Buburuzisme 5

Au venit noile căști performante ale lui Alex. Supercăști, uriașe, tăcute. Ale și le pune și după un timp exclamă fericit, de acolo, din depărtarea colțului camerei, unde lucrează: “Vă iubesc, dar ce bine că nu vă aud!”

Alex și-a făcut în sfârșit programare la frizer, nu s-a mai tuns de la începutul pandemiei. Chiar poate să-și facă codițe. Nici nu mai arată a lord englez, ci a haiduc de prin Carpați. O reajustare e imperios necesară, în ciuda pericolelor cosmice de tot soiul.

Alex: - Aproape mi-e frică să merg. Dar o să-mi iau inima-n dinți și o să spun acolo, plin de curaj: “Experiment on me”.

Cri (uitându-se cu atenție la mormanul de păr din capul “copchilului”): -Te faci în culori, câte una pentru fiecare chestie memorabilă care ți s-a întâmplat în ultimele luni.

Alex (stupefiat): - Ce chestii memorabile visezi?? Că am stat numai și numai închis în casă cu voi!

Cri (imperturbabil): - Atunci ți-l faci într-o singură culoare. Știi că sunt momente în viață când tot părul îți albește peste noapte. Dar dacă nu ți s-a întâmplat în 26 iunie, când am debarcat noi în fața blocului tău, sigur nu ți se mai întâmplă.

A sosit în sfârșit acel moment memorabil în istoria familiei, unic și irepetabil. Momentul prețios al cumpărării. Căutăm cu toții case pe net și ne minunăm la una și la alta.

Cri: - Caută și tu, Lili, una pe plajă, neapărat cu palmieri și maimuțe. De fapt, nu-mi trebuie, că am deja două maimuțe.

Li (fericită): - Eu sunt bonobo, doar știți.

Cri (punând punctul pe i): - Bonobo cu fundul roșu. Pe o plajă englezească.

Ne-am uitat la un film sinistru în care soțul doarme cu cenușa soției în pat (posibil că el a omorât-o). Pe de altă parte, Cristi tocmai a primit de ziua lui un telefon nou, pe care îl tratează la fel ca pe celălalt, cu maximă indiferență, ținându-l pe un raft în bucătărie, ceea ce-l uimește profund pe Alex.

Ale (de-a dreptul revoltat): - Chiar nu înțeleg cum poți să-ți lasi telefonul așa, departe de tine, e de neînțeles! Dacă te sună cineva?! Cri: - Noaptea?! Păi nici ca tine, să dormi cu el în pat, ca ăla cu cenușa lu’ nevastă-sa. Mie nu-mi trebuie animal de casă din ăsta!

Lili (uitându-se cu drag la sfeșnicul alb luminiș în care arde o lumânare albastră):- Singurele lucruri de care îmi pare rău că nu le-am luat de la Petroșani, le-am lăsat acolo părăsite pe raft, sunt celelalte sfeșnice albe. Cristi a zis să le lăsăm acolo pe toate, noroc că l-am luat măcar pe ăsta! Păi da, dacă el și-a lăsat televizorul, ce-i mai trebuiau sfeșnice?! Dar lasă că îmi iau eu alt sfeșnic, mai frumos, de aici!

Alex (care a ascultat cu gura căscată, așteptând să se zică lucruri esențiale): - Ăsta e singurul lucru de care îți pare rău?

Lili (decisă mie-n sută):- Normal. Singurul.

Alex (oareșicum ușurat, dar și plictisit de aceste nimicuri feminine):- Bine, mamă. Sper să supraviețuiești acestei mari drame existențiale. Noi sigur o s-o facem.

Se mănâncă linte cu cârnăciori. Alex, foarte mulțumit de această mâncare sățioasă, face o analiză existențială scurtă și la obiect: “Ai, ce bine e să nu sufere omul de foame. Că de când cu voi aici, tre’ să mănânc sănătos și porții de liliputani. Tu, tată, nu suferi?! Că mama asta, mititica, sigur nu suferă, ea e pe modul de întreținere. Se mulțumește cu puțin și îi ajunge.”

Lili (revoltată de discriminare):- Sufăr și eu cât pot, credeți-mă!

Cri:- Doar nu te doare gura!

Lili (gesticulând și explicând cu lux de amănunte ce simte, deși nu a întrebat-o nimeni, în timp ce pune găluștele în supica de roșii):

-La început, când am ajuns în Londra, am avut senzația aceea de bucurie sălbatică și marihuanică pe care o are turistul pasionat și înnebunit după călătorii. A durat vreo patru săptămâni. Gen: “Ce minune că am ajuns aici, ce frumos e totul”. Apoi am avut o senzație de stranietate, de însingurare, nimic nu era al meu, eram singură și pierdută. Frumusețea nu mai ajungea la sufletul meu. Câteva luni de zile. Apoi, încetul cu încetul, am început să mă simt mai bine, să mă familiarizez cu peisajul. Uite, îmi zic, copăcelul minunat pe care îl salut de câte ori trec pe lângă el, râul deja cunoscut din parc, clădirile, totul a început să capete contururi cunoscute. O să fie și mai bine când o să am casa mea.

Alex: -Păi iar trebuie să te împrietenești cu copacii și cu râurile și cu mai știu eu ce, că n-am reținut toate alea. Că cine știe pe ce coclauri o să fie și casa aia.

Lili (surprinsă de acest adevăr fatal, iar trebuie să o ia de la capăt, dar brusc decizându-se, în timp ce aruncă și niște pătrunjel în oală):

- Mă împrietenesc, de ce nu?! Pot. Pot orice.

Alex: - Dar ce viață tumultoasă duci tu în bucătăria ta, măi, mamă, măi.

Jucăm remi cu piese minuscule, ușoare, se dărâmă tot timpul.

Ale (uitându-se cu milă superioară la tată-său): -Nu poți să-i ceri unei gorile să coasă.

Cri: -Tu vorbesti, cu crenvurștii tăi!

Cri (încercând să semene cu nevastă-sa): -Tre’să fiu pozitiv, pozitiv, să am piese bune. Aaaa, ciuciu buciu, nașpa. Nu funcționează pozitivitatea. Știam din start că nu-i pentru mine. Dar e un exercițiu bun la dește. Ridică cu grație de cusutoreasă piesa mititică și o așază cu infinită grijă pe tabla mică și ea, îi încape toată în palmă.

Lili (mirată până la stupefacție): -Dar ce finuț te face remi ăsta! Dacă știam, îl cumpăram mai de demult.

Mare sfat mare în familie

Lili și Cristi discută ce prăjitură se face de Revelion. Această mare petrecere dintre ani care se va desfășura cu același număr fix de invitați ca și Crăciunul. Trei, mai exact. Prăjiturile sunt extrem de importante în acest context dramatic, așa că se citește, cu lux de explicații, lista de posibilități făcută de Liliuca cea isteață, după ce și-a frunzărit toate caietele de rețete de-a fir a păr. Timp de câteva zile, că de, asemenea decizii implică niscaiva efort.

Cristi, hotărât, nebăgând în seamă fatala listă, care oricum conține doar preferințele nevesti-sii: -Faci un cremeș și un diplomat și o Boema și...

Lili, revoltată de atâta nedreptate: -Sper că pot să aleg și eu una. Că oricum numai una fac!

Alex, cu milă de sine, rostește sfios: -Eu nu mai aleg, nu?