Ancora imparo

Încă învăț. Cred că învățătura nu se termină niciodată. Cum ar putea?! Dacă și marele Michelangelo, ajuns la venerabila vârstă de 87 de ani a spus asta, cum aș putea eu să mă opun?!

Că o fi spus, că n-o fi spus, ce importanță are?! Ar fi putut să o spună, i s-ar fi potrivit mănușă.

Așa că, în fiecare dimineață, când deschid ochii îmi spun și eu "Ancora imparo"! Ei, nu chiar, dar aș putea. Pentru că, evident, se întâmplă. Mi se potrivește și mie mănușă. O să scriu altădată despre asemănările evidente dintre mine și marele om. E un subiect prea amplu pentru a putea fi discutat aici.

Învăț de câte ori gătesc ceva nou, de câte ori potrivesc ingredientele cu aere de alchimist străvechi. Oricum îmi place să-mi dau aere. Azi am făcut gnocchi, din făină de migdale și mozzarella, au ieșit ceva de neimaginat, sunt buni, buni, până la limita periculosului (practic, trebuie să recunosc că a fost o muncă de echipă, eu am găsit rețeta și Cristi a pus-o în aplicare, ce, el nu trebuie să-nvețe?!), dar mereu încerc tot felul de rețete și acest gen de învățătură e absolut satisfăcător.

Învăț toată ziulica alte și alte cuvinte englezești, parcă e un sac fără fund, oamenii ăștia nu au avut ce face atâta amar de vreme, pe insulița asta ploioasă, decât să bea ceai și să inventeze combinații de litere cu duiumul, grămezi de sinonime si zece mii de sensuri pentru același cuvânt. Probabil nu voi termina în această viață cu ele, dar mă străduiesc. Că ce altceva să fac, dacă asta vreau să fac.

Învăț despre mine, nu mai contenesc, mereu aflu lucruri noi și-ntruna mă minunez: „Cum, și asta sunt tot eu?!” Cobor prin labirinturile scoicii, adânc și adânc și fac popas tot din trei în trei metri să mă obișnuiesc cu noile descoperiri, să le asimilez. Ba un Minotaur la un popas, ba un păianjen cu picioare păroase, ba o pajiște înflorată în verde de lumină. Tot eu, un amalgam deseori indigest, cu care încă nu m-am obișnuit. Uneori o zână luminos transparentă, cu zâmbet dulce, alteori o zgripțuroaică șchioapă, cu zâmbetul strâmb. Sap și colind printre meandre și nu se termină niciodată. Destul de interesant, totuși.

Mă trezesc în fiecare zi și știu că va trebui să învăț încă o dată cum să fac față. Cum să înfrunt provocările vieții, cum să mă descurc fără să mă pierd. Și uneori chiar mă pierd. Nu mai știu nimic, ca un copil uitat pe o stradă pustie. Nici unde mi-e casa, nici unde mi-e locul. Nici cine sunt. Sau ce vreau. Plâng un pic, rătăcită, apoi aștept un pic. Până la urmă apare cineva sau ceva care mă îndrumă. Sau eu însămi apar de după vreun colț și-mi arăt singură calea. Cerul se luminează, uite drumul meu, știu cine sunt. Dacă există oameni care întotdeauna știu unde se află și care le e direcția, sunt gata să îi privesc uluită, plină de admirație. Eu îmi pierd busola la intervale regulate. Cel puțin așa pare. Brusc, steaua nordului începe să arate într-aiurea și nu mai găsesc sudul, nici frumoasa lui lumină. Mă învârt de colo până colo ca o barcă aruncată de valuri în treișpe părți diferite și țărmul nu e niciunde. Atunci obișnuiesc să merg în zig-zag, zăpăcită cu totul și amețită de pădurea care mă-nconjoară. Apoi stelele se aliniază și plutesc iar, clar și netulburat, înspre țărmul ascuns sub lumina răsăritului și a apusului laolaltă.

