Pași prin casă

“S-a făcut liniște în lume.”

Stau întinsă, cu ochii închiși. E liniște. Soarele se filtrează blând prin geamuri, perdele și ziduri. Îmi atinge dulce pleoapele. Parcă sunt într-un scenariu SF. Chiar nu îmi dau seama dacă asta se întâmplă cu adevărat. Izolarea, toată omenirea ascunsă după uși și ferestre, moartea. E un fel de fază de negare, care atenuează impactul realității. Sunt eu dincolo de mine. Mi se rupe inima de mila tuturor, e o suferință cruntă dacă iubești oamenii și esența lor plină de viață și emoție, iar acum îi vezi pe toți blindați în spatele măștilor! În fiecare seară urmărim știrile, cu gândul că numărul îmbolnăvirilor va sări în curbă ascendentă uriașă și ne va lăsa fără suflare. Ca într-un carusel care se ridică, se ridică, tot mai sus și mai sus și apoi se prăbușește lăsându-te fără aer.

Previziuni. O să dureze două luni, șase luni, 2 ani. Dacă asculți știrile, te îmbolnăvești de nervi, dar cum să nu le asculți?! Parcă sunt într-o bulă care plutește pierdută în afara Pământului și toate visurile mele minunate sunt dincolo de sticla opacă, plutind în derivă și ele. Zdrențuite de călătoria haotică prin spațiu.

Ce liniște e când închid televizorul. E pace și liniște. Doar soarele alunecă agale, netulburat, lumina se colorează în diferite nuanțe de auriu. Zi după zi, săptămână după săptămână.

Mă uit la planurile mele vraiște și știu că trebuie să le adun de pe unde s-au risipit. Nu pot să merg înainte fără ele. Trebuie să mă lepăd de teamă și să fac două lucruri. Să mă bucur de prezent, deși pare imposibil sub avalanșa de știri catastrofale și să visez la viitor, nici asta nu știu cum.

Dar fac doar un pas acum. Mereu câte un pas. În interiorul minții, în inimă. Pasul de acum înseamnă gimnastică. Îmi displace profund, a trecut un an de când fac gimnastică aproape zilnic și tot nu îmi place. Nici un fel de endorfine nu se dezleagă prin capul meu plictisit, nici înainte, nici în timpul, nici după. 30 de minute cu un efort colosal de voință, uneori transformate în 20. Îmi pun muzica tare, număr mișcările, e un fel de stretching, e bun, știu și simt, dar asta tot nu mă face fericită. M-aș scăpa bucuroasă de mișcările aiuristice, dacă într-o săptămână după aceea nu mi-ar înțepeni toate cele. Între “auch, vai, scârț” și varianta a doua, aleg să mor de plictis. Număr, fredonez, repet expresii în engleză, nu strică niciodată ca omu’ să învețe o limbă străină, chiar daca o știe deja. Astăzi am născocit ceva în plus, spectacolul iernii în plină dezlănțuire. Am tras larg perdelele și mă holbez cu obstinație la frumusețile albe (întâi era să vomit când am văzut că iarna cea nebună s-a întors, dar apoi m-am forțat să fiu pozitivă și să-i văd frumusețea incontestabilă). Dau din mâini ca un înecat și respir sacadat în ritm de fulgi și de Lady Gaga, e frumos, e bine, îmi spun cu convingerea că până la urmă o să mă conving. Mai trișez câte 5 minute, dar asta e, nimeni nu-i perfect. Închei ședința de azi cu ochii pe brândușele mov pe care mi le-a adus soțul ieri. Stau frumos în pahar, la căldurică, pe fundalul ferestrei plină de năvala iernii. Mov cald, ușor aburit, mov dulce, viu.

Sunt într-o bulă și plutesc în mijlocul albului lumii.

