat mailuri din ce în ce mai furioase cu olandezii, care i-au dovedit negru pe alb că ei au expediat-o. Ce s-a întâmplat mai departe nu era vina lor. Ci a lui British Mail. Alex i-a renegat până la a șaptea spiță și s-a hotărât, pe ultima sută de metri, săracu’, să o scoată la capăt cu mămuca lui adorată prezentându-se cu niște vitamine de păr. Nu am cerut detalii despre această alegere.

Am râs de poveste, cu drag, că doar ce era să fac?! „Dă-o-ncolo de brățară!” am zis eu, hotărâtă să-mi salvez fiul din ghearele disperării și să renunț la identitatea de flower power, deși mă simțeam chiar bine în ea.

După ce Alex s-a retras în camera lui, probabil ușurat că părusem încântată de vitaminele miraculoase care urmau să îmi restabilească podoaba capilară mai ceva ca la 20 de ani, zice Cristinelu’, cu milă: "Nu vrei să mergem la mall-ul ăla mare și să îți căutăm o brățară, biata de tine?”.

Atât mi-a trebuit. După ce i-am spus categoric că nu există brățară din aia în tot imperiul britanic, fie el și expirat, am deschis site-ul cu obiectul miraculos și i-am explicat soțului, cu lux de amănunte cât era de frumoasă, ce albastru grozav era în ea, de-a dreptul cerneală de nu-mă-uita, ce pietre vindecătoare, ce minunăție, etc, etc. Noroc că avea un pahar de Porto în față și a putut să treacă relativ ușor peste descrierea detaliată a unei brățări întinsă pe minute care probabil i s-au părut ore. Dar n-a crâcnit, bietul, ba chiar a dat din cap cu simpatie exact la momentele potrivite. Ce să-i faci, dacă asta face parte din sarcinile căsniciei, tre’ să-nduri, n-ai încotro.

Bun. Apoi m-am îmbrăcat în pijama și m-am băgat în patul meu englezesc, că doar eram femeie matură și mă durea în cot de o brățară oarecare.

La 21:40 cineva a început să bată la ușă. Am crezut că sunt vecinii noștri din Hong Kong (cărora și noi le bătuserăm la ușă ceva mai devreme, cu prăjituri românești în dar și primiserăm multe plecăciuni drăguțe, cu zâmbete largi), dar nu, era tinerelul de la Concierge (biroul central care există în complexul unde locuim, necesar unei bune organizări a tuturor angaralelor). Bătea la noi la ușă, că a găsit din întâmplare un pachețel destinat nouă care zace pe rafturile lui de vreo săptămână și mai bine. Și iacătă, îl livra în ajunul Crăciunului, la 10 seara. Și ce credeți că era în el?!

Brățara mea miraculoasă! Nu puteți să vă imaginați ce răcnet indian am scos în liniștea nopții. Ce dans în jurul focului am executat cu artă și precizie dezlănțuită. În jurul blatului de la bucătărie, mai exact, că foc nu mai avem de mult. Pardon, în jurul focului care ardea în mine. În numele naturaleței proaspăt asigurate.

Am fost absolut convinsă că gândul meu puternic, desfășurat în volute artistice și rezonatoare l-a făcut pe tinerelu’ cel drăguț să ridice privirea de unde stătea el pe telefon și să vadă pachețelu', i-a dat puterea să se ridice și entuziasmul faptelor mărețe, gândul meu strălucitor ca o supernovă l-a mânat să iasă curajos în ploaia torențială care cădea peste Londra și să vină să-mi aducă cadoul cel prețios. Alex preferă să creadă că e vorba de fapta noastră bună cu vecinii, care s-a întors la noi ca un bumerang drăguțel. Dar eu știu mai bine, că doar sunt mai trecută prin viață. Doar știu ce-mi poate gândul.

Ei, ce ziceți de povestea mea de Crăciun?!

Cristi zice:” Dickens!”

