Ancora imparo

Încă învăț. Cred că învățătura nu se termină niciodată. Cum ar putea?! Dacă și marele Michelangelo, ajuns la venerabila vârstă de 87 de ani a spus asta, cum aș putea eu să mă opun?!

Că o fi spus, că n-o fi spus, ce importanță are?! Ar fi putut să o spună, i s-ar fi potrivit mănușă.

Așa că, în fiecare dimineață, când deschid ochii îmi spun și eu "Ancora imparo"! Ei, nu chiar, dar aș putea. Pentru că, evident, se întâmplă. Mi se potrivește și mie mănușă. O să scriu altădată despre asemănările evidente dintre mine și marele om. E un subiect prea amplu pentru a putea fi discutat aici.

Învăț de câte ori gătesc ceva nou, de câte ori potrivesc ingredientele cu aere de alchimist străvechi. Oricum îmi place să-mi dau aere. Azi am făcut gnocchi, din făină de migdale și mozzarella, au ieșit ceva de neimaginat, sunt buni, buni, până la limita periculosului (practic, trebuie să recunosc că a fost o muncă de echipă, eu am găsit rețeta și Cristi a pus-o în aplicare, ce, el nu trebuie să-nvețe?!), dar mereu încerc tot felul de rețete și acest gen de învățătură e absolut satisfăcător.

Învăț toată ziulica alte și alte cuvinte englezești, parcă e un sac fără fund, oamenii ăștia nu au avut ce face atâta amar de vreme, pe insulița asta ploioasă, decât să bea ceai și să inventeze combinații de litere cu duiumul, grămezi de sinonime si zece mii de sensuri pentru același cuvânt. Probabil nu voi termina în această viață cu ele, dar mă străduiesc. Că ce altceva să fac, dacă asta vreau să fac.

Învăț despre mine, nu mai contenesc, mereu aflu lucruri noi și-ntruna mă minunez: „Cum, și asta sunt tot eu?!” Cobor prin labirinturile scoicii, adânc și adânc și fac popas tot din trei în trei metri să mă obișnuiesc cu noile descoperiri, să le asimilez. Ba un Minotaur la un popas, ba un păianjen cu picioare păroase, ba o pajiște înflorată în verde de lumină. Tot eu, un amalgam deseori indigest, cu care încă nu m-am obișnuit. Uneori o zână luminos transparentă, cu zâmbet dulce, alteori o zgripțuroaică șchioapă, cu zâmbetul strâmb. Sap și colind printre meandre și nu se termină niciodată. Destul de interesant, totuși.

Mă trezesc în fiecare zi și știu că va trebui să învăț încă o dată cum să fac față. Cum să înfrunt provocările vieții, cum să mă descurc fără să mă pierd. Și uneori chiar mă pierd. Nu mai știu nimic, ca un copil uitat pe o stradă pustie. Nici unde mi-e casa, nici unde mi-e locul. Nici cine sunt. Sau ce vreau. Plâng un pic, rătăcită, apoi aștept un pic. Până la urmă apare cineva sau ceva care mă îndrumă. Sau eu însămi apar de după vreun colț și-mi arăt singură calea. Cerul se luminează, uite drumul meu, știu cine sunt. Dacă există oameni care întotdeauna știu unde se află și care le e direcția, sunt gata să îi privesc uluită, plină de admirație. Eu îmi pierd busola la intervale regulate. Cel puțin așa pare. Brusc, steaua nordului începe să arate într-aiurea și nu mai găsesc sudul, nici frumoasa lui lumină. Mă învârt de colo până colo ca o barcă aruncată de valuri în treișpe părți diferite și țărmul nu e niciunde. Atunci obișnuiesc să merg în zig-zag, zăpăcită cu totul și amețită de pădurea care mă-nconjoară. Apoi stelele se aliniază și plutesc iar, clar și netulburat, înspre țărmul ascuns sub lumina răsăritului și a apusului laolaltă.

Învăț continuu ceva pe laptopul meu. Eram complet novice cu câțiva ani în urmă, nici acum nu sunt vreo mare specialistă, doamne feri, dar niște chestii în Word mai știu, ba chiar pot să țin ore decente pe Zoom sau pe Skype (chestie aprofundată de când cu virusul). Uneori mă învață copiii, facem schimb de cunoștințe, eu le spun de prezentul perfect continuu, ei mă ghidează pas cu pas cum să schimb background-ul sau mai știu eu ce alte chițibușuri tehnologice. E o evoluție aici, de care sunt tare mândră, așa, pentru mine, nu mă gândesc să ies în lume cu informația asta măreață, îmi dă clasă orice copilaș. Dar pentru mine, în sinea mea, de ce nu?! La o adică mă laud cu ce vreau eu și cu ce-mi cade bine.