Care să fie pasul următor? Evident, plimbarea. Aerul proaspăt n-a stricat nimănui. Și acum e deosebit de proaspăt, am citit că norul de toxine de deasupra Pământului începe să se străvezească și se văd stelele și cerul ca demult, demult, când Pământul era mai nou și mai nelocuit de specia noastră. Sunt atât de recunoscătoare pentru balconul meu! Aș putea să îi dedic o odă de mulțumire. Nu știu ce m-aș face fără el! E lung și larg, cu ferestre multe. Mă plimb agale de-a lungul lui, deschid un geam să simt aerul zăpezos și limpede de munte, de iarnă, aerul clar de început de lume. Ce priveliști minunate. Nu e țipenie de om, pace. Mimez o mică alergare, cu respirații profunde, ah, ce minunată plimbare. Realizez că balconul e un laitmotiv al vieții mele. Balcoane peste tot, balcoane cu mare, balcoane cu Dunăre, și uite, acum balcon cu plimbare, frumosul balcon, necesarul balcon al recluziunii mele. Am întins mâna și am cules niște zăpadă de pe creanga bradului, am strâns-o în pumn. Nu am mai făcut asta de zeci de ani, de pe vremea când iubeam frumusețea iernii. De pe vremea când frumusețea ei nu mă înspăimânta. O senzație deplină, de rece gheață, de sclipici zornăind în palmă, o senzație pe care am simțit-o până la sânge, până la os. Recunoaștere, deja vu, mii de ani și aceeași senzație pe care a avut-o fiecare om strângând steluțele reci în palmă. Pasul acesta a fost super bun, o să-l repet de-a lungul zilei și de-a lungul balconului. Ce de minunății, cine nu ar savura o asemenea existență?! Eu una mă străduiesc puternic.

Hm, oare ce să mai fac?! E timpul socializării, așa că scriu mesaje dragilor, trimit poze cu iarna, glume, tot ce-mi trece prin minte, citesc cuvintele lor, e bine. Mă simt conectată, zică cine ce-o zice, bun e facebukul la casa omului, mai niște whatsapp, mai niște messenger, mai un hohot de râs împărtășit, totul aici, cu tine, în cămăruța ta.

Să gătesc acum. O plăcere întotdeauna. Caut prin rețete, îmi înșir ingredientele. Mă îngrozesc o secundă, cum or fi trăit oamenii fără congelatoare?! Cum or fi supraviețuit fără supermarketuri la doi pași?! Uneori suntem o specie uimitoare. Mă întreb dacă nu ar trebui să fac niște mâncăruri mai insipide. Nu de alta, dar pe astea delicioase le mâncăm cu viteza vântului turbat. Senzația de foame e aproape permanentă. Nu știu ce reacție e asta, dar e una în lanț. Acum mănânci, acum ți-e foame. Nenorocire. Câtă voință poate să aibă prin rezervoare un biet om claustrat în colivie?! Ar trebui inventate niște pastile de voință. Ar dispărea iute. Exact ca măștile în ziua de azi. Ca drojdia. Încerc să îmi strunesc șirul gândurilor. Poate ar trebui să mă apuc de meditație. Sau de yoga? Gătesc pe muzică - sunt profund recunoscătoare tuturor celor care cântă - mai și dansez nițel, pentru a suplimenta gimnastica, geamul larg deschis, visez la libertate. Visez la drumuri nesfârșite. My bad. Iar am gătit ceva superdelicios. Rău de tot.

Urmează serialele, timpul zboară, te distrezi și emoțiile îți curg fluid prin celule, trăiești cu adevărat. Cu adevărat prin alții, dar simți și ceea ce simți nu poate fi decât realitate, nu?! Așa se spune în Frozen. “You feel what you feel and your feelings are real.” Ne uităm la “Broadchurch”, serial britanic, absolut excelent, dar ce peisaje! Ia să vedem unde s-au făcut filmările?! West Bay, Dorset. Absolut spectaculos! Trebuie să ajung pe acolo! După vreo două episoade, e deja trecut de 6 seara. Soțul meu se ridică din patul unde stăm de ceva ore bune, cu ochii holbați, cu urechea ciulită la minunata engleză vorbită de britanci, din care nu înțelegi mare lucru, dar exersezi, nu?! Hm, oare ce pune la cale omu’?! Se întoarce după 5 minute, declarând pompos și plin de entuziasm:” Gata, m-am îmbrăcat în pijamale. E vremea să ne punem în pat! Timpul să ne retragem la culcare. E ora 7 deja!”. Îl privesc cu gura căscată, ce deștept e! Da, are dreptate. Acesta e momentul serii! Cât de armonios s-a lipit de momentul după-amiezii! Ce curgere lină!