Învăț continuu ceva pe laptopul meu. Eram complet novice cu câțiva ani în urmă, nici acum nu sunt vreo mare specialistă, doamne feri, dar niște chestii în Word mai știu, ba chiar pot să țin ore decente pe Zoom sau pe Skype (chestie aprofundată de când cu virusul). Uneori mă învață copiii, facem schimb de cunoștințe, eu le spun de prezentul perfect continuu, ei mă ghidează pas cu pas cum să schimb background-ul sau mai știu eu ce alte chițibușuri tehnologice. E o evoluție aici, de care sunt tare mândră, așa, pentru mine, nu mă gândesc să ies în lume cu informația asta măreață, îmi dă clasă orice copilaș. Dar pentru mine, în sinea mea, de ce nu?! La o adică mă laud cu ce vreau eu și cu ce-mi cade bine.

Am învățat în ultimii doi ani cum se trăiește în pandemie, cum se părăsește țara unde te-ai născut, cum se aruncă certitudinile- ziduri de apărare, se aruncă atât de departe încât nu le mai vezi niciodată, și ce dacă?! și cum se trăiește fericit în ipostaza unei frunze luate de vânt. Dansând cu vântul, alergând odată cu el, zburând sau căzând în pași de vânt. Am învățat cum se trăiește în casă, fără călătorii uluitoare prin alte țări, fără oameni care să îți bată la ușă (bat cei de la delivery și poștașul, dar ei nu se pun), fără petreceri și fără mese întinse pentru tot neamul. Cum să mă asigur când trec strada privind întâi spre dreapta, asta după ce 50 de ani am privit spre stânga, am învățat cum să fiu mereu calmă și politicoasă și nimic să nu mă irite, să le accept blând pe toate și să nu cred că mi se cuvin. Învăț în continuare cum să scap de spiritul cârcotaș și de senzația copleșitoare a conspirației universale, învăț cum se păstrează viu spiritul descurcăreț al neamului din care mă trag și aflu tot mai multe despre felul în care românul din mine nu se lasă biruit. Nici de hoardele de turci, nici de pandemii, nici de lipsa certitudinilor. Sau de alte dezastre pe care aș putea să mi le imaginez. Să le exagerez sau dramatizez.

Am învățat cum se caută o slujbă, cum se merge la interviuri, cum îți schimbi specializarea la 53 de ani, cum se fac noi prieteni și cum să mă adaptez la tărâmuri necunoscute. Cum să vibrez în pulsul cel nou. O să învăț să trăiesc pe aceste meleaguri noi. Fără mască. Până acum am stat mai mult în casă. M-am furișat un pic dincolo de uși, doar așa, tatonând, ca un arici fragil, gata să se ascundă la cea mai mică amenințare. Dar în curând se vor deschide toate porțile și atunci, zdup, afară! Abia aștept, deja îmi pierd răbdarea, zău așa.

Nu există moment în care să nu învăț că frumusețea lumii e nesfârșită și mereu străbătătoare prin neguri. Indiferent care sunt ele. Copaci înfloriți, spumă de zmeură aruncată spre înaltul cerului, curcubeie arcuite în dansuri fluide și vânt învârtejit prin iarbă, ciripit de păsărele și căței jucându-se, toate conectate într-o limpezime de cristal care-ți aurește inima, toate oaze de apă vie pe drumul care duce spre bucurie. O bucurie extatică, opritoare de timp. Totul e atât de frumos de-ți stă timpul în loc.