Plasa de rafie și regalul pachetelor

Zice prietena mea drăguță de la grădinițu:”Liliii!” Așa cântat și bucuros cum zice numai ea din întreaga lume. E tinerică și frumoasă foc și plină de zvâc, zvâc. “Ești acasă sâmbătă? Să îmi primești și mie un pachet care vine din România, că eu nu-s acasă.” Normal că sunt, că doar unde să fiu. După cinci zile la grădiniță, nu vreau decât să stau în fotoliu, privind într-aiurea, cu păturica pe picioare. Într-aiurea, că nu am cer la care să mă uit. E gri și învolburat de nori mai tot timpul. Să zici bogdaproste dacă nu plouă. Și eu care vroiam să mă duc pe la târgurile de Craciun din Londra în fiecare weekend! Dacă aș găsi și niște chef, bine-ar fi! Hm, poate în vacanță. Că doară vine și vacanța!

Zis și făcut. Ziua a fost plină ochi. Nici nu a mai trebuit să plec de acasă, aici a fost adevărata desfășurare de forțe magice. Crăciunul în acțiune.

Întâi a venit plasa de rafie. Pachetul cu pricina. Ea a dat startul. Apoi a venit prietenuța să îl ridice, cu tot cu râsul care o însoțește peste tot. Mare mi-a fost mirarea când a tras hotărâtă și stilată fermoarul plasei și a început să scotocească prin ea, spunându-mi că mămuca ei îmi pusese și mie lucruri. Dar ce minunății puteau să zacă într-o plasă de rafie călătoare! De cum a deschis-o am simțit mirosurile. De verde, de piață românească, de produse taman rupte din pământ. Pătrunjel! Și mărar, plus ceapă verde! Proaspete și fragede, după două zile de călătorit între lumi. Ardei kapia, ketchup făcut în casă. Măi să fie! Nu mai vrea nimeni să-i primesc pachetele de acasă?!

Pe seară, pe la zece, trudite după atâta călătorie au sosit alte pachete, de la mămuca lui Cristinelu’. Nu mai pridideam cu desfăcutul. Zacuști, sirop de brad, miere din Carpați, ardei cu varză, compot de vișine din grădină, virșli, brânză de la oile de pe dealuri și câte și mai câte. Inclusiv crengi de brad, care acum își împrăștie peste tot miresmele aducătoare de iarnă.

E duminică deja, dar ce bine e, casa e plină, am improvizat o cămară ad-hoc pe balcon și ne descurcăm cu bulucul de mâncăruri. Cu greu, dar ne descurcăm. Cam aglomerați cu borcanele, dar așa am realizat de ce avem un balcon uriaș. Brusc am auzit iar o bătaie în ușă. Am tresărit încântată sau speriată, nici eu nu mai știu. Alt pachet surpriză. Cadouri, dulciuri, frumuseți. Dar ce-mi place luna decembrie! Aș vrea să fie decembrie tot anul. Aolică, și să renunț eu la vară?! La Grecia?! Las’ că-i bine și numa’ o lună de decembrie. Cine le-a făcut, bine le-a făcut pe toate. Fiecare lună cu frumusețea ei. Deși nu știu care e rostul lui ianuarie și februarie. Pe-ale aș putea să le tai de pe listă liniștită.

Astăzi am gătit. Plină de elan gospodăresc. Am făcut sandvișuri cu pătrunjel, ciorbă cu pătrunjel, salată cu pătrunjel. Ba chiar am aruncat o mână de pătrunjel și peste cartofii de la cuptor. Pe lângă brad, miroase a pătrunjel în casă de trăznește, asta e sigur.

Știți firicelele acelea minuscule de verdeață care îți rămân pe degete după ce tai pătrunjelul mărunt?! De care scapi de obicei băgându-ți mâna sub robinet? Ei bine, de data asta am scăpat de ele lingându-le fir cu fir și savurând aroma indescriptibilă a pătrunjelului adevărat. Fiecare firimitură a fost valorificată la maximum, recunosc cu mâna pe inimă. Iar ardeiul, oh, ardeiul. Ce aromă, ce frăgezime, ce regal al gustului! Patru ardei cu totul, unul s-a dus la micul dejun. Mai am trei. Ioi!

Din păcate, cred că s-a cam terminat și cu pachetele. Așa se sfârșesc toate frumusețile lumii. Chiar și cele care încep cu o plasă de rafie. Dar mai știi?!

Moșul e plin de surprize.