Mă ridic și eu să mă dezmorțesc nițel și revin în pat cu un iaurțel și niște grisine subțirele cu rozmarin. O masă delicată, grațioasă chiar. Sunt mândră de mine.

Soțu’, cam flămând, și-a luat deja ultima porție de mâncare pe azi, se uită la mine și exclamă romantic, cu niscaiva speranțe ascunse:”Vai, drăguțica, ai adus cina?! Toată ziua robotești!”

E vremea știrilor, ne speriem bine, ne îngrozim de prostia unora, mutăm de pe un canal pe altul, nu îmi place deloc jurnalismul de senzație, plin de cuvinte șoc, sângerii, cuvinte-șablon. Unde sunt reporterii care vorbesc normal, fără superlative ucigașe? Ascult numai cu o ureche, în timp ce mă joc pe tabletă, mă liniștește și atenuează impactul. E un exercițiu de deținere a controlului. Un exercițiu folositor în vremuri de restriște. O să scap de el, dar nu acum. Voința îmi trebuie la alte cele zilele astea. Știrile sunt atât de horror, încât pe la 8 seara mutăm întotdeauna pe “Two and a half men”. Totul se liniștește și adoarme. Eu rămân cu tableta mea, înconjurată de cărți, de speranțe. Noaptea, cu vidul ei se așază încet, încet peste bula noastră de aer. E liniște aici. Supraviețuim. Închid ochii. E timpul să las prezentul, sunt recunoscătoare ca m-am descurcat bine cu el. E timpul să mă ocup de visurile mele, de reorganizarea planurilor mărețe. I le pasez subconștientului, după ce îi spun foarte clar ce vreau. Se descurcă el. „Și mâine e o zi”, cum ar spune Scarlett O’Hara.

PS. Printre bucuriile zilei se numără și superbul crin roșu care a înflorit în geam. Înăuntru, nu afară.

Vă vine să credeți că aproape a trecut un an de când am scris toate astea și noi tot „în casă”?! Sfinte Sisoe! Pășim de colo până colo, făcând slalom printre camere și printre gânduri, rătăciți în propriul nostru univers, încercând să ne agățăm de speranța că „mâine” se termină porcăria. Mâine ieșim afară și ne reluăm viața. Mâine ne vaccinăm și nebunia o să ia sfârșit. Mâine ne regăsim pe noi și pe ceilalți.

Să mai avem un pic de răbdare. Să treacă și iarna asta.

Primăvara tot trebuie să vină, la urma urmelor! Nu s-a întâmplat niciodată să dispară. Eu chiar o aștept, aici în Londra. Parcă o văd după colțul blocului. E adevărat că mi s-au aburit nițel ochelarii de la frig, dar am văzut niște ghiocei. Copaci proaspăt plantați, înconjurați de ghiocei. Așa că sper din toate puterile mele. Că „mâine” e după colțul blocului de mână cu primăvara.