Învăț, în orice clipă, cum să îmbătrânesc. Cum să mă adaptez vieții trăite cu trei perechi de ochelari, pentru tot felul de distanțe. Uneori plec în lume cu ochelarii de apropiere și atunci tot ce mă înconjoară se încețoșează până la dispariție. Întind mâinile înainte și pipăi pereții invizibili ai drumurilor, culorile estompate ale firii. Învăț cum să-mi înțeleg genunchii scârțâitori și felul în care elasticitatea devine cumva o amintire. Mă uit drept în ridurile cristalizate pe pielea fină și învăț cum să-mi accept fragilitatea. Trecerea. Dar mai ales, învăț cum să nu îmbătrânesc. Cum să nu mă las în această luptă cu timpul. Cum să pășesc curajos înainte cu ochii mei aburiți și cum să râd pentru a compensa nesiguranța acestei alergări spre înainte. Un „înainte” de o lungime anume ce va trece lin apoi într-un alt "înainte". Râsul e o lecție importantă și îl exersez în fiecare zi. Doar prin repetiție se ajunge la a ști. Și vreau să știu. Cum râsul oprește timpul. Cum îl colorează și îl copilărește.

Tocmai acum învăț cum se așteaptă primăvara. Și vara. Învăț de o viață, dar tot nu mă declar mulțumită.

Nu știu la ce învățătură se referea Michelangelo, dar mie mi-e de ajuns asta. Nu cred că aș putea face față la mai multă. Am și eu limitele mele. Om sunt.

Mă duc să mai învăț ceva.

În căutarea tribului pierdut

“Am fost separați de tribul nostru și deconectați, o vreme foarte lungă.

Este timpul să ne întoarcem cu toții acasă.” (Johann Hari, Legături pierdute)

Ieri, în parc, cumva, cumva cerul își făcuse loc printre nori si o boare de primăvară trecea ușor peste verdele ierbii. Aici iarba e mereu verde. Ca peste tot, de altfel. Se simțea o vibrație la firul pământului, o stranie tremuriceală la nivelul aerului. Erau căței zburdalnici peste tot și mai mulți oameni ca de obicei, mergând vioi de colo până colo. Am simțit și eu. Vibrația. Ca o bucurie frumoasă, neîncepută. Am stat și m-am uitat la câini. Surâzând la giumbușlucurile lor. Am stat și m-am uitat la oameni. Îmi venea să îi pup pe toți, să îi îmbrățișez, oameni, căței, veverițe, aer și cer laolaltă.

Încerc să îmi imaginez viața mea fără legături. Fără alți oameni reali prezenți. Nu pot. Tot ce pot să văd în fața ochilor minții e cum se va termina pandemia, cum oaspeții dragi vor suna la ușă, cum o să beau cafele la terase fermecătoare cu câte o prietenă, cum o să-mi petrec clipele punând la cale tot felul de frumuseți pentru oameni, cu oameni, lângă oameni. Mereu în mijlocul lor, ca în miezul din dodoașcă.

După atâta singurătate pandemică și tehnologică poate vom încerca cu toții să ne reconectăm. Lipsa oamenilor a fost ca o spaimă mare, ca un jaf armat pe o stradă întunecoasă, îngustă și dezgustătoare. Cu pistolul la tâmplă nu am putut decât să simțim o singurătate copleșitoare, singurătatea alergătorului de cursă lungă. O cursă desfășurată prin păduri pline de umbre terifiante, prin deșerturi înghețate, printre stânci crestate și ascuțite.

Nu putem alerga de capul nostru. Ne trebuie familia noastră, tribul nostru. Trebuie să-l găsim cu tot dinadinsul.

Ne trebuie o stradă luminată ca în ziua de Crăciun, cu uși colorate în toate pastelurile lumii, uși deschise cu oameni zâmbitori în prag, gata să te îmbrățișeze, gata să te ridice dacă ai căzut, gata să te omenească din preaplinul bucuriei lor. O stradă pe care să nu te atace nici o singurătate pe la spate, nici o hienă rău voitoare, gata să se înfrupte din ficații tăi.

