Jurnal de Londra 2012

Ziua 2

Cristi a găsit un parfum prin dulapuri, superb, de evreu bogat (menajera ne-a spus că lucrează pentru ovreiul Samson!): -Îl iau cu mine, că are două!!

Oana: -Mă duc să scotocesc și eu!

Așa că ea scotocește, în timp ce noi ne luăm micul dejun. Fiecare cu prioritățile lui. Pâine prăjită crocantă, cu unt galben, gros, plutind pe crusta aurie, suc de potocale rece, cafea sau fulgi cu lapte (din fulgii lui Samson, bineînțeles! Să sperăm că nu va sărăci, bietul! Că noi sigur am sărăcit alegând minunatul lui apartament drept reședință de Londra!).

În fiecare dimineață, eu și Cristi ne vom trezi la 7 (de bună voie și nesiliți de nimeni) și vom savura pe îndelete masa de dimineață, răcoarea plăcută a balconului, Londra plutind sub nori, avioane, răsărituri, știrile minunate (Cristi pricepe engleza în mod instinctiv, ce înseamnă o ureche muzicală exersată cu clasici și Jean Michelle Jarre!!!). Aici, știrile nu te umplu de groază matinală, sunt plăcute și relaxante. Aflăm, de exemplu, că un leu a evadat pe undeva prin Essex, că prințul Harry se pregătește de o expediție la Polul Sud, că elevii englezi au păduchi, iar primarul Londrei apare cu părul vâlvoi de fiecare dată și spune câte ceva drăguț despre jocurile paralympice.

Apoi răsare și tînăra generație, fix la ora 9, când le dăm noi trezirea. La 10 suntem gata, energizați, ieșim pe ușă. Toată admirația mea pentru fete, care reușesc să fie punctuale, în ciuda schimbării a vreo trei toalete, fărdăluirii și coafării inovatoare.

Ne suim în autobuz, 24 to Hampstead Heath. Alex îi întinde banii șoferului și comandă 5 bilete. Îl vedem cu stupoare pe acela punându-și mâinile în cap și încruntându-se feroce. Ne speriem! Are un atac la vederea românilor în autobuzul lui?! Nu, nici vorbă! Calculează cu toate puterile neuronilor cât face 5 înmulțit cu 2,3. Când se prinde despre ce e vorba, Alex îl liniștește cu blândețe, spunându-i că avem suma exactă. Ușurat, nici nu-i mai numără și ne permite să urcăm. Sper să nu facă vreun accident din motive de stres post traumatic.

Trafalgar Square. Minunăție. E atît de limpede totul în frumusețe, încât luăm o hotărâre eroică: vom vizita National Gallery! Să ne culturalizăm și noi! E hotărârea tinerească și nebunatică a fetelor! Te pui cu adolescența! E superb, măreț! Umanitatea pe cele mai înalte culmi. Rezistăm vreo 15 minute. Mult mai interesant ni se pare shop-ul aferent, cu chestii delicate, din care răzbate fiorul grațios al artei! Gen: cană cu flori galbene. Motiv Van Gogh. Din păcate rămâne acolo, că e prea scumpă.

Leicester Square. Înfulec noodles and chicken in soya sauce. Pe stradă. Toate chinezăriile mă atrag teribil. Mă refer la mâncare! Stăm la o terasă, să ne mai revenim după tentativa eșuată de a pătrunde în lumea artei. Nu e ușor să realizezi că ești muritor de rând.

Oana, în timp ce soarbe finuţ din cocktail-ul ei, spune cu aceeaşi eleganţă graţioasă: -Ce frumoasă e sticluţa asta cu nisip!

Octi o corectează cu nonşalanţă: -E piper!

Şi-au luat fetele portofele cu motive londoneze.

Oana: -Nu-i mişto? Era să nu-mi iau, dar nu am rezistat tentaţiei!

Octi: -Vezi cum umbli cu al meu, e greu, că e plin.

Oana: -Şi ce, nu-ţi convine??!!

Umblăm ameţite de plăcere prin amalgamul colorat de raţe atârnate în vitrine, buticuri, suveniruri, reclame strălucitoare şi babilon de limbi. Alegem un restaurant chinezesc să mâncăm. 8 lire de persoană si mănânci cât vrei. Aici e de noi. Tăviţe nenumărate îmi fac cu ochiul. Octi se uită cu îndoială, nici vorbă de piept de pui la grătar! Îşi pune totuşi, cu mult curaj, chestii ce seamănă a carne şi ocoleşte în mod inspirat orice formă de sos. Oana, mai nesocotită, că aşa e felul ei, nu citeşte ce scrie pe etichete şi îşi toarnă cu entuziasm sos drăgălaş, roşior şi simpatic, peste toată farfuria ei. Probabil crede că e sosul bunicii din Petroşani. Mâncăm. Adică noi, care ne umplem farfuria a doua oară. Chiar şi Octi. Oana învârte prin farfurie, cu un rictus pe faţă. Oare o doare ceva?? Aha!! Se pare că totul e atât de iute, de nu poate mânca! Sosul i-a venit de hac. S-a lecuit pe viaţă de mâncarea chinezească!