Printre privilegiații planetei

Niciodată nu m-a dus capul cum să câștig mulți bani. Mereu am muncit școlărește, am bibilit orice treabă pe care o făceam, uneori abia ducându-mi zilele. Cu doi profesori în familie, sărăcia s-a ținut la doar un pas distanță. Noroc cu bunicii, că mai furnizau mâncare, uneori și haine. Ba chiar și apartamentul lor ni l-au dat. La început nu ne adunam la un loc cu finanțele cu nici un chip, trebuind să ne luăm ba televizor, ba aragaz, ba mobilă de bucătărie. Orice cheltuială de genul ăsta ne destabiliza pentru luni întregi. “Dar nu sunt toți tinerii așa?!” mă gândeam eu și eram fericită. Abia când Alex mi-a spus că el știe că noi am fost săraci toată copilăria lui am rămas cu gura căscată. Eu mă simțeam aparținând unei clase mijlocii confortabile. Aveam casa (dată de socrii, dar casă), aveam mâncare (de multe ori adusă de la mama sau tot de la socrii, se întreceau și unii și alții să ne ajute), aveam țoalele necesare, doi nădragi și trei bluze, absolut suficiente în opinia mea. Ce ne trebuia mai mult?! Dar el se simțise sărac. Ideea de sărăcie nu era ea însăși atât de dramatică, cât era nesiguranța care venea la pachet cu ea. Te știi sărac, te simți amenințat. Eu eram bine, dar copilul meu nu.

Chiar și în zilele bune de tot, de după adolescența copilului, în care reușeam să câștig două concedii în străinătate, munceam și zece ore pe zi, iar toți banii adunați în felul acesta îi făceam praf în cele două vacanțe de câte șapte zile prin Europa. Șapte în Grecia, șapte în Italia poate, și anul o lua de la capăt. Nouă, zece ore poate munci oricine, dar să predai engleză zece ore pe zi nu e floare la ureche, consumul nervos te duce în pragul bătrâneții și al colapsului. Stresul e destul de consumant, ca un șobolan perfid care roade și roade, până găurește. Pentru că e esențial să fii mereu cu zâmbetul pe buze, de o energie pozitivă debordantă, explicând încă o dată și încă o dată, schimbând strategiile în mișcare, pentru că fiecare copil e diferit, ce funcționează la unul, nu mai funcționează la altul, mereu cu blândețe și drag, că doar nu își trimite nimeni copilul să îți bati joc de el, să țipi, să te enervezi sau mai știu eu ce alte manifestări de chihuahua nevrotic.

Undeva, pe la mijlocul vieții mele, încercând să motivez un prunc de a șasea, care nu învăța nimic, l-am întrebat la ce îi trebuie engleza în viață. S-a uitat în jur prin bucătăria unde făceam orele, mititică și drăguță, din punctul meu de vedere și a spus senin, dar de-a dreptul tranșant: “Nu știu la ce vă trebuie dumneavoastră, că uite ce frigider aveți.” Auch! Gura copiilor și adevărurile lor! Abia atunci mi-am văzut frigiderul, ruginise, săracul, pe ici, pe colo, dar încă mai avea viață în el, așa că l-am lăsat să mai trăiască vreo câțiva ani până să-l schimb cu marele elefant gri. Nu vedeam rostul schimbării aparaturii, când orice bănuț trebuia să meargă spre zările calde, spre zburdălnicia zen din zonele de vacanță. Altădată m-am minunat că o mare patroană care venise la mine să învețe engleză nu știa unde e Londra. Și mirându-mă eu cult și superior mi-am dat seama că ea mă plătea pe mine și evident se minuna și ea de cât de folositoare îmi erau cunoștințele mele. Și cât de tare mă îmbogățiseră.

Așa că nu am știut decât să adun bănuț cu bănuț, muncind de să-mi iasă ochii și nefiind în stare de nici o idee măreață prin care să fac banii să curgă în șuvoi nestăvilit și sălbatic spre cardurile mele. Asta-i viața, mi-am zis, continuând să mă simt norocoasă.

Punctul culminant a fost când a plecat Alex la facultate în Anglia, atunci, în numai trei ani, datoria familiei pe carduri a sărit de nivelul admis și nu făceam decât să acopăr într-o parte luând din cealaltă. Ca tot omul, de altfel. Noroc că în al patrulea an, copchilu’ propriu a lucrat. Apoi s-a milostivit de părinți și le-a acoperit datoria, așa, dintr-o mișcare a mâinii. De pe un cont pe altul. În zbor. Economisise într-un an cât mine în cinci. Stând în fața unui calculator și având doar 24 de ani. Ba mai contribuia major și la concediile noastre. Atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Cu mine sau cu sistemul.