Unde poți să vezi copii și părinți. Da, în mijlocul străzii fermecate, aruncând cu mingea de la unul la altul sau râzând pe o pătură din mijlocul picnicului. Îmi imaginez câte ar putea cu toții să facă. Să lase telefoanele jos. Toți acești copii minunați. Toți acești drăguți mileniali crescuți cu ecranul lipit de mână și ascunși prin case de peste un an. Să iasă cu bicicletele, cu rolele, împreună cu părinții lor. Oare cum ar arăta părinții pe role?! Cât de amuzant și de curajos ar fi! O, dar câte jocuri ar putea să joace cu pruncii lor. Înăuntru și afară. Dragă mamă și dragă tată, faceți ceva! Să nu mai simtă copiii că le e dor de casă chiar și când sunt acasă. Lăsați oboseala aceea atât de importantă instalată până în miezul oaselor pentru că ați fost la munca voastră și mai importantă. Reduceți munca, faceți ceva. Arătați-le pruncilor cum se trăiește frumos, cu oameni adevărați cărora le pasă de tine. Care te iubesc, te îmbrățișează și te pupicesc ori de câte ori te văd. Una-ntruna.

Pot oamenii trăi singuri? Nu, eu cred că nu. Au nevoie de tribul lor, mic sau mare, au nevoie de strada lor colorată, de căsuța lor cu ușa larg deschisă spre lumină și prieteni. Au nevoie să nu se teamă, să știe că spatele le e asigurat, indiferent ce fiară sălbatică îi atacă din față.

Vom putea oare să fim din nou o comunitate? În orășelele mici e mai ușor, dar ce fac eu aici în ditamai burta balenei, în orașul ăsta atât de mare?! Trebuie să pot face ceva. Ce e sigur e că o să încerc. Nu există altă variantă. Nu pentru mine. Totul începe cu tribul cel mic, familia, asta e alpha și omega, înainte de orice. Și continuă apoi cu tribul mai mare, orice comunitate în care reușești să te integrezi. Din care simți că faci parte. Locul acea special unde poți să ajuți.

Am citit recent o întâmplare despre o zonă defavorizată din Berlinul de Est. O grămadă de oameni, majoritatea emigranți la origine, trăiau în sărăcie și urmau să-ți piardă locuințele din cauza scumpirii exagerate a chiriilor. Fiecare respirând într-o deznădejde și o singurătate înfiorătoare. Dar aveau un om al străzii aciuat pe acolo. Unul care trecuse prin multe, fugit de la un azil de boli mintale, care dorea doar să le zâmbească oamenilor și să îi ajute. Cu mintea lui puțină. Întâi i-au construit un mic adăpost, să nu doarmă în ploaie, uitând pentru moment de propria lor sărăcie și de amenințările viitorului. Apoi au venit să vadă ce face în fiecare zi. Cei mai diferiți și mai puțin compatibili oameni. La început se priveau cu dispreț și absolută intoleranță pentru ciudățeniile fiecăruia. Apoi unul i-a adus ceva de mâncare, altul o pernă. Au vorbit și au tot vorbit. Încetul cu încetul au ajuns un trib. Uite-așa! Și toată viața lor s-a îmbunătățit. Au luptat împreună pentru chiriile lor. S-au sprijinit și nu au mai trăit ascunși fiecare în scorbura lui. S-au simțit bine. Au găsit bucuria. Și totul a pornit prin a ajuta pe cineva.

Important e să deschizi ușa, să ieși, să zâmbești, să te joci cu pruncul tău, să duci niște prăjituri vecinului, să plantezi niște flori în fața blocului, găsești tu ceva de făcut, dacă vrei neapărat.

E primăvară. Nu acesta e momentul regăsirii noastre, a tuturor?! Ieși, omule, la soare și bucură-te! Răsari și strălucește. Strada colorată în pasteluri, plină de căței și prieteni te așteaptă. Doar să vrei.