Am învățat în ultimii doi ani cum se trăiește în pandemie, cum se părăsește țara unde te-ai născut, cum se aruncă certitudinile- ziduri de apărare, se aruncă atât de departe încât nu le mai vezi niciodată, și ce dacă?! și cum se trăiește fericit în ipostaza unei frunze luate de vânt. Dansând cu vântul, alergând odată cu el, zburând sau căzând în pași de vânt. Am învățat cum se trăiește în casă, fără călătorii uluitoare prin alte țări, fără oameni care să îți bată la ușă (bat cei de la delivery și poștașul, dar ei nu se pun), fără petreceri și fără mese întinse pentru tot neamul. Cum să mă asigur când trec strada privind întâi spre dreapta, asta după ce 50 de ani am privit spre stânga, am învățat cum să fiu mereu calmă și politicoasă și nimic să nu mă irite, să le accept blând pe toate și să nu cred că mi se cuvin. Învăț în continuare cum să scap de spiritul cârcotaș și de senzația copleșitoare a conspirației universale, învăț cum se păstrează viu spiritul descurcăreț al neamului din care mă trag și aflu tot mai multe despre felul în care românul din mine nu se lasă biruit. Nici de hoardele de turci, nici de pandemii, nici de lipsa certitudinilor. Sau de alte dezastre pe care aș putea să mi le imaginez. Să le exagerez sau dramatizez.

Am învățat cum se caută o slujbă, cum se merge la interviuri, cum îți schimbi specializarea la 53 de ani, cum se fac noi prieteni și cum să mă adaptez la tărâmuri necunoscute. Cum să vibrez în pulsul cel nou. O să învăț să trăiesc pe aceste meleaguri noi. Fără mască. Până acum am stat mai mult în casă. M-am furișat un pic dincolo de uși, doar așa, tatonând, ca un arici fragil, gata să se ascundă la cea mai mică amenințare. Dar în curând se vor deschide toate porțile și atunci, zdup, afară! Abia aștept, deja îmi pierd răbdarea, zău așa.

Nu există moment în care să nu învăț că frumusețea lumii e nesfârșită și mereu străbătătoare prin neguri. Indiferent care sunt ele. Copaci înfloriți, spumă de zmeură aruncată spre înaltul cerului, curcubeie arcuite în dansuri fluide și vânt învârtejit prin iarbă, ciripit de păsărele și căței jucându-se, toate conectate într-o limpezime de cristal care-ți aurește inima, toate oaze de apă vie pe drumul care duce spre bucurie. O bucurie extatică, opritoare de timp. Totul e atât de frumos de-ți stă timpul în loc.

Învăț, în orice clipă, cum să îmbătrânesc. Cum să mă adaptez vieții trăite cu trei perechi de ochelari, pentru tot felul de distanțe. Uneori plec în lume cu ochelarii de apropiere și atunci tot ce mă înconjoară se încețoșează până la dispariție. Întind mâinile înainte și pipăi pereții invizibili ai drumurilor, culorile estompate ale firii. Învăț cum să-mi înțeleg genunchii scârțâitori și felul în care elasticitatea devine cumva o amintire. Mă uit drept în ridurile cristalizate pe pielea fină și învăț cum să-mi accept fragilitatea. Trecerea. Dar mai ales, învăț cum să nu îmbătrânesc. Cum să nu mă las în această luptă cu timpul. Cum să pășesc curajos înainte cu ochii mei aburiți și cum să râd pentru a compensa nesiguranța acestei alergări spre înainte. Un „înainte” de o lungime anume ce va trece lin apoi într-un alt "înainte". Râsul e o lecție importantă și îl exersez în fiecare zi. Doar prin repetiție se ajunge la a ști. Și vreau să știu. Cum râsul oprește timpul. Cum îl colorează și îl copilărește.

Tocmai acum învăț cum se așteaptă primăvara. Și vara. Învăț de o viață, dar tot nu mă declar mulțumită.

Nu știu la ce învățătură se referea Michelangelo, dar mie mi-e de ajuns asta. Nu cred că aș putea face față la mai multă. Am și eu limitele mele. Om sunt.

Mă duc să mai învăț ceva.