Plasa de rafie și regalul pachetelor

Zice prietena mea drăguță de la grădinițu:”Liliii!” Așa cântat și bucuros cum zice numai ea din întreaga lume. E tinerică și frumoasă foc și plină de zvâc, zvâc. “Ești acasă sâmbătă? Să îmi primești și mie un pachet care vine din România, că eu nu-s acasă.” Normal că sunt, că doar unde să fiu. După cinci zile la grădiniță, nu vreau decât să stau în fotoliu, privind într-aiurea, cu păturica pe picioare. Într-aiurea, că nu am cer la care să mă uit. E gri și învolburat de nori mai tot timpul. Să zici bogdaproste dacă nu plouă. Și eu care vroiam să mă duc pe la târgurile de Craciun din Londra în fiecare weekend! Dacă aș găsi și niște chef, bine-ar fi! Hm, poate în vacanță. Că doară vine și vacanța!

Zis și făcut. Ziua a fost plină ochi. Nici nu a mai trebuit să plec de acasă, aici a fost adevărata desfășurare de forțe magice. Crăciunul în acțiune.

Întâi a venit plasa de rafie. Pachetul cu pricina. Ea a dat startul. Apoi a venit prietenuța să îl ridice, cu tot cu râsul care o însoțește peste tot. Mare mi-a fost mirarea când a tras hotărâtă și stilată fermoarul plasei și a început să scotocească prin ea, spunându-mi că mămuca ei îmi pusese și mie lucruri. Dar ce minunății puteau să zacă într-o plasă de rafie călătoare! De cum a deschis-o am simțit mirosurile. De verde, de piață românească, de produse taman rupte din pământ. Pătrunjel! Și mărar, plus ceapă verde! Proaspete și fragede, după două zile de călătorit între lumi. Ardei kapia, ketchup făcut în casă. Măi să fie! Nu mai vrea nimeni să-i primesc pachetele de acasă?!

Pe seară, pe la zece, trudite după atâta călătorie au sosit alte pachete, de la mămuca lui Cristinelu’. Nu mai pridideam cu desfăcutul. Zacuști, sirop de brad, miere din Carpați, ardei cu varză, compot de vișine din grădină, virșli, brânză de la oile de pe dealuri și câte și mai câte. Inclusiv crengi de brad, care acum își împrăștie peste tot miresmele aducătoare de iarnă.

E duminică deja, dar ce bine e, casa e plină, am improvizat o cămară ad-hoc pe balcon și ne descurcăm cu bulucul de mâncăruri. Cu greu, dar ne descurcăm. Cam aglomerați cu borcanele, dar așa am realizat de ce avem un balcon uriaș. Brusc am auzit iar o bătaie în ușă. Am tresărit încântată sau speriată, nici eu nu mai știu. Alt pachet surpriză. Cadouri, dulciuri, frumuseți. Dar ce-mi place luna decembrie! Aș vrea să fie decembrie tot anul. Aolică, și să renunț eu la vară?! La Grecia?! Las’ că-i bine și numa’ o lună de decembrie. Cine le-a făcut, bine le-a făcut pe toate. Fiecare lună cu frumusețea ei. Deși nu știu care e rostul lui ianuarie și februarie. Pe-ale aș putea să le tai de pe listă liniștită.

Astăzi am gătit. Plină de elan gospodăresc. Am făcut sandvișuri cu pătrunjel, ciorbă cu pătrunjel, salată cu pătrunjel. Ba chiar am aruncat o mână de pătrunjel și peste cartofii de la cuptor. Pe lângă brad, miroase a pătrunjel în casă de trăznește, asta e sigur.

Știți firicelele acelea minuscule de verdeață care îți rămân pe degete după ce tai pătrunjelul mărunt?! De care scapi de obicei băgându-ți mâna sub robinet? Ei bine, de data asta am scăpat de ele lingându-le fir cu fir și savurând aroma indescriptibilă a pătrunjelului adevărat. Fiecare firimitură a fost valorificată la maximum, recunosc cu mâna pe inimă. Iar ardeiul, oh, ardeiul. Ce aromă, ce frăgezime, ce regal al gustului! Patru ardei cu totul, unul s-a dus la micul dejun. Mai am trei. Ioi!