Ziduri

„Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.” (Yoda)

Stau în fața clasei. Mă uit la elevii mei. Pe rând îi măsor cu privirea. Frumoși, deștepți, minunați. Și ei se uită la mine. Cu ochii aburiți de plictiseală, de nepăsare, de prea multele ziduri pe care le-au ridicat în calea acestei școli care nu-i înțelege, care-i supune la eforturi procustiene mutilante și aproape cu totul inutile. Și, vrând nevrând, eu sunt Școala. Oricât m-aș zbate, ei nu mă văd pe mine. Văd zgripțuroaica asta numită Școală. Pe care ei știu, visceral, că nu o vor. Pur și simplu nu vor să se adapteze. Nu vor să facă teme, nu vor să scrie în neștire de pe tablă, nu vor să memoreze definiții și reguli, nu vor și pace.

Tot ce își doresc e să fie lăsați în pace, să-și deschidă telefoanele și să facă ce fac ei acolo, cu orele, cu zilele, cu anii, știind tot și despre toate, dar nimic despre ce le predai tu. De parcă orice provine din Școală e cu veto, e respins din start, ca o minge de ping pong ce se izbește de un perete de oțel. Nu vor, așa că nu își mai fac temele. Nu mai șterg tabla, nu păstrează curățenia, aproape nici nu te mai salută. Pur și simplu nici nu te văd când intri în clasă. Ai devenit persona non grata. Atâtea ziduri au crescut între noi, încât nu mai au loc nici noțiunile elementare de bun simț. Pui întrebări, încerci să-i activezi pe căile bătătorite de atâta timp, nimic. Te trezești răspunzând tot tu. Cu ochi străini și goi, pierduți în lumea lor, par niște roboței fără emoții, fără gânduri, rătăciți. Dacă apeși pe butonul pe care scrie “Învățătură”, îi dezactivezi. Dacă apeși pe “Entertainment” îi activezi, se luminează brusc, încep să râdă, ochii le strălucesc, răsufli ușurat, uite, copiii! Sunt aici! Încă există. Încă sunt!

Te gândești să mergi la cursuri, te înnebunesc cu ofertele de cursuri, tre’ să câștigi credite, altfel îți poți pierde prețiosul loc în fața ochilor goi de copii. Te duci, nepăsându-ți de credite, te duci cu speranța că în sfârșit te vor învăța ceva despre această generație Z, despre acești post-mileniali cu creierele conectate la tehnologie din bebelușie. Sau poate de dinainte. Sperând că psihologia lor a fost analizată de-a fir a păr, că s-au specializat în secolul 21, plus 22, daca se poate și te vor specializa și pe tine. Că te va învăța cineva ce să faci cu acești copii atât de diferiți, de pe altă planetă, cu acești necunoscuți la sufletul și mintea cărora ai vrea să ajungi. Ai vrea să dărâmi zidurile, oh, cât ai vrea să ai o baghetă magică a la Harry Potter și să dărâmi toate zidurile. Să ai din nou prunci cu ochii deschiși spre înafară, nu închiși spre înlăuntru.

Din păcate, cam după vreo 10 minute, la orice curs, te lămurești. Aceeași Mărie cu altă pălărie. Nimic nou sub soare. Știi toate astea de zeci de ani. Cică metode noi. Au alt nume, dar le recunoști. Bla, bla, bla. Doar forme fără fond. Mai dai și bani ca să te perfecționezi. Dar ești gata perfecționat. Vorba vine. Pierzi timp, pierzi energie, dar câștigi credite. Tot ca vițelul la poarta nouă ai rămas, dar, de, ești în rând cu lumea. Ne învârtim în aceleași cercuri strâmte și ne prefacem că nu vedem închisorile pe care noi le construim, pe care noi le închidem. Nimeni nu vede??!! Nimeni nu aude?! Urletul ascuns, țipătul?! Trebuie schimbat totul din temelii! Nu vedeți cât de anacronici suntem?! Nu vedeți că nu ținem pasul cu modul în care li se schimbă creierul?! Cu viteza galactică sub imperativul căreia trăiesc. Ei și gadgeturile lor, ei și noile lor sinapse, noile rețele neuronale din creierele lor de care noi nu avem habar, creierele lor impactate de tehnologie într-un mod șocant, nemaiîntâlnit, nu înțelegem nimic din copiii ăștia frumoși! Nu vedeți că suntem de acum sute de ani?! Am rămas pe vremea Renașterii. Nu ei trebuie să se schimbe, ei și privirile lor goale. Nu au cum. Cenușeala plictiselii e provocată de noi. De Școala noastră. Telefonul lor e mult mai interesant, mai colorat, mai plin de acțiune. Are deja toate informațiile stupide pe care noi încercăm să le scriem pe tablă.

