Oamenii buni sunt ca locul bun

“loc de stat cu capul în mâini și cu sufletul în palmă” (Camelia)

Mereu am întâlnit oameni buni. Nu i-am căutat cu tot dinadinsul, pur și simplu m-am ciocnit de ei, au venit spre mine de la sine. Primul cu care am dat nas în nas a fost tatăl meu. Chiar și acum, după atâția ani, oricât sucesc imaginea lui și o analizez cu toată luciditatea de care pot da eu dovadă, tot bun mi se pare. Cu ochii lui albaștri, cu dulceața zâmbetului și alintul cuvintelor. Îmi spunea Lilișor și nimeni altcineva nu mi-a mai spus așa.

O dată nu mi-a spus o vorbă rea, oriunde întorc privirea, căutând printre amintiri, nu văd decât blândețea care răsărea din el ca o floare de nu-mă-uita. Cred că avea în el un locușor blând și moale, care era atât de doldora de duioșie, încât celelalte părți ale lui, mai afectate de mersul prin lume nu reușeau să-l cotropească, darmite să-l nimicească. Poate am moștenit și eu un pic din ADN-ul bunătății. Pentru că, e timpul s-o recunosc, am văzut mereu lumea printr-un voal roz, mereu am fost „in the pink”. Nu că refuz să văd adevărul, nu că îmi propun cu obstinație să găsesc frumusețea de jur împrejur, pur și simplu așa văd eu. Așa îmi este construită retina. Moștenire de familie. Întâlnesc pe cineva, mă umplu de mirare si entuziasm. Ce buni sunt oamenii. Ce frumoși!

Toți cei din jurul meu încearcă să mă dezmeticească, să mă trezească la realitate, îmi spun că sunt naivă și oricine mă poate păcăli. Nu pot să-i contrazic.Viața însăși a încercat mereu să-mi deschidă ochii. Și am fost păcălită de nenumărate ori. Sunt o fraieră. Știu. Dar zău așa, ochii mei sunt larg deschiși. Și văd ceea ce trebuie să vadă. Nu pot vedea altfel. E o chestie de gene, cum vă spuneam. Moștenire.

Văd ceea ce răsare din mine și știu că e la fel și în ceilalți. Un arbore de măslin contorsionat și confuz. Mereu trebuie să gestionez o grămadă de defecte proprii, greșeli cu toptanul, vorbe spuse aiurea, drumuri încurcate, supărări și nervi. Și îi văd pe cei dragi uitându-se spre mine și zâmbind cu iubire, iertarea e gata acolo, nici nu trebuie să o cer. Răsare pur și simplu. Asta înseamnă că oamenii sunt buni. Te iartă și te drăgălesc. Te ajută să te ridici. Îți întind mâna. Te îmbrățișează. Îți zâmbesc.

Pare o utopie năzdrăvană. Poate că este. Dar mie așa mi se întâmplă. Poate este adevărat că vine spre noi ceea ce chemăm. Fiecare e un diamant. Cu fațete limpezi, curate, strălucitoare, cu fațete opace, tulburi, fisurate. Mie îmi place să mă uit la cele pline de lumină. Așezate spre soare. Acolo stă frumusețea. Poate răsare tocmai din partea arsă, frământată, muncită. Partea deformată, avariată de ceilalți care doar au luat, și au tot luat.

Îmi place zâmbetul oamenilor buni, felul în care înflorește pe fața lor, ca un copac cu flori în primăvară, îmi place cum e numai cer în ochii aceia calzi, chiar când nu sunt ochi albaștri. Îmi place să-i descopăr, să-i văd, chiar dacă uneori numai eu îi văd.

