Oamenii din metrou

Stau ghemuită în mine însămi în căldurica metroului care aleargă, aleargă cu mare uruit și zdrăngăneală liniștitoare. Știu că-și dă doar aere de cât e el de rapid și de punctual, chestii cu care sunt de acord mie-n sută (bine, mai puțin când îl apucă fițele și intră în grevă), așa că nu mă sperie el pe mine cu țignalurile-i ascuțite, sunt absolut foarte mulțumită de monstrul acesta care se strecoară prin tunelurile-i subterane, ca un vierme uriaș din „Dune”, stau foarte confortabil, mulțumesc, în burta lui uriașă. Ba chiar am și distracție, pe care întotdeauna mi-o găsesc singură holbându-mă la oamenii dimprejur. Singura mea grijă e să nu mă holbez prea tare și să-i deranjez. Ajută faptul că port mască și ochelarii îmi sunt aproape complet aburiți, așa că îmi imaginez, cu un chicotit, că semăn cu o bufniță chioară, care se binoclează cu entuziasm prin întunericul cețos din pădure, văzând doar ce vrea ea. Întotdeauna am văzut doar ce am vrut eu.

Spectacolul uman e fără cusur și desăvârșit. Stau unul lângă altul, atingându-se ca o pâlpâire, muncitorul în construcții cu pantalonii pătați de ciment și bocanci solizi, de-a dreptul vintage prin uzură și tipul elegant, cu pantofi fini și diplomat. Sportivul în pantaloni scurți (știu, e iarnă, eu sunt înfofolită în două geci și fular mare, pestriț, dar el trăiește în alt anotimp), lângă bătrânul tremurător și demn, care privește în gol cufundat cu totul în noianul învârtejit al amintirilor. Fetița slăbuță, cu fustiță cadrilată și ditamai ghiozdanul, ronțăind o ciocolată și mama stresată, dar încă zâmbitoare, preocupată în mod evident de cum o să se strecoare ea printre oamenii din dreptul ușii cu ditamai căruciorul în care scâncește bebelușul. Tinerica sofisticată cu toate detaliile ținutei asortate la milimetru, care tocmai își desăvârșește machiajul cu ceva instrumente complicate, pregătită să cucerească lumea, lângă femeia de peste 50, căreia nu-i mai pasă de cucerirea lumii și e mulțumită cu ea însăși așa cum e ea. Un pic plictisită, un pic obosită, dar încă dornică să fie. Să fie și să exploreze. Să trăiască la maximum, căci acum știe cât de tulburător de frumoasă e fiecare clipă.

Toată planeta e în acest metrou, toate rasele, toate vârstele. Fiecare e important și fiecare e cu totul neînsemnat. Fiecare duce pe umerii lui soarta omenirii și dispariția fiecăruia ar fi absolut insignifiantă. Mă face să mă simt bine, foarte bine, această importanță și acest anonimat. Mă face să mă simt în siguranță. Suntem la fel, indiferent că avem pielea fragedă sau zbârcită, mâini bătătorite de munca grea sau pantaloni călcați la dungă, indiferent că privim cu ochii încețoșati mai mult spre trecut sau cu ei învolburați de pasiune spre viitor. Suntem unul și același.

Îmi place să fiu între oameni buni și, la ora asta a dimineții toți sunt buni, sunt încă somnoroși. Încă nu au devenit vânători, încă nu și-au complicat ziua cu gânduri nefericite și decizii grele, nu au început să critice sau să se apere, sunt cu toții ca niște copii la început de drum. Mai încolo, ziua va deveni dificilă poate, atârnând ca o ghiulea de gâtul lor sau va zbura ca o păpădie aruncată spre soare, dar acum sunt cu toții la adăpost aici, în acest metrou ce aleargă cu atâta siguranță spre destinație. Stau cu toții ghemuiți în ei înșiși, relaxați și împăcați, neîncepuți și neîncercați. Sunt doar oameni. Pur și simplu.

Metroul ăsta e un cal fermecat, acum îmi dau seama. Mereu zburând spre lumină. Cu toți oamenii ascunși sub aripile-i de întuneric, protejați, feriți de viscoleli și geruri. E conținător și conținut. E în noi toți, metroul acesta, mânându-ne înainte spre tărâmuri cunoscute și necunoscute. Mânându-ne spre curcubeu.

Săracu’, l-am făcut vierme și monstru și el de fapt e un mustang foarte frumos alergând întruna spre zările albastre, spre soare-răsare.

Așa cum noi toți o facem.