Noi, noi trebuie să ne schimbăm. Noi care de-abia am învățat câteva funcții ale telefonului, noi care nici nu mai înțelegem limbajul acestor mici roboței. Nu să învățam tot ce știu ei, nu am putea cu creierele noastre setate în dulcele stil clasic. Ci să trecem dincolo de informație. Să devenim acele faruri ce revarsă lumina în valuri groase ca frânghiile ce te smulg din întuneric. Să fim odgoanele de care ei se agăță în întunericul lipsei de emoții, în întunericul nesfârșit al sinelui singur pe lume. Să-i lăsăm cu teoretizarea, să-i ajutăm să-și regăsească emoțiile și cuvintele întregi, să-i învățam noi, înțelepții planetei, cum să reziste ca Oameni într-o lume ultratehnologizată, care se schimbă radical în fiecare secundă, cum să nu-și piardă sinele lor magic în această lume periculoasă cum nu a mai fost niciodată.

Poate profesorii noii ere ar trebui să fie cei ce te învață empatia, esența ta umană, cei ce te ajută să-i găsești cu adevărat pe ceilalți. Poate ar trebui să devenim toți niște Yoda, Mari Maeștri ai Ordinului Jedi și să predăm Forța. Forța iubirii și a generozității, lumina și puritatea. Să le învățam esențele Binelui pe aceste suflete bătrâne, care deja știu tot despre tot, pentru care lumea nu mai are acel farmec nespus, nu mai are picături de sacru, are doar singurătatea nesfârșită a rețelelor internaționale, copleșitoare prin omniprezența lor.

Aș vrea să mă învețe și pe mine cineva cum să devin un Jedi, cum să nu-i las de izbeliște pe acești noi copii nemaiauziți și nemaivăzuți. Cum să ajung dincolo de zidurile lor, cum să îi conectez la sufletul meu. La lumina și magia mea. La Forța mea. Pe acești copii ireverențioși, liberi și îndrăzneți, acești copii fără frică. Nu mai pot ei de școala noastră, de noi- generația setată pe obținerea performanței în tot și în toate. Suntem atât de stresați, atât de frustrați, de anxioși, nu cumva să nu dobândim recunoașterea internațională a meritelor proprii. Iar performanța nu poate fi obținută decât muncind pe brânci. Așa ne-au învățat pe noi moșii și strămoșii. Iar ei nu muncesc. Va dati seama, ce oroare?! Ei nu muncesc cum am învățat noi că se muncește. Ce nebunie! Marile companii le organizează camere de relaxare, le dau zile de lucru acasă, iar ei nu rămân mai mult de 6 luni într-o slujbă. Ce neserioși! Fără stabilitate, fără muncă susținută făcută până la moarte. Nici banii nu-i interesează. Cine sunt ei?! Ce sunt ei?!

E uimitor cum nu vedem. Sunt cei ce trăiesc fără frică. Frica care ne-a mânat mereu pe noi înainte. Nu le e frică că își supără profesorii când își dau cu opinia, nu le e frică de notele mici, nu se tem să își ceară drepturile indubitabile, nu stau de frică zeci de ani într-o slujbă care nu le place, sunt deștepți, curajoși, sunt ceea ce sunt! Îți arată exact ceea ce sunt.