Uneori clipele se deșiră ca mosorelele de ață, oamenii se rostogolesc de colo până colo ca niște fire rupte, înnodate și zdruncinate, nimic nu pare să vestească momentul acela special, picătura de cristal care va aluneca de sus, din capătul zilei și o va întregi cu claritate și frumusețe. Îmi imaginez asta ca un alchimist de demult. De parcă eu însămi aș fi descoperit aurul. Sacrul. Locul acela special din inima fiecăruia. E de ajuns un strop de bunătate și substanța zilei se limpezește, se decantează în ceva atât de pur cum numai începuturile dulci ale izvoarelor pot fi. Un om oarecare sau un prieten, un străin sau pur și simplu cei care sunt mereu lângă tine te înfășoară brusc în bunătatea răsărită parcă din nimic, te uimesc profund cu darurile pe care le întorc spre tine, ca și cum ai merita, ca și cum ai fi tu însăți o comoară împărtășită.

Port cu mine nenumărate clipe de bunătate cufundate în chihlimbar, adevărate giuvaeruri, port cu mine toate cuvintele calde care mi s-au adresat vreodată, toate îmbrățișările, toate gesturile de omenie atât de minunate în puritatea lor. Nu contenesc să mă bucur de bogățiile mele, să simt că tot ce am dăruit mi s-a întors cu vârf și îndesat asupră-mi, că am știut eu ce am știut când nu am renunțat să privesc lumea prin eșarfele mele colorate pestriț, când am refuzat să văd adevărul acela izbitor care numai pe mine nu mă izbea.

Oamenii buni sunt ca niște petice smălțuite, din acelea atât de des întâlnite peste tot, locuri calde care te înfioară cu frumusețea lor. Petice bune care repară toate rupturile firii. Cum e coaja copacului pe lângă care treci zilnic, de un castaniu lucios pictat cu noduri. Cum e bucata de cer pe care o vezi printre blocuri, de câte ori ridici privirea din asfalt. Nemărginită. Paharul cu apă rece pe care îl dai pe gât însetat. Cum e tabloul cu o barcă mică, albă, plutind printre insule grecești, atârnat pe un perete din dormitor. Salcia proaspăt înverzită dansând cu brațele ei lungi în lumina transparentă a primăverii.

Oamenii buni sunt ca locul bun. Nu trebuie decât să vrei să îi vezi. Eu îi întâlnesc tot timpul. Ca un făcut.

N-o să fiu niciodată

Tuturor ni s-a întâmplat, cred, să ne imaginăm cu plăcere frustă ce am putea să facem în această viață a noastră, uneori atât de simplă, încât exercițiul imaginației devine o necesitate dominantă. Acum, în pandemie de peste un an de zile, rătăciți printre pereți, imaginația o ia uneori razna spre tărâmurile utopice ale fabulației, atât de utopice încât uneori simți cum sari calul peste drum, în zona distopică a imposibilităților.

Am grămezi de idei despre ce mi-ar fi plăcut să fac, ce mi-ar plăcea, toată viața am avut. Dar brusc am realizat că de fapt aș fi vrut ca eu să fiu o altă persoană, că lucrurile pe care mi le imaginam nu erau ale mele, despre mine și despre viața mea, erau ale altui eu, un alter ego mai curajos, mai frumos, mai bine înfipt în realitate decât am fost eu vreodată. Mai liber, mai zburdalnic, ba chiar de-a dreptul nebunatic. Predicând cu obstinație despre autenticitate, a devenit cam zăpăcitor de creiere felul în care nu accept cine sunt cu adevărat. Nu recunosc, nu aprob.

Poate că a sosit timpul să învăț să fiu mulțumită să fiu eu însămi, așa cum sunt. Să aleg ce îmi place mie, Lilike cea amețită, cea care e un pic silly și care de atâtea ori greșește. Ce îmi place mie cu adevărat, nu ce îmi imaginez că ar putea să-mi placă. Tocmai am realizat ce și cum. Mari adevăruri m-au izbit peste frunte. Iar. E o chestie ciclică, se duce, se întoarce, nu cred că îmi ajung 80 de ani, media de vârstă (cine o fi stabilit-o?!), pentru a ști cine sunt exact. Pentru a rămâne într-o formă, care să fie a mea și să fiu mulțumită. Cum ziceam, o zăpăcită. Ia să vedem, acum ce am mai descoperit?!