Evident îmi lipsea inteligența de afaceri. Nu știam decât să fiu un salahor oarecare pe câmpul muncii și să câștig fiecare leu dând în brânci de atâta efort. Amețind de atâția neuroni distrusi. Cine a încercat să stea o oră cu propriul lui copil făcând lecții, să înmulțească chestia asta cu zece. La sfârșitul unui maraton de acest gen, care a ținut aproape o viață, cu toate gândurile fluturând sfâșiate între rămășițele zilelor, nu vrei decât să găsești marea și liniștea, așa că nu prea mai îți pasă dacă ești mare afacerist sau nu. Ce este, este și ce nu, nu. În tot timpul ăsta am fost fericită. Ca tot omul în luptă cu viața. Mi-a plăcut aproape fiecare secundă.

Astăzi mă simt tot așa, mulțumită și absolut convinsă că fac parte din clasa mijlocie, ăsta e snobismul meu, deși Cristi se îndoiește profund. Bine, el nu e la fel de romantic și de dus cu pluta că mine. El are idei din astea progresiste, tinerești, cum că trebuie să muncești mai puțin și să câștigi mai mult. Dar unde vine norocul ăsta peste mine?! Până atunci, fac ce știu, ca o furnică, punând grăunte peste grăunte. Zidind, construind.

Momentan mi-am luat un an sabatic. Că de. Tot omu’ are dreptul la nițică odihnă. Mai ales dacă e pandemie. De un an respir în deplină libertate și fac absolut ce vreau. Te pomenești că de fapt aparțin privilegiaților planetei! High class. Măi să fie, păpădie! Hei, dar chiar așa este!

Tocmai am urcat în rang. Singură mi-am deschis ușile și m-am cățărat aici. N-am un ban chior, dar în același timp am tot ce îmi trebuie. Zică cine ce-o zice. Eu știu ce știu. Știu ce sunt.

Odisee de mamă

Viața mea de mamă e în regim de tocmai. Toate tocmai s-au întâmplat și tocmai s-au dus. Mai nou, tocmai am luat-o de la capăt.

Tocmai mi-am dat seama că sunt însărcinată. Și îmi ocrotesc bebelușul cu toată ființa mea, cu toate celulele. Sunt senină, ascult muzică frumoasă ca să fie vesel și iubitor de echilibru, beau limonade din oțet de mere. Am citit undeva că voi avea un copil superinteligent dacă fac asta. Mă strâmb și beau. În general, trăiesc într-o stare abulică, cețoasă, cu privirea întoarsă înlăuntrul meu, atentă la orice mișcare. Îi vorbesc întruna. În gând. Probabil am un aer mai lunatic ca de obicei. Îmi urmăresc pielea de pe burtă. Se vălurește sub mișcarea micilor pumnișori sau piciorușe. Totul mi se pare atât de straniu, atât de deplin, încât parcă nu mai sunt eu, sunt doar o cochilie menită să protejeze, să apere, să hrănească, să iubească. Nu se poate vorbi cu mine. Nu sunt prezentă. Sunt întoarsă spre interior, ca o mănușă de lână uitată pe dos. Sunt pe dos.