Din păcate, cred că s-a cam terminat și cu pachetele. Așa se sfârșesc toate frumusețile lumii. Chiar și cele care încep cu o plasă de rafie. Dar mai știi?!

Moșul e plin de surprize.

Lucruri care s-au schimbat

Acum că sunt navetistă și zilnic mă adăpostesc în metrou, unde tare bine e după frigul de afară, uneori și după ploaie, mi-am găsit timp de scris exact acolo, mă ghemuiesc pe locul de la margine, separat prin sticlă de restul, îmi scot foile pe genunchi și scriu. Ochelarii mi se aburesc de la mască, dar tot reușesc să văd. Scriu și aștept liniștită, cuibărită la căldură ca el, metroul, să alerge pentru mine, să mă ducă acolo unde trebuie să ajung. Prin întuneric și prin lumină, prin subterane și printre copaci și răsărituri.

Număr pe degete tot ce s-a schimbat de când am ajuns aici. Se adună ceva.

Nu mai sunt nervoasă. Nici furioasă. Cum obișnuiam să fiu ca stare fundamentală de spirit pe meleagurile natale. Plutesc într-o mare liniștită. Nimic din lumea exterioară nu mă mai provoacă la luptă cruntă pentru apărarea drepturilor omului. Șoferii sunt calmi și civilizați, opresc la trecerea de pietoni cu mult timp înainte ca eu să ajung pe ea, uneori o iau la fuga pe trotuar, să nu îi fac să aștepte prea mult, asta în caz că mă dumiresc că pe mine mă așteaptă. Pe mine care merg agale, admirând frumusețea de netulburat a toamnei. La muncă toată lumea e superpoliticoasă și amabilă, îngăduind echilibrat greșelile fiecăruia, nimeni nu vrea să-ți dovedească că e mai bun ca tine și nimeni nu te provoacă la competiție pe viață și pe moarte. Glumele sunt englezești, așa că nu mă prind la ele, clasa politică a ieșit cu totul din vizorul meu, ce să mă mai enerveze?!

Le metrou dimineața, se deschid ușile liftului numărul 4 și intră exact câți oameni încap cu distanță de juma’ de metru între ei. Restul se opresc și așteaptă alt lift, deși e oră de vârf și nimeni nu vrea să întârzie. Nimeni nu te îmbrâncește, nu vrea să-ți ocupe spațiul, câte o ușoară fâlfâire a unei haine care te atinge e urmată imediat de “Sorry.” Toată lumea e calmă și îngăduitoare.

Nu îmi mai este frică. De schimbare, de necunoscut, de telefonul care sună. De metrouri, de tot felul de mașinării roboțești în care trebuie să-ți bagi cardul, de viitor. Viitorul meu e mai mult prezent acum și poate doar clipa care urmează. Singurele plonjări înainte sunt momentele când visez la vacanțe, niște plonjări absolut fericite. Aș sta doar în imaginarul acesta, m-aș muta în el. Mai ales că vacanțele au devenit un pic altceva. Cu trei aeroporturi în oraș visez la zboruri spre tot felul de locuri fantabuloase la care nu m-aș fi gândit niciodată înainte. Cu trenul intercontinental la doi pași, mă și văd privind pe geam în timp ce alerg pe drumuri nemaivăzute și nemaiauzite.