Nu, n-o să fiu niciodată globe trotter. E timpul să admit. N-o să colind cu rucsacul în spate până în vârf de Machu Picchu sau prin parcurile naționale din Thailanda, nici n-o să mângâi elefanții prin Africa, bucurându-mă tainic de măreția lor, nici n-o să stau pierdută de admirație în fața unui templu shaolin. Singurul lucru pe care mi-l doresc eu, cea adevărată e să stau pe aceeași plajă din Grecia, unde mă simt în siguranță și fericită. Veci și pururea. Nu sunt vreo aventuroasă de felul meu, deși mi-aș fi dorit.

Nu, n-o să fiu vreun mare chef, în ciuda nenumăratelor cărți de bucate adunate pe rafturi și chiar cărate peste mări și țări, în ciuda nenumăratelor încercări de a găti lucruri diferite, cu ingrediente exotice sau cel puțin nemaiîncercate. Gătesc bine, fac prăjituri bune, dar nenumărate alte femei o fac, nu sunt deosebită de ele. Nu e o pasiune obsesivă, nu o să-mi deschid patiserie și nici cafenea, acest tablou zugrăvit în tonuri pastel în capul meu de atâtea ori e doar o fantezie. N-o să vă vină să credeți că m-am imaginat până și patroană de pensiune și am pictat în detaliu cum o să-mi fac oaspeții să adore locul și să se întoarcă. La prăjiturile mele, la floricelele din tot locul, la atmosfera zen. E timpul să recunosc că nu mi-ar plăcea de fapt să salahoresc toată ziua, ca o furnică superharnică și dedicată. Aș alege mai degrabă un colțișor liniștit în care să visez la toate acestea, cu un pled colorat aruncat pe picioare și cu o carte în mână. Să visez la cît de dulce e nefăcutul, nimicul. Asta sunt și pace, alta mama nu mai face.

N-o să fiu niciodată o alergătoare, deși în gând am alergat prin parcuri și pe străzi, sportivă nevoie mare, antrenată și gata să înfrunt bătrânețea de pe poziții de forță. Am vizualizat în cele mai mici detalii detașarea și plutirea alergătorului de cursă lungă, contopirea cu natura din jur, liniștea nemărginită a firii, pacea coborâtă adânc în sufletul lui. Adică al meu, în timp ce aș fi alergat. Zvâcnetul regulat al mușchilor, elasticitatea încheieturilor, inima răsunând puternic ca un clopot, fericită de infuzia de forță și tinerețe. Dar, din nou, prefer lentoarea veche și aburoasă a statului, nepăsându-mi prea mult de bătăile rarefiate ale pulsului, ce păcat, dar ce să fac?! Cum să fac să-mi placă ce nu-mi place?! Am încercat și nu am reușit. Nici o endorfină nu a vrut să răsară pe câmpurile aride ale exercițiilor mele fizice. N-a vrut și pace.

N-o să fiu niciodată o ființă deschisă, ultrasociabilă și doldora de empatie. Deși aș fi vrut. M-am străduit să fiu. A fost una din aspirațiile mele, de când mă știu nu mai pot de admirație pentru oamenii calzi, deschiși, în jurul cărora roiesc prietenii, care sunt implicați în viața socială, știu pe toată lumea, sunt o bucurie pentru oricine ajunge în preajma lor. Ce oameni minunați! Dar a sosit timpul să recunosc că sunt mai degrabă închisă, genul sălbatic și retras, petrecerile sunt pentru mine “gălăgie”, nu înțeleg nimic din dans și vibrația lui magică, iar dorința de socializare e mai degrabă ascunsă prin niscaiva cotloane adânci și uneori greu de găsit chiar și de către mine. Mi-am imaginat cu drag că sunt altfel, dar nu sunt. Într-un grup de oameni stau mai degrabă într-un colț, iarăși un colț, prefer să fiu observator, nu participant dedicat, flacăra dătătoare de căldură și lumină la care se încălzesc ceilalți. Pare un pic trist că mi-am imaginat atâta timp cum aș fi altfel, dar ce să fac?! Asta sunt. Și poate nu e trist deloc, poate așa sunt încercările vieții. Cauți și tot cauți. Până te găsești pe tine, cel adevărat. Până te accepți pe tine. Și nu mai e trist deloc dacă reușești să te împaci tu cu tine însăți. Nu te mai simți pus la colț, necorespunzător. Ajungi să simți că aceasta este starea ta naturală, colțică și colțată. Poate ești o floare de colț, care încă nu a dat colțul. Care e minunată stând ea așa, dulce și singurică, pe colțul ei de stâncă.