Tocmai m-am internat. A venit momentul. E dimineață și soarele începe să strălucească. Sunt singură în salon și nu simt nici un pic de teamă, doar fericire, fericire nemăsurată pentru că astăzi mi se naște copilașul. Astăzi sparge zidul lumii. Cele 13 ore trec în ritm de ceață, uragan, străfulgerări de far. Mă pierd eu de mine însămi. Nu mi-l dă nimeni în brațe, dar îmi zic: “Ai un fiu. Are nota zece”. Surâd sfârșită, chestia asta cu născutul nu e deloc ușoară și plutesc în cu totul alte tărâmuri. Starea de fericire și amețeală existențială nu m-a părăsit nici o clipă. A doua zi îl primesc în brațe. E mic, dodoloț și auriu. Și atunci începe. Un șuvoi uriaș îmi lichefiază toate celulele, foc luminos ce mă arde, mă topește, mă îneacă și mă renaște. Mă reface, căci eram greșită. Am dispărut cu totul. Eul meu anterior s-a volatilizat. Nimic și nimeni nu mai contează decât copilașul din brațele mele. Iubirea îmi atârnă de degete, îmi picură din ochi, îmi emană din celule. Epiderma mea radiază iubire, încălzește și răcorește. Uneori plâng cu disperare pentru că îmi imaginez atâtea pericole stând la pândă, pentru că îmi pare atât de neputincios și complet lipsit de apărare, încât aproape se sfărâmă. Îmi petrec nopțile purtându-mi copilașul în brațe, pentru că plânge dacă îl las jos. Și pentru că trebuie să-l apăr de întuneric. Ziua cucăi pe unde apuc. E șmecher și flămând. Știe unde e bine. Mama îl apără de toate. Sunt doar Mama. Nimic altceva nu mai sunt. Nu mi-am imaginat niciodată că se poate iubi astfel. Încât să nu mai fii decât un recipient pentru iubire. Mă simt ca un vas transparent prin pereții căruia se văd apele, luminile, cerurile iubirii. Cascadele ei albe. Îmi ating copilașul și la atingerea mea se liniștește. Văd clar cum iubirea îmi trece prin degete și se scurge în micuțul lui trupușor. Hrănindu-l. Suntem două vase comunicante. Îl ating doar și pâlpâie de frumusețe si dragoste. Îl lipesc de mine și adoarme liniștit, legănat de valurile dulci pe care le simte în celulele mele.

Încerc să păstrez în memoria clipelor bucuria nețărmurită, dulceața micuței minunății: bebeluș-durdulușul meu. Crescând în fiecare secundă. Atât de dulce, fragil, atât de perfect în proporțiile-i minuscule, cu tandrețea lui copleșitoare, atât de sinceră și de pură, cu mânuțele mici și pufoase făcând “dagi-dagi”, cu buzișoare țugui, cerând și refuzând pupicul. Atât de frumoase buzișoare, pielița e roz și netedă, ușor umedă și transparentă, o guriță perfectă, gata să râdă, gata să se înduioșeze sau să se rotunjească a mirare ascultând o poveste. Îmi vine să plâng pentru că știu că nu pot păstra aceste clipe, imaginea acestui mic omuleț iubăreț, cu atâta nevoie copleșitoare de a fi iubit, și îl iubesc, atât de mult îl iubesc, mi se lichefiaza toată ființa în iubire.

Micuțul meu frumușel, blond-roșcat compact, cu irizări aurii argintii, cu gene lungi, arcuite invizibil, fluturând peste ochii veseli, albastru de-nu-mă-uita, dulce, senin. Sprâncenele abia se bănuiesc, blonde și dese, gurița, gurița e o încântare, roșie-fragă, de copilaș bun de pupăcit, cu dințișori mărunți și albi ca de șoricel. Trupușorul voinic, bine făcut, mânuțele cu unghiuțe-perluțe. Atât de frumos! E o adevărată operă de artă, o minunăție.

Dragostea pentru el mă dizovă, mă tulbură profund, îmi topește ființa și curge prin mine ca un ocean de miere fierbinte.

Tocmai ne-am internat din nou. Are 6 ani. Are ochișorul umflat, face injectii. Stăm în salon cu alte mame și copii. Îmi petrec toate clipele sculptând cu palmele un glob în mijlocul căruia să fie în siguranță. Îi spun povești fermecate, mă joc, vorbim întruna, ne pupăcim și ne apărăm unul pe altul. Eu îl apăr de atmosfera urâcioasă și bolnavă din jur, de asistentele crude și de doctorul aspru, de boală. El, cu palmele lui micuțe îmi face cadouri pentru toată viața. “Mama, tu ești cea mai bună din lume. Mamele astea sunt rele cu copiii lor, țipă tot timpul. Tu ești așa de blândă și nu mă cerți când plâng”. Mă gândesc că asta o să-mi ajungă pentru tot restul existenței mele pe acest pământ. Lumina din ochii lui e curată, frumoasă. Plină de iubire.