Ale (mai punând niște piper pe rană): -Dacă nu mănânci tot din farfurie, îți fac ăștia un voodoo de o să stai 3 zile pe WC!

Oana (cu un grimasă de suferință adâncă): -Oricum o să stau după sosalina asta.

Acasă, seara.

Cristi (scotocind după ceva de mâncare): -Tot frigideru-i numai pâine! Ca homeleşii!

Ne-am aprovizionat, bineînţeles, cu delicioasa pâine şi bestialul unt! Micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, oricine o ştie! Și pâinea, slavă domnului, e suficient de ieftină!

Noi, fetele, am făcut o groază de cumpărături. Cristi şi Alex, ce să facă?! Au aşteptat şi au aşteptat. Până s-au înverzit. Asta-i soarta! Eu nu înțeleg cum pot să se plictisească cu atâtea bluze și rochii de jur împrejur. Neamul ăsta bărbătesc are o hibă destul de serioasă.

Alex: -Dar ce roşii ţi-s obrajii, tată! Te-ai bronzat pe aici, prelins pe lângă vitrine?

Cristi: -De la nervi!!

Octi apare senină și regală din cameră, cu un tampon demachiant în mâna ridicată și întreabă practic: -Unde e uleiul de măsline? Să mă demachiez!

Ne uitam increduli la ea și ne tăvălim de râs. Apoi, bineînțeles că găsim și ulei de măsline printre rezervele lui Samson. Bietul om nu va mai rămâne cu nimic dupa invazia românilor.

Alex (mai mult retoric): -Fetelor, vreți să mergem la “musical”?

Oana (categorică, cu gândul la marile magazine ca-n povești): -Nu merită!

Lili: -Fetele astea, dacă le întrebi aşa, o să renunţe rapid la orice formă de cultură!

Oana: -Chiar mă gândeam ce să-mi cumpăr cu cele 25 de lire de la musical!!

Octi ne povesteşte că s-a trezit pe la 6, simţind că ceva era în neregulă pe planetă! Apoi şi-a dat seama că ceva ERA PREA MULT!! Avea prea multe perne!!!

Ne distrăm copios, fiecare în colţul lui. Oana stă cu laptopul pe un colţ al canapelei şi arată ecranului toate hainele pe care şi le-a cumpărat. Pe muteşte, flutură în faţa micului dreptunghi negru bluzele de dantelă, colanţii vărgaţi şi papuceii coloraţi cu flori. Îi arată iubiţelului comorile. Dar e o scenă de-a dreptul hilară, un spectacol de mimă dansată, colorat de micile comentarii care îi scapă, deşi el nu o aude. Cristi îşi savurează vinul pe care şi l-a luat şi din care a oferit doar o înghiţitură fetelor. Cu Alex nu i-a mers, că şi-a turnat singur un pahar! Şi doar nu era să-i smulgă paharul din mână lui kitchibobo cel iubit! A privit cu demnitate cum i s-a împuţinat lichidul preţios şi şi-a acceptat soarta! Aşa că stau amândoi unul lângă altul şi fac glume! Octavia stă cu picioarele încrucişate, laptopul în braţe (Samsonul avea şi laptop în apartament, mânca-l-ar mama de ovrei deştept!), sorbind din Dr. Pepper, ronţăind Pringles şi chiţăind cu prietenele. Eu sunt la masă, savurând o ciocolată şi numărându-mi chitanţele. Tre’ să fiu foarte agilă să nu rămân fără bani, cu fetele astea nu-i de glumă. Ele cumpără și cumpără, iar eu ce să fac?! Cumpăr și eu! Televizorul merge, casetofonul de asemenea, aerul răcoros a ploaie umflă perdelele de la balcon. Luna apare sporadic printre norii alergaţi, râdem de unul şi de altul. Ne prostim.

Fac bilanţul zilei. Minunat la cumpărături. Pe Oxford Street, la LillyWhites, oriunde am putut şi găsit! Octi strălucind de bucurie pură şi copilăroasă pe toate cele 4 etaje de la M&M, care au fost pur si simplu delicioase! Alex cumpărând o cravată cu bombonele! Nebunie cu fetele astea, nebunie zglobie, ușoară și luminoasă ca ele, în frumusețea și bucuria parcă neîncepută a vârstei! Parfumuri, inele cu fundițe, papucei, bluzițe! Cristi și-a luat adidași albaștri și vin roșu. Eu – sacoșa mea minunată cu London.

Pe autobuz, la etaj, spre casă, aproape în noapte, Cristi și-a luat inima în dinți și a declarat cu asprime: -Să știți că eu îmi iau vin și nu vă dau! Să vă luați, dacă vă trebuie!

Oana: - Dar de ce??!! Doar un unchi avem în Londra!!