Mereu mi-am imaginat cât de deșteaptă aș putea fi, cât de cultă, o femeie brici, doldora de cunoștințe prețioase despre orice, de la literatură la politică, implicată și specială, un diamant de mare clasă între alte giuvaeruri, capabilă să poarte discuții elevate despre omenire și planetă. Dar adevărul e că politica mă plictisește cumplit și memoria mea nu este o capodoperă, de fapt e atât de proastă, încât nu contenesc să mă mir că mai știu cum mă cheamă. Cred că numai prin repetiție am ajuns la fixarea numelui propriu în analele memoriei personale. Stau mai bine cu memoria afectivă, dar nu cred că poate fi folosită într-o discuție elevată. Silly me!

Niciodată nu voi fi multe altele, nici gospodină desăvârșită (dacă puteți să credeți că acesta a fost un alt scenariu drag inimii mele, ce harnică aș putea fi, ce casă desăvârșită și lustruită aș putea să am!), nici prietena perfectă (săracele prietenele mele!), nici femeia calmă și înțeleaptă, dând naștere fără chinuri, în orice clipă, fengshui-ului și zenului lumii și revărsându-le peste ceilalți din preaplinul curcubeului. Nu, nu voi fi.

Sunt doar roluri în care imaginația mea m-a pus cu mult drag, puneri în scenă care mi-au produs multă bucurie, pentru că mă plăceam foarte mult alunecând dintr-o ramă în alta. Cam ca în portretele din Harry Potter. Cu personaje care călătoreau dintr-un tablou în altul. Dar poate e timpul să recunosc că dacă am puțin timp liber, prefer să stau pe balcon, cu ochii pierduți în zare, cu degetele pierdute printre paginile unei cărți, scriind în gând despre statul meu pe balcon și despre cuvintele care mi s-au lipt de degete. Nu să zbor pe valuri, lipită de o placă subțire de surf.

Asta e tot și nu e nimic altceva. Poate e destul. Pot fi mulțumită și cu mine, așa cum sunt. Pot fi și realistă, să trăiesc cu picioarele bine înfipte în realitatea colțoasă din mine și de jur împrejur. Pot să mă accept cu toate imperfecțiunile mele. Pot să mă plac. Pot să fac ceea ce îmi place să fac, nu ce aș vrea să îmi placă să fac. Da, voi fi foarte realistă. Am început deja. Sunt foarte realistă. Uitați-vă la mine. Sunt rațiunea întruchipată.

Te pomenești că acesta e noul meu tablou. Proaspătul meu scenariu.

Vai de capul meu! Nu-mi ajung nici 100 de ani la câte rame albe am de înșirat pe pereți. Poate ar trebui să fiu mai rapidă. Asta nu mi-am imaginat încă.

Ancora imparo

Încă învăț. Cred că învățătura nu se termină niciodată. Cum ar putea?! Dacă și marele Michelangelo, ajuns la venerabila vârstă de 87 de ani a spus asta, cum aș putea eu să mă opun?!

Că o fi spus, că n-o fi spus, ce importanță are?! Ar fi putut să o spună, i s-ar fi potrivit mănușă.

Așa că, în fiecare dimineață, când deschid ochii îmi spun și eu "Ancora imparo"! Ei, nu chiar, dar aș putea. Pentru că, evident, se întâmplă. Mi se potrivește și mie mănușă. O să scriu altădată despre asemănările evidente dintre mine și marele om. E un subiect prea amplu pentru a putea fi discutat aici.