De când l-am ținut mic, în brațe, am știut că o să crească, că o să plece. M-am bucurat de fiecare secundă. Mereu mi-am spus:’’ Mai sunt 18 ani. Mai sunt 16 ani. Mai sunt 14 ani’. Poate dacă mă tot construiesc mental în direcția asta, o să supraviețuiesc. Acum mai sunt 11 ani. Mai am 11 ani.

Vârtej de secunde, răsărituri de soare, ortograme și tabla înmulțirii, febră și boală, jocuri și prietenii, aniversări, eșecuri și lacrimi, râsete și alte povești. Călătorii și apusuri. Matematică, engleză, examene, iubiri și tristeți. Privirea din ochii fiului meu când nu am mai știut să răspund, când nu am mai fost centrul universului lui, când l-am dezamăgit. Durerea din inima mea. Nesfârșită. Iertări și bucurii. Pașii lui înainte, pașii mei înapoi.

Tocmai au mai trecut câțiva ani. Într-o fluturare de inimă, într-o picătură de puls.

Are 18 ani. Ce om frumos a răsărit, e de necrezut. Ieri era un copilaș de 8 ani, acum e atât de înalt, lat în umeri, frumos ca un viking, cu aceiași minunați, iubiți ochi albaștri, părul de un auriu roșcat închis, cu zâmbetul alb, strălucitor, proaspăt eliberat de povara metalică a aparatului pe care l-a purtat peste doi ani. Cu degete lungi, frumoase, puternice.

Blând, tandru, echilibrat. Vesel, comunicativ uneori, bun ascultător. Morocănos dimineața, de nu poți vorbi cu el. Mai bine nu, zău!

Dur ca bolovanul când crede el că are dreptate. Chiar bolovan, e bine să te ferești când o ia la vale. Adevărul nu e o chestie ușoară. Prevăzător, calculat, râzând cu atâta voie bună. Deștept și înțelept. Cam tradiționalist, dar de încredere. Dezordonat în ultimul hal (vai!), într-o continuă raționalizare a nutriției, alternată cu ore întregi de sală, dorința bezmetică și ilegală de suc, pizza și munți de gogoși.

Îl iubesc cu toată ființa mea, sunt atât de mândră de el, de deplina lui frumusețe și deplina lui deșteptăciune, încât uneori mi-e o frică nebună. Trăiesc pe muchie. Clătinându-mă între frumusețe și groaza absolută, ancestrală.

Îmi place tot ce face, ador cocina care e camera lui, felul în care îmi face cu mâna noaptea, când merge la culcare și trece prin dreptul camerei noastre, mesajele pe care ni le trimitem, e minunat, cel mai bun copil, cea mai bună parte a mea.

Sunt fericită. Acum e la mare, unde mănâncă șaorme, sombreros și gogoși, scrie pe hârtiuțe tot ce a cheltuit și dacă îl sun la ora 6 seara, îl trezesc. Doarme, în timp ce alții sunt pe plajă. Îl iubesc. E viața mea.

Locuiesc în iubirea pentru fiul meu ca într-o casa și casa noastră e Acasă.

Tocmai am visat un elefant alb instalat în dormitor și m-am trezit știind că vestea cea bună va sosi în curând. Elefantul era uriaș și, când se mișca, părea gata să dărâme totul. Știrea sosește a doua zi. Elefanții albi sunt imbatabili. A fost admis la facultate în Anglia. Va pleca în toamnă. Bucuria năvălește peste mine ca un tsunami nebun și îmi năucește toate circuitele. Râd și plâng în același timp, sunt atât de fericită! E minunat, e mirobolant! Tocmai mi-am șters lacrimile. Dar de ce plâng? Mai am 4 luni. Tocmai mi-au mai rămas 4 luni. Dar când s-au terminat toate celelalte?