Sunt gata să îmi iau boceluța în spinare și să mă mut oriunde în lumea asta, chiar mi-am întrebat familia zilele trecute dacă nu vor să se mute în Africa de Sud. S-au uitat la mine cruciș și cred că s-au gândit pentru o secundă dacă să îmi ia temperatura sau nu. Văzându-i așa de șocați, am adăugat repede:”Sau măcar în Portugalia, Spania, Italia, Grecia”. Ca și cum bara fixă, țeapănă, pregnant de vizibilă care m-a ținut ancorată în aceeași slujbă 30 de ani, în aceeași casă și în același oraș, bara aia solidă de oțel de care mă sprijineam a devenit brusc doar un elastic invizibil, care îmi permite să sar spre orice soare-răsare, durigându-mă prin aerul albastru ca un Hopa-Mitică, cade-n fund și se ridică. Care chiar se ridică.

Plus că știu acum și mă minunez ca de o mare realizare de care nu-mi vine încă să cred că am fost capabilă: cu noua mea experiență în grădiniță îmi găsesc de lucru oriunde în lume. Culmea, ce noroc pe capul meu să găsesc o nișă și să mă strecor în ea. Să fiu tot eu, acolo, între copii, dar în altă parte. Lumea mi-e deschisă și eu nu mă mai pot împiedica de nici un ciot. Știu că pot.

Pașii mei printre treburile casnice s-au simplificat, au intrat și ele, muncile sisifice de dinainte în minimalismul comod în care mă leagăn acum. Ca într-un șezlong pus între soare și vânt, la umbră parfumată cu leandri. Nu tu casă, nu tu mobilă, nu tone de lucruri, nu tu plase de siguranță. Nu mai întind rufele la uscat, sunt gata de pus în dulapuri după ce le scot din mașinărie, dacă ar fi și călcate ar fi grozav, dar asta încă nu s-a inventat. Oricum, nici vorbă să mă apuc să le calc, asta nu-mi poate cere nimeni, dar mă uit la ele șifonate și zâmbesc cu drag când îmi aduc aminte cu câtă plăcere călca mama mea și cum mereu mă întreba dacă nu vreau să vină și să-mi calce și rufele mele.

Nu mai am aragaz pe gaz, plita asta electrică modernă îmi permite să termin totul mult mai repede, o ciorbă e gata în jumate de oră, cu tot cu tăiatul legumelor. Nu mai pun zacuști și murături, nici vorbă de dulcețuri sau butoi cu varză.

Nu mă mai îngrijorez că nu o să găsesc ingredientele pentru ceva rețetă fantezistă. Găsești orice pe aici, de la condimente dintr-o zonă obscură a globului, până la tot felul de amestecuri apetisante și stranii din tot felul de bucătării ale lumii.

Nu mai gătesc așa de mult, poate doar o dată sau de două ori pe săptămână. O oală de sarmale sau de ardei umpluți, o ciorbă de perișoare cu leuștean sau o supă cu găluște. Să nu uităm de unde ne tragem și de rădăcinile strămoșești. În rest, comandăm. Mâncare thailandeză sau japoneză, mâncare libaneză sau chiar românească. Ce ne taie capul, ce ne apucă.

Nu îmi mai vine să mă deprim existențial. Nu știu dacă e bine sau e rău, dar aleg să simt că e bine. Seara cad lată, după zbenguiala de la grădiniță, unde sunt ca Speedy Gonzales, sus, jos, fugi, aleargă, adună jucăriile, ia copiii în brațe să-i alini, îmbracă-i, dezbracă-i, adună iar jucăriile. În weekend singura problemă e ce să aleg, un musical sau o vizită la o grădină japoneză, Van Gogh, experiență imersivă sau un concert la lumina lumânărilor.

Plus, cireașa de pe tort, sunt cu dragii mei, așa că sufletul îmi valsează fericit printre zile și frunze, printre zile cu ploaie și zile cu soare.

Nu mai am o casă a mea și puțin îmi pasă. Înțeleg perfect conceptul de închiriere și nu mă mai gândesc îngrozită ce se va întâmpla dacă nu voi avea vreodată bani de chirie. No, iaca. Pagubă-n ciuperci. Oricum, asta nu se va întâmpla.

