Pași prin casă

“S-a făcut liniște în lume.”

Stau întinsă, cu ochii închiși. E liniște. Soarele se filtrează blând prin geamuri, perdele și ziduri. Îmi atinge dulce pleoapele. Parcă sunt într-un scenariu SF. Chiar nu îmi dau seama dacă asta se întâmplă cu adevărat. Izolarea, toată omenirea ascunsă după uși și ferestre, moartea. E un fel de fază de negare, care atenuează impactul realității. Sunt eu dincolo de mine. Mi se rupe inima de mila tuturor, e o suferință cruntă dacă iubești oamenii și esența lor plină de viață și emoție, iar acum îi vezi pe toți blindați în spatele măștilor! În fiecare seară urmărim știrile, cu gândul că numărul îmbolnăvirilor va sări în curbă ascendentă uriașă și ne va lăsa fără suflare. Ca într-un carusel care se ridică, se ridică, tot mai sus și mai sus și apoi se prăbușește lăsându-te fără aer.

Previziuni. O să dureze două luni, șase luni, 2 ani. Dacă asculți știrile, te îmbolnăvești de nervi, dar cum să nu le asculți?! Parcă sunt într-o bulă care plutește pierdută în afara Pământului și toate visurile mele minunate sunt dincolo de sticla opacă, plutind în derivă și ele. Zdrențuite de călătoria haotică prin spațiu.

Ce liniște e când închid televizorul. E pace și liniște. Doar soarele alunecă agale, netulburat, lumina se colorează în diferite nuanțe de auriu. Zi după zi, săptămână după săptămână.

Mă uit la planurile mele vraiște și știu că trebuie să le adun de pe unde s-au risipit. Nu pot să merg înainte fără ele. Trebuie să mă lepăd de teamă și să fac două lucruri. Să mă bucur de prezent, deși pare imposibil sub avalanșa de știri catastrofale și să visez la viitor, nici asta nu știu cum.

Dar fac doar un pas acum. Mereu câte un pas. În interiorul minții, în inimă. Pasul de acum înseamnă gimnastică. Îmi displace profund, a trecut un an de când fac gimnastică aproape zilnic și tot nu îmi place. Nici un fel de endorfine nu se dezleagă prin capul meu plictisit, nici înainte, nici în timpul, nici după. 30 de minute cu un efort colosal de voință, uneori transformate în 20. Îmi pun muzica tare, număr mișcările, e un fel de stretching, e bun, știu și simt, dar asta tot nu mă face fericită. M-aș scăpa bucuroasă de mișcările aiuristice, dacă într-o săptămână după aceea nu mi-ar înțepeni toate cele. Între “auch, vai, scârț” și varianta a doua, aleg să mor de plictis. Număr, fredonez, repet expresii în engleză, nu strică niciodată ca omu’ să învețe o limbă străină, chiar daca o știe deja. Astăzi am născocit ceva în plus, spectacolul iernii în plină dezlănțuire. Am tras larg perdelele și mă holbez cu obstinație la frumusețile albe (întâi era să vomit când am văzut că iarna cea nebună s-a întors, dar apoi m-am forțat să fiu pozitivă și să-i văd frumusețea incontestabilă). Dau din mâini ca un înecat și respir sacadat în ritm de fulgi și de Lady Gaga, e frumos, e bine, îmi spun cu convingerea că până la urmă o să mă conving. Mai trișez câte 5 minute, dar asta e, nimeni nu-i perfect. Închei ședința de azi cu ochii pe brândușele mov pe care mi le-a adus soțul ieri. Stau frumos în pahar, la căldurică, pe fundalul ferestrei plină de năvala iernii. Mov cald, ușor aburit, mov dulce, viu.

Sunt într-o bulă și plutesc în mijlocul albului lumii.

Care să fie pasul următor? Evident, plimbarea. Aerul proaspăt n-a stricat nimănui. Și acum e deosebit de proaspăt, am citit că norul de toxine de deasupra Pământului începe să se străvezească și se văd stelele și cerul ca demult, demult, când Pământul era mai nou și mai nelocuit de specia noastră. Sunt atât de recunoscătoare pentru balconul meu! Aș putea să îi dedic o odă de mulțumire. Nu știu ce m-aș face fără el! E lung și larg, cu ferestre multe. Mă plimb agale de-a lungul lui, deschid un geam să simt aerul zăpezos și limpede de munte, de iarnă, aerul clar de început de lume. Ce priveliști minunate. Nu e țipenie de om, pace. Mimez o mică alergare, cu respirații profunde, ah, ce minunată plimbare. Realizez că balconul e un laitmotiv al vieții mele. Balcoane peste tot, balcoane cu mare, balcoane cu Dunăre, și uite, acum balcon cu plimbare, frumosul balcon, necesarul balcon al recluziunii mele. Am întins mâna și am cules niște zăpadă de pe creanga bradului, am strâns-o în pumn. Nu am mai făcut asta de zeci de ani, de pe vremea când iubeam frumusețea iernii. De pe vremea când frumusețea ei nu mă înspăimânta. O senzație deplină, de rece gheață, de sclipici zornăind în palmă, o senzație pe care am simțit-o până la sânge, până la os. Recunoaștere, deja vu, mii de ani și aceeași senzație pe care a avut-o fiecare om strângând steluțele reci în palmă. Pasul acesta a fost super bun, o să-l repet de-a lungul zilei și de-a lungul balconului. Ce de minunății, cine nu ar savura o asemenea existență?! Eu una mă străduiesc puternic.

