Oamenii buni sunt ca locul bun

“loc de stat cu capul în mâini și cu sufletul în palmă” (Camelia)

Mereu am întâlnit oameni buni. Nu i-am căutat cu tot dinadinsul, pur și simplu m-am ciocnit de ei, au venit spre mine de la sine. Primul cu care am dat nas în nas a fost tatăl meu. Chiar și acum, după atâția ani, oricât sucesc imaginea lui și o analizez cu toată luciditatea de care pot da eu dovadă, tot bun mi se pare. Cu ochii lui albaștri, cu dulceața zâmbetului și alintul cuvintelor. Îmi spunea Lilișor și nimeni altcineva nu mi-a mai spus așa.

O dată nu mi-a spus o vorbă rea, oriunde întorc privirea, căutând printre amintiri, nu văd decât blândețea care răsărea din el ca o floare de nu-mă-uita. Cred că avea în el un locușor blând și moale, care era atât de doldora de duioșie, încât celelalte părți ale lui, mai afectate de mersul prin lume nu reușeau să-l cotropească, darmite să-l nimicească. Poate am moștenit și eu un pic din ADN-ul bunătății. Pentru că, e timpul s-o recunosc, am văzut mereu lumea printr-un voal roz, mereu am fost „in the pink”. Nu că refuz să văd adevărul, nu că îmi propun cu obstinație să găsesc frumusețea de jur împrejur, pur și simplu așa văd eu. Așa îmi este construită retina. Moștenire de familie. Întâlnesc pe cineva, mă umplu de mirare si entuziasm. Ce buni sunt oamenii. Ce frumoși!

Toți cei din jurul meu încearcă să mă dezmeticească, să mă trezească la realitate, îmi spun că sunt naivă și oricine mă poate păcăli. Nu pot să-i contrazic.Viața însăși a încercat mereu să-mi deschidă ochii. Și am fost păcălită de nenumărate ori. Sunt o fraieră. Știu. Dar zău așa, ochii mei sunt larg deschiși. Și văd ceea ce trebuie să vadă. Nu pot vedea altfel. E o chestie de gene, cum vă spuneam. Moștenire.

Văd ceea ce răsare din mine și știu că e la fel și în ceilalți. Un arbore de măslin contorsionat și confuz. Mereu trebuie să gestionez o grămadă de defecte proprii, greșeli cu toptanul, vorbe spuse aiurea, drumuri încurcate, supărări și nervi. Și îi văd pe cei dragi uitându-se spre mine și zâmbind cu iubire, iertarea e gata acolo, nici nu trebuie să o cer. Răsare pur și simplu. Asta înseamnă că oamenii sunt buni. Te iartă și te drăgălesc. Te ajută să te ridici. Îți întind mâna. Te îmbrățișează. Îți zâmbesc.

Pare o utopie năzdrăvană. Poate că este. Dar mie așa mi se întâmplă. Poate este adevărat că vine spre noi ceea ce chemăm. Fiecare e un diamant. Cu fațete limpezi, curate, strălucitoare, cu fațete opace, tulburi, fisurate. Mie îmi place să mă uit la cele pline de lumină. Așezate spre soare. Acolo stă frumusețea. Poate răsare tocmai din partea arsă, frământată, muncită. Partea deformată, avariată de ceilalți care doar au luat, și au tot luat.

Îmi place zâmbetul oamenilor buni, felul în care înflorește pe fața lor, ca un copac cu flori în primăvară, îmi place cum e numai cer în ochii aceia calzi, chiar când nu sunt ochi albaștri. Îmi place să-i descopăr, să-i văd, chiar dacă uneori numai eu îi văd.

Uneori clipele se deșiră ca mosorelele de ață, oamenii se rostogolesc de colo până colo ca niște fire rupte, înnodate și zdruncinate, nimic nu pare să vestească momentul acela special, picătura de cristal care va aluneca de sus, din capătul zilei și o va întregi cu claritate și frumusețe. Îmi imaginez asta ca un alchimist de demult. De parcă eu însămi aș fi descoperit aurul. Sacrul. Locul acela special din inima fiecăruia. E de ajuns un strop de bunătate și substanța zilei se limpezește, se decantează în ceva atât de pur cum numai începuturile dulci ale izvoarelor pot fi. Un om oarecare sau un prieten, un străin sau pur și simplu cei care sunt mereu lângă tine te înfășoară brusc în bunătatea răsărită parcă din nimic, te uimesc profund cu darurile pe care le întorc spre tine, ca și cum ai merita, ca și cum ai fi tu însăți o comoară împărtășită.

Port cu mine nenumărate clipe de bunătate cufundate în chihlimbar, adevărate giuvaeruri, port cu mine toate cuvintele calde care mi s-au adresat vreodată, toate îmbrățișările, toate gesturile de omenie atât de minunate în puritatea lor. Nu contenesc să mă bucur de bogățiile mele, să simt că tot ce am dăruit mi s-a întors cu vârf și îndesat asupră-mi, că am știut eu ce am știut când nu am renunțat să privesc lumea prin eșarfele mele colorate pestriț, când am refuzat să văd adevărul acela izbitor care numai pe mine nu mă izbea.

Oamenii buni sunt ca niște petice smălțuite, din acelea atât de des întâlnite peste tot, locuri calde care te înfioară cu frumusețea lor. Petice bune care repară toate rupturile firii. Cum e coaja copacului pe lângă care treci zilnic, de un castaniu lucios pictat cu noduri. Cum e bucata de cer pe care o vezi printre blocuri, de câte ori ridici privirea din asfalt. Nemărginită. Paharul cu apă rece pe care îl dai pe gât însetat. Cum e tabloul cu o barcă mică, albă, plutind printre insule grecești, atârnat pe un perete din dormitor. Salcia proaspăt înverzită dansând cu brațele ei lungi în lumina transparentă a primăverii.

Oamenii buni sunt ca locul bun. Nu trebuie decât să vrei să îi vezi. Eu îi întâlnesc tot timpul. Ca un făcut.