Acesta este fiul meu, iubirea cea mare a vieții mele. Stă în ușă, gata de plecare. E înalt și puternic, e frumos și deștept. Asta am făcut eu pe acest pământ. E tot ce am putut face. Bagajele asteaptă să fie ridicate, ușa să fie închisă. Tocmai am intrat în ultimele minute, după ce am numărat fiecare secundă timp de 19 ani. Ultimele minute fără prelungiri. Nimic nu mai poate fi întors, aceasta este în mod cert o plecare. O parte a inimii mele dănțuie de bucurie și încântare, văzându-l cât de curajos stă în ușă, gata să plece, gata să devină, gata să lupte și să înflorească. O parte a inimii mele zace în plina melodramă, tăvălindu-se pe jos, urlând cu disperare și amenințând cu depresii permanente, nebune și eterne. Zâmbesc și închid ușa.

Tocmai am închis ușa după fiul meu care a plecat în lume.

Nu mai sunt nimic. Sunt nimeni. Sunt scrum. Sunt cenușă.

După un timp reușesc să îmi găsesc pasărea phoenix. O înalț din pulberea arsă și o păstrez. Nu mai am ani, dar am clipe. Sunt bune și clipele. Sunt oricum mamă pentru veșnicie. Nu mai pot să-mi rearanjez altfel celulele.

E Crăciunul!

Vine acasă. Câteva zile. Doamne, ce bine!! Nu îmi mai trebuie altceva, decât să îl răsfăț și să mă bucur de el. Când îl privesc, se suprapun curcubeic toate imaginile din inima mea: bebelușul dulce, îngeresc, moale și pufos, copilașul scump, cu pălmuțe moi, care îmi făcea “dagă, dagă!”, elevul mititel în sacou și mai mititel, adolescentul glumeț și înțelept, minunăția de om care este acum, puternic, groaznic de rațional, amuzant și dulce! Penele de porumbel sunt ascunse bine sub aripi de vultur. Peste toate, revărsată, cotropitoare, iubirea mea copleșitoare pentru el și liniștea și bucuria pe care mi le-a adus mereu. Și atunci, ce frumusețe mi-ar mai trebui? Ce altă binecuvântare?! Dacă aș reuși să păstrez bucuria cu care el vine acasă, dacă aș locui mereu în zâmbetele lui, atunci aș fi cea mai fericită!

Practic, toate spațiile dintre întâlnirile noastre se colorează cu ceea ce plănuim pentru următoarea întâlnire, cu asta ne ocupăm: oare ce i-ar plăcea fiului nostru? Oare ce l-ar face să se simtă bine? Ne ieșim din ritualurile noastre, din tipicurile vieții și căutăm chestii noi de făcut, de trăit. Vacanțele cu părinții trebuie să fie memorabile! Deși el spune că e mulțumit să stea la adăpost de ale vieții, să fie răsfățat pentru două săptămâni. Să stea Acasă. Să fie din nou Copilu’. Copilul meu drag, cel mai drag.

Normal că iar a plecat. Viața mea de mamă e în regim de ‘tocmai’.

Sunt zece ani de când s-a dus de acasă. Când brusc îmi dau seama ca lucrurile nu trebuie să fie așa. Că nu trebuie să respectăm litera cărții, că noi scriem cartea. Revelația mă izbește cu forța unui buzdugan drept în fruntea mea cea deșteaptă. Cu viteza trenului săgeată japonez, vindem totul, tot ce am adunat într-o viață de om, abandonăm totul și ne îmbarcăm în acest Shinkansen care ne duce în goana mare drept în Londra. Călătoria e atât de rapidă încât de-abia mai respirăm. Suntem aici. Ne-am regăsit și reîntregit. Tocmai am ajuns Acasă.

Nu știu de ce am crezut atâta timp că trebuie să respect drumurile trasate de alții. Tocmai mi-am ales propria cărare și e bine pe ea. E lumină. E albastru. E numai speranță de jur împrejur.