Hm, oare ce să mai fac?! E timpul socializării, așa că scriu mesaje dragilor, trimit poze cu iarna, glume, tot ce-mi trece prin minte, citesc cuvintele lor, e bine. Mă simt conectată, zică cine ce-o zice, bun e facebukul la casa omului, mai niște whatsapp, mai niște messenger, mai un hohot de râs împărtășit, totul aici, cu tine, în cămăruța ta.

Să gătesc acum. O plăcere întotdeauna. Caut prin rețete, îmi înșir ingredientele. Mă îngrozesc o secundă, cum or fi trăit oamenii fără congelatoare?! Cum or fi supraviețuit fără supermarketuri la doi pași?! Uneori suntem o specie uimitoare. Mă întreb dacă nu ar trebui să fac niște mâncăruri mai insipide. Nu de alta, dar pe astea delicioase le mâncăm cu viteza vântului turbat. Senzația de foame e aproape permanentă. Nu știu ce reacție e asta, dar e una în lanț. Acum mănânci, acum ți-e foame. Nenorocire. Câtă voință poate să aibă prin rezervoare un biet om claustrat în colivie?! Ar trebui inventate niște pastile de voință. Ar dispărea iute. Exact ca măștile în ziua de azi. Ca drojdia. Încerc să îmi strunesc șirul gândurilor. Poate ar trebui să mă apuc de meditație. Sau de yoga? Gătesc pe muzică - sunt profund recunoscătoare tuturor celor care cântă - mai și dansez nițel, pentru a suplimenta gimnastica, geamul larg deschis, visez la libertate. Visez la drumuri nesfârșite. My bad. Iar am gătit ceva superdelicios. Rău de tot.

Urmează serialele, timpul zboară, te distrezi și emoțiile îți curg fluid prin celule, trăiești cu adevărat. Cu adevărat prin alții, dar simți și ceea ce simți nu poate fi decât realitate, nu?! Așa se spune în Frozen. “You feel what you feel and your feelings are real.” Ne uităm la “Broadchurch”, serial britanic, absolut excelent, dar ce peisaje! Ia să vedem unde s-au făcut filmările?! West Bay, Dorset. Absolut spectaculos! Trebuie să ajung pe acolo! După vreo două episoade, e deja trecut de 6 seara. Soțul meu se ridică din patul unde stăm de ceva ore bune, cu ochii holbați, cu urechea ciulită la minunata engleză vorbită de britanci, din care nu înțelegi mare lucru, dar exersezi, nu?! Hm, oare ce pune la cale omu’?! Se întoarce după 5 minute, declarând pompos și plin de entuziasm:” Gata, m-am îmbrăcat în pijamale. E vremea să ne punem în pat! Timpul să ne retragem la culcare. E ora 7 deja!”. Îl privesc cu gura căscată, ce deștept e! Da, are dreptate. Acesta e momentul serii! Cât de armonios s-a lipit de momentul după-amiezii! Ce curgere lină!

Mă ridic și eu să mă dezmorțesc nițel și revin în pat cu un iaurțel și niște grisine subțirele cu rozmarin. O masă delicată, grațioasă chiar. Sunt mândră de mine.

Soțu’, cam flămând, și-a luat deja ultima porție de mâncare pe azi, se uită la mine și exclamă romantic, cu niscaiva speranțe ascunse:”Vai, drăguțica, ai adus cina?! Toată ziua robotești!”

E vremea știrilor, ne speriem bine, ne îngrozim de prostia unora, mutăm de pe un canal pe altul, nu îmi place deloc jurnalismul de senzație, plin de cuvinte șoc, sângerii, cuvinte-șablon. Unde sunt reporterii care vorbesc normal, fără superlative ucigașe? Ascult numai cu o ureche, în timp ce mă joc pe tabletă, mă liniștește și atenuează impactul. E un exercițiu de deținere a controlului. Un exercițiu folositor în vremuri de restriște. O să scap de el, dar nu acum. Voința îmi trebuie la alte cele zilele astea. Știrile sunt atât de horror, încât pe la 8 seara mutăm întotdeauna pe “Two and a half men”. Totul se liniștește și adoarme. Eu rămân cu tableta mea, înconjurată de cărți, de speranțe. Noaptea, cu vidul ei se așază încet, încet peste bula noastră de aer. E liniște aici. Supraviețuim. Închid ochii. E timpul să las prezentul, sunt recunoscătoare ca m-am descurcat bine cu el. E timpul să mă ocup de visurile mele, de reorganizarea planurilor mărețe. I le pasez subconștientului, după ce îi spun foarte clar ce vreau. Se descurcă el. „Și mâine e o zi”, cum ar spune Scarlett O’Hara.

PS. Printre bucuriile zilei se numără și superbul crin roșu care a înflorit în geam. Înăuntru, nu afară.

Vă vine să credeți că aproape a trecut un an de când am scris toate astea și noi tot „în casă”?! Sfinte Sisoe! Pășim de colo până colo, făcând slalom printre camere și printre gânduri, rătăciți în propriul nostru univers, încercând să ne agățăm de speranța că „mâine” se termină porcăria. Mâine ieșim afară și ne reluăm viața. Mâine ne vaccinăm și nebunia o să ia sfârșit. Mâine ne regăsim pe noi și pe ceilalți.

Să mai avem un pic de răbdare. Să treacă și iarna asta.

Primăvara tot trebuie să vină, la urma urmelor! Nu s-a întâmplat niciodată să dispară. Eu chiar o aștept, aici în Londra. Parcă o văd după colțul blocului. E adevărat că mi s-au aburit nițel ochelarii de la frig, dar am văzut niște ghiocei. Copaci proaspăt plantați, înconjurați de ghiocei. Așa că sper din toate puterile mele. Că „mâine” e după colțul blocului de mână cu primăvara.