Singura persoană pentru care mă îmbrac acum sunt eu însămi pentru că nimănui nu-i pasă aici cum te prezinți în lume. Că ești cu pantalonii rupți, peticiți sau pătați de vopsele. Faci ce vrei, cum vrei. Așa că mă dau cu parfumul meu preferat, „La vie est belle”, doar pentru mine, îmi asortez rucsacul roșu cu șnurul de la jachetă și șosetele cu bufnițe îmi răsar în plină splendoare de sub blugii prea scurți. Pășesc țopăitor printre frunzele toamnei și mă simt excelent eu cu mine însămi.

Nu mi se mai pare că n-am făcut nimic bine în această viață a mea. Am avut o perioadă destul de lungă, ani de zile, în care am simțit că am eșuat în tot ce am construit, în care mi-am plâns de milă zi și noapte. Parcă eram Manole privindu-și zidurile dărâmate. Tot cu gândul la măreața perfecțiune, sfera sferelor. Așa ar fi trebuit să-mi iasă mie lucrurile. Perfecte. Mie, marele meșter al tuturor timpurilor. Doar îmi investisem viața în ele. Dar nu, nu mi-au ieșit chiar așa. Chiar depărtișor, dacă e să recunosc adevărul. Dar cumva tot au ieșit. Asta simt acum. Că toate lucrurile, mari sau mici, colorate strident sau invizibile mi-au ieșit într-un fel sau altul. Accept asta acum. Sunt de-a dreptul imperfectă și lucrurile mi-au ieșit imperfect și imperfecte. Știu asta acum. Măcar am încercat și ceva a ieșit. Ca o schiță de sub un penel neinspirat. Am pictat cu suflet de mare artist, dar am ținut pensula între degete neîndemânatice. Banale. Am făcut cât de bine am putut, cât m-a dus capul și cât m-a dus inima. Nu îmi mai plâng de milă. Am trecut peste.

Trăiesc în miezul unei limbi străine și asta începe să mi se pară normalul. Visez în engleză și asta e exact ce le spuneam copiior mei de la școală, că trebuie să ajungă să viseze în limba pe care o frământam împreună. Să trăiască în engleză ca într-o țară.

Nu mai știu cum arată banii, nici portofel nu mai folosesc. Doar un card aruncat în buzunar, pe care îl pipăi din când în când să mă asigur că nu l-am pierdut. Cu el plătesc peste tot, la metrou, la dentist, când cumpăr ouă sau șosete. E comod, e uimitor.

Singura problemă cu toate aceste schimbări e că a început să mi se pară că am o viață înaintea mea, că mai am atâtea de văzut și de colorat. Trăiesc cu dulce nepăsare clipă după clipă de parcă aș avea 20 de ani. Nu cred că e bine, zău așa. Am dat în mintea copiilor.

Gaura neagră sau cele 58 de fețe ale diamantului?

La început am crezut că toți oamenii sunt frumoși. Eram copil. Apoi am crezut că unii sunt frumoși și alții sunt urâți. Apoi am descoperit că același om poate fi și una, și alta. Depinde cum te răsucești în jurul lui. Cum îți pui mâna streașină la ochi să nu te bată întunericul. Sau nu. Iar ultima găselniță a fost că eu stabilesc ce vreau să văd. Nu-mi venea să cred. Ca și cum eu aș fi fost complet diferită. Astăzi cu o pereche de iriși negri, mâine cu o pereche de iriși albaștri. Uitându-mă la lume prin ochelari diferiți. Da, ultima mea descoperire a fost că eu aleg. Că e alegerea mea.

În orice relație de tine depinde. Numai și numai de tine. Nu cred că ține de adevăr sau de minciună. Ci de pescuirea unei culori sau a celeilalte din amestecul de vopsele. De cufundarea ta personală în negru, magnetic, dens și greu sau de dansul vălurit în curcubeie.