Învăț de câte ori gătesc ceva nou, de câte ori potrivesc ingredientele cu aere de alchimist străvechi. Oricum îmi place să-mi dau aere. Azi am făcut gnocchi, din făină de migdale și mozzarella, au ieșit ceva de neimaginat, sunt buni, buni, până la limita periculosului (practic, trebuie să recunosc că a fost o muncă de echipă, eu am găsit rețeta și Cristi a pus-o în aplicare, ce, el nu trebuie să-nvețe?!), dar mereu încerc tot felul de rețete și acest gen de învățătură e absolut satisfăcător.

Învăț toată ziulica alte și alte cuvinte englezești, parcă e un sac fără fund, oamenii ăștia nu au avut ce face atâta amar de vreme, pe insulița asta ploioasă, decât să bea ceai și să inventeze combinații de litere cu duiumul, grămezi de sinonime si zece mii de sensuri pentru același cuvânt. Probabil nu voi termina în această viață cu ele, dar mă străduiesc. Că ce altceva să fac, dacă asta vreau să fac.

Învăț despre mine, nu mai contenesc, mereu aflu lucruri noi și-ntruna mă minunez: „Cum, și asta sunt tot eu?!” Cobor prin labirinturile scoicii, adânc și adânc și fac popas tot din trei în trei metri să mă obișnuiesc cu noile descoperiri, să le asimilez. Ba un Minotaur la un popas, ba un păianjen cu picioare păroase, ba o pajiște înflorată în verde de lumină. Tot eu, un amalgam deseori indigest, cu care încă nu m-am obișnuit. Uneori o zână luminos transparentă, cu zâmbet dulce, alteori o zgripțuroaică șchioapă, cu zâmbetul strâmb. Sap și colind printre meandre și nu se termină niciodată. Destul de interesant, totuși.

Mă trezesc în fiecare zi și știu că va trebui să învăț încă o dată cum să fac față. Cum să înfrunt provocările vieții, cum să mă descurc fără să mă pierd. Și uneori chiar mă pierd. Nu mai știu nimic, ca un copil uitat pe o stradă pustie. Nici unde mi-e casa, nici unde mi-e locul. Nici cine sunt. Sau ce vreau. Plâng un pic, rătăcită, apoi aștept un pic. Până la urmă apare cineva sau ceva care mă îndrumă. Sau eu însămi apar de după vreun colț și-mi arăt singură calea. Cerul se luminează, uite drumul meu, știu cine sunt. Dacă există oameni care întotdeauna știu unde se află și care le e direcția, sunt gata să îi privesc uluită, plină de admirație. Eu îmi pierd busola la intervale regulate. Cel puțin așa pare. Brusc, steaua nordului începe să arate într-aiurea și nu mai găsesc sudul, nici frumoasa lui lumină. Mă învârt de colo până colo ca o barcă aruncată de valuri în treișpe părți diferite și țărmul nu e niciunde. Atunci obișnuiesc să merg în zig-zag, zăpăcită cu totul și amețită de pădurea care mă-nconjoară. Apoi stelele se aliniază și plutesc iar, clar și netulburat, înspre țărmul ascuns sub lumina răsăritului și a apusului laolaltă.

Învăț continuu ceva pe laptopul meu. Eram complet novice cu câțiva ani în urmă, nici acum nu sunt vreo mare specialistă, doamne feri, dar niște chestii în Word mai știu, ba chiar pot să țin ore decente pe Zoom sau pe Skype (chestie aprofundată de când cu virusul). Uneori mă învață copiii, facem schimb de cunoștințe, eu le spun de prezentul perfect continuu, ei mă ghidează pas cu pas cum să schimb background-ul sau mai știu eu ce alte chițibușuri tehnologice. E o evoluție aici, de care sunt tare mândră, așa, pentru mine, nu mă gândesc să ies în lume cu informația asta măreață, îmi dă clasă orice copilaș. Dar pentru mine, în sinea mea, de ce nu?! La o adică mă laud cu ce vreau eu și cu ce-mi cade bine.