Uneori reușesc să mă fac văzută, în momente pe care le născocesc singură, în clipe de sclipire magică. Uneori, pentru scurte momente suntem conectați și împărtășim bucuria învățării împreună, zburăm împreună. Atunci, când zâmbetul lor e limpede ca apa proaspătă de fântână, știu că am deschis poarta. Că sunt dincolo de zidul chinezesc. Dar tot mai greu. Pentru perioade tot mai scurte. În cele mai multe zile simt o oboseală crâncenă, care nu e cea a vârstei. Aceeași oboseală feroce care plutește și pe chipurile colegilor mei. Oboseala nereușitei. A turării la maximum a tuturor motoarelor și a înregistrării unor rezultate minime.

Suntem cu toții derutați, bazându-ne doar pe talentul propriu în gestionarea situațiilor, fără nici un fel de ajutor. Programele sunt tot stufoase, manualele extrem de slabe, imitând canalele de știri, cu lecțiile îndesate pe patru coloane, stupide în încercarea lor de a prezenta mărețele informații pe patru canale alternative, de parcă am fi cu toții roboți multitasking de când ne naștem. Părinții sunt speriați sau furioși, neștiind nici ei cum să gestioneze situațiile, luptând pentru supraviețuire, nemaiavând timp sau putere să-și scoată copiii din ecranele atotstăpânitoare. Forme, doar forme.

Conținuturile au rămas neactualizate. Nu s-a upgradat nimic. Sunt cele din epoca fără telefon, fără internet. Aproape că sunt cele din epoca de piatră. Presiunea e prea mare. Și rezultatele sunt după ziduri. Îngropate în ziduri și strigând după lumină. Ca Ana lui Manole. Cu singura diferență că noi construim doar ziduri, nu mănăstiri.

Ar trebui să facem ceva. Să nu mai apăsam pe butonul de panică și teroare:”Învață asta!”. Acești copii nu fac ce nu vor. Sunt puternici. Se antrenează să facă față unei lumi pe care nici nu putem să ne-o imaginăm. O lume fără granițe, nici un fel de granițe, niciunde. O lume fără limite. Fără spații sigure. O lume în continuă vălurire, în schimbare năucitoare. Fără puncte de sprijin.

Să-i provocăm să vrea. Să-i învățam râsul, să explorăm împreună corola de minuni a lumii, să învățam unii de la alții. Să nu le cerem frică. Să ne bucurăm împreună că suntem liberi.

Altfel totul devine mult prea greu.

Sunt profesor de o viață. Merit mai mult decât ce mi se întâmplă acum. Și eu și copiii merităm mai mult. Putem răbda această stare de lucruri, dar nu înseamnă că și trebuie s-o facem. Copiii sunt printre preferații mei în această lume, aș vrea să pot să îi strâng din nou în brațe. Aș vrea să îi găsesc dincolo de ziduri, de pe unde s-au rătăcit.

Mă uit în ochii lor străini, aburiți de ceața depărtării și a nepăsării și spun:”Haideti afară să exersați scenetele!”. Lumina izbucnește brusc, la fel de veselă ca o ciocârlie. Uite copiii mei dragi! Sunt înapoi în lume! Stau în grupulețe în frigul primăverii, în curtea largă a școlii, cu foile în mână și vorbesc în engleză, dansează, aleargă, își cară bănci pentru recuzită, râd fericiți pentru ca fac tot ce le vine să facă. Îi văd pe părinții de la ora 12, care vin să își ia copilașii mititei de la școală cum se uită mirați la aceste cete de adolescenți deșirați și dezbrăcați în frig, cu ochii strălucitori și obrajii îmbujorați de preaplinul minții. Îi ascultă cum vorbesc cuvinte într-o limbă străină și îi măsoară scurt, etichetându-i într-un fel sau altul. Și ce fac copiii mei frumoși?! Se sfiesc și întrerup reprezentațiile?! Nici vorbă. Țopăie de colo până colo, ca spiridușii, dând din mâini și strigându-și replicile de parcă ar fi singuri pe planeta Pământ. Liberi de frică.

Liberi și frumoși.