Tuturor ni s-a întâmplat. Să ne enerveze o persoană, un coleg de la muncă, un vecin, un apropiat. Să ne enerveze constant, să ne scoată din minți. Să simțim că e rău, rău și că bieții de noi de-abia mai facem față unui rău de asemenea amploare toxică. Să simțim că și dacă am trăi o mie de ani tot nu am putea găsi ceva care să ne placă la persoana respectivă, să simțim invariabil cum prezența ei ne strică ziua, zilele și viața. Și apoi, brusc, într-o zi oarecare, să avem altă culoare în ochi. Și să vedem că nici vorbă. Uite câte chestii bune face, câte calități prețioase are, am înțeles totul greșit, nu era plin de dușmănie și de furie, ci doar de supărare și nefericire. Nu te ataca pe tine, se temea să nu-l ataci tu. Nu era fioros, ci înfricoșat. Să nu fie rănit, să nu piardă din nou, să nu greșească. Nu de tine era vorba. Un pic să-i zâmbești și răsare soarele. Se îmblânzesc toate fiarele pădurii.

Sau, poate exemplul cel mai potrivit e cum vedem oamenii când îi iubim și cum îi vedem când nu-i mai iubim. Aceiași oameni. Spunem că s-au schimbat. Dramatic. Dar de fapt noi ne-am schimbat ochelarii. Alegerea noastră e diferită. Dis-de-dimineață am întins mâna și am ales altă pereche din cele înșirate la îndemână.

Fiecare om își poartă în spinare propria-i gaură neagră. Orice om poate fi o gaură neagră. Și când este, tot ceea face e să emane aburi toxici și întuneric, să îți soarbă toată lumina și să o înlocuiască rapid cu vid și cu negru. Balaurii și monștrii stau pitiți pe după marginile găurii, gata să muște, gata să zgârie. Vrei să vezi asta? O vrei cu tot dinadinsul?!

Dacă da, de asta o să ai parte. O să-ți pierzi lumina, te va cotropi noaptea și, încetul cu încetul, prin universul tău vor fi doar ciocniri de găuri negre. Speranța va dispărea, nu va mai fi nici o pâine caldă pe masă, nici vorbă de zâmbete și ape albastre, vei putea spune adio fiorului aceluia indescriptibil care te cuprinde de obicei în fața bucuriei și a frumuseții. Îți va rămâne doar groaza atavică în fața vidului ce se cască la picioarele tale. Negreală și disperare.

Vrei să alegi asta? Gaura neagră? Asta e ceea ce vrei să vezi? Atunci nici tu nu ești altceva. Sau alegi diamantul și fațetele lui?! Știați că orice diamant de treabă, orice diamant serios are 58 de fețe? Toate reflectând frumusețea.

Exact același om, care cu o clipă înainte te absorbea cu nebuloasa lui, exact același o să înceapă să strălucească în lumina soarelui, reflectând el însuși lumina. O să-l vezi că e ghiduș și cald, că zâmbește dulce, o să vezi că se pricepe nemaipomenit la câteva chestii vitale și că uneori te face să râzi. O să-l vezi cu câtă grijă mângâie o pisică și cum cumpără pâine unui bătrân. O să simți cum îți întinde mâna să te ajute să sari peste propria-ți gaură neagră. Lumea în care te învârți o să fie brusc uimitor de bună, o să aibă fâlfâiri de inorog și pene albe de cocor. O să merite să fie trăită.

Cum spuneam, nu trebuie decât să îl ierți pe celălalt că uneori are o gaură neagră în loc de piept, în care câteodată dispare cu totul, să te ierți că și tu dispari acolo uneori. Și să nu te lași doborât de marginea întunericului. Să întinzi mereu mâna spre frumusețea îmbătătoare a diamantului și să ți-o cufunzi cât se poate de puțin în capcana mortală a găurii negre. Să ți-o răcorești în albastru în loc să ți-o arzi în beznă.

Trebuie doar să alegi. Nu e alegerea evidentă?!

Mie îmi plac curcubeiele. Așa că le văd peste tot.