Am învățat în ultimii doi ani cum se trăiește în pandemie, cum se părăsește țara unde te-ai născut, cum se aruncă certitudinile- ziduri de apărare, se aruncă atât de departe încât nu le mai vezi niciodată, și ce dacă?! și cum se trăiește fericit în ipostaza unei frunze luate de vânt. Dansând cu vântul, alergând odată cu el, zburând sau căzând în pași de vânt. Am învățat cum se trăiește în casă, fără călătorii uluitoare prin alte țări, fără oameni care să îți bată la ușă (bat cei de la delivery și poștașul, dar ei nu se pun), fără petreceri și fără mese întinse pentru tot neamul. Cum să mă asigur când trec strada privind întâi spre dreapta, asta după ce 50 de ani am privit spre stânga, am învățat cum să fiu mereu calmă și politicoasă și nimic să nu mă irite, să le accept blând pe toate și să nu cred că mi se cuvin. Învăț în continuare cum să scap de spiritul cârcotaș și de senzația copleșitoare a conspirației universale, învăț cum se păstrează viu spiritul descurcăreț al neamului din care mă trag și aflu tot mai multe despre felul în care românul din mine nu se lasă biruit. Nici de hoardele de turci, nici de pandemii, nici de lipsa certitudinilor. Sau de alte dezastre pe care aș putea să mi le imaginez. Să le exagerez sau dramatizez.

Am învățat cum se caută o slujbă, cum se merge la interviuri, cum îți schimbi specializarea la 53 de ani, cum se fac noi prieteni și cum să mă adaptez la tărâmuri necunoscute. Cum să vibrez în pulsul cel nou. O să învăț să trăiesc pe aceste meleaguri noi. Fără mască. Până acum am stat mai mult în casă. M-am furișat un pic dincolo de uși, doar așa, tatonând, ca un arici fragil, gata să se ascundă la cea mai mică amenințare. Dar în curând se vor deschide toate porțile și atunci, zdup, afară! Abia aștept, deja îmi pierd răbdarea, zău așa.

Nu există moment în care să nu învăț că frumusețea lumii e nesfârșită și mereu străbătătoare prin neguri. Indiferent care sunt ele. Copaci înfloriți, spumă de zmeură aruncată spre înaltul cerului, curcubeie arcuite în dansuri fluide și vânt învârtejit prin iarbă, ciripit de păsărele și căței jucându-se, toate conectate într-o limpezime de cristal care-ți aurește inima, toate oaze de apă vie pe drumul care duce spre bucurie. O bucurie extatică, opritoare de timp. Totul e atât de frumos de-ți stă timpul în loc.

Învăț, în orice clipă, cum să îmbătrânesc. Cum să mă adaptez vieții trăite cu trei perechi de ochelari, pentru tot felul de distanțe. Uneori plec în lume cu ochelarii de apropiere și atunci tot ce mă înconjoară se încețoșează până la dispariție. Întind mâinile înainte și pipăi pereții invizibili ai drumurilor, culorile estompate ale firii. Învăț cum să-mi înțeleg genunchii scârțâitori și felul în care elasticitatea devine cumva o amintire. Mă uit drept în ridurile cristalizate pe pielea fină și învăț cum să-mi accept fragilitatea. Trecerea. Dar mai ales, învăț cum să nu îmbătrânesc. Cum să nu mă las în această luptă cu timpul. Cum să pășesc curajos înainte cu ochii mei aburiți și cum să râd pentru a compensa nesiguranța acestei alergări spre înainte. Un „înainte” de o lungime anume ce va trece lin apoi într-un alt "înainte". Râsul e o lecție importantă și îl exersez în fiecare zi. Doar prin repetiție se ajunge la a ști. Și vreau să știu. Cum râsul oprește timpul. Cum îl colorează și îl copilărește.

Tocmai acum învăț cum se așteaptă primăvara. Și vara. Învăț de o viață, dar tot nu mă declar mulțumită.

Nu știu la ce învățătură se referea Michelangelo, dar mie mi-e de ajuns asta. Nu cred că aș putea face față la mai multă. Am și eu limitele mele. Om sunt.

Mă duc să mai învăț ceva.