Ale, în timp ce Lili cască groaznic, crezând că nu o vede nimeni (Cristi doarme de mult):

- The Beast!! The Beauty doarme!!”

Buburuzisme 4

Buburuzisme

Cristi (vorbind ca o morișcă stricată, cum vorbește de câte ori aplică pentru o slujbă, nu înțeleg, aplică de patru luni și încă nu s-a obișnuit?!) - Lili, oare să aplic aici? Oare știu să fac asta?

Lili (care scrie de zor la ale ei): -Cristi, te rog, nu mai rosti numele meu, că mă activezi. Nu vezi că scriu?!

Cristi (ardelenește): -No, am aplicat și azi la șapte slujbe. Din păcate numai la cleaneri. Probabil că au să mă respingă că nu am calificare. Mâine caut altceva. Sunt foarte pozitiv. Sunt pozitiv de patru luni!

Afară bate un vânt năpraznic care flutură periculos florile noastre drăguțe și dărâmă scaunele.

Lili (romanțioasă, nebăgând în seamă fenomenele atmosferice): - Uite ce lumină frumoasă aruncă soarele la apus. Mă duc pe balcon.

Izbită de vijelie în plină figură: -Aoleu, mi-e frică să mai ies pe balcon, că mă ia vântul.

Alex (resemnat cu fobia lui): - Mie mi-e frică și când nu bate vântul.

Cristi (fantazând la greu): -Vreau să-mi iau o râșniță de cafea manuală. Să vedeți ce gust are atunci cafeaua.

Lili (neîncrezătoare):- Cristinelu’, crezi că eu o să macin vreodată cafeaua manual?! Zău așa! Mă confunzi. Ia una electrică!

Cri: -Păi pot eu să pun râșnița dimineața la 5?! Să-mi săriți în cap că v-am trezit?!

Li (sec și imperturbabil): -Păi aștepți până la 7 când ne trezim!

Cri (revoltat): - Ceee?! Să stau 2 ore fără cafea?! Bine ar fi să avem trei apartamente și fiecare să facă ce vrea!

Ale: -Tată, am crezut că ne placi.

Lili face borcanul cu recunoștințe, în speranța că moralul întregii familii va rămâne la cote înalte și nu se va prăbuși în niscaiva cote de avarie. A fost ideea lui Alex, dar silly mum întotdeauna subscrie entuziasmat la ideile fiului ei prețios. Cristi nu pare la fel de încântat. “Și ce să scriu acolo?! În ziua în care beau o bere, sunt recunoscător că am băut o bere. Iar când nu beau, ceea ce e mult mai des din păcate, ce scriu?! Sunt recunoscător că exista bere la Tesco pe raft.”

Cristi, harnic nevoie mare șterge biroul lui Alex, lustruind de zor si deranjându-l la muncă.

Ale: - Mamă, uite ce face tata! Oprește-l. Foarte greu să trăiesc aici, cu voi!

Cri: -Mută-te! Nouă ni-i bine!

Mai nou, Cristi e obsedat de supa miso. Asa se cheamă, Miso soup. Îl apucă în diverse momente ale existenței, poate ăsta e comfort food-ul lui. Acum, duminică, cu ciorbă bună în frigider, sănătoasă, de fasolică verde, făcută de nevestica lui cea hărnicuță, tocmai a fost apucat de pofta Miso și a plecat să-și cumpere. De la magazinul japonez din cartier. S-a întors cu tot felul de plicuri și pliculețe. Sărăcuțu’ de el are acces doar la supa la plic, nu la rețeta originală ce implică zeamă adevărată. Nu mai poate de fericire. Desface tacticos ambalajul, răstoarnă conținutul într-o cană și ni-l arată și nouă. Mă uit oripilată la păstuța gălbioară moale, peste care a pus alge uscate negre. Urmeaza să toarne apă fierbinte și iaca supa!

Li (punând punctul pe i): - Arată foarte apetisant, Cristinelu’. Cum se zice, hm, care era cuvântul ăla în maghiară care denumește perfect ce-mi văd ochii?? A, daa, “foșoș”! Asta e, „foșoș”. Mai pe românește, diaree de câine.

Toată lumea moare de râs, inclusiv Cristi, care-și mănâncă tacticos Miso supa, netulburat de comparațiile neveste-sii.

E ora cinei, care nu se servește de obicei. Nu la noi în familie.

Cri (grijuliu): -Ale, ștergeți ochelarii, sunt pătați.

Ale: -Cu lacrimi. De foame. Credeam că nu mai văd bine de inaniție!

La micul dejun, în fața castronelului cu porridge, zmeură și afine, masă adorată de întreaga familie.

Cri: -Ale, ai auzit azi noapte vulpea aia care țipa pe aici prin careu?! Pe la 1.

Ale: -Normal, nu mă culcasem încă.

Li (savurând ultima linguriță prețioasă): -Vă dați seama că eu sunt singura care am dormit buștean și nu am auzit nimic. Eu sunt obosită, fraților, muncesc din greu, nu ca voi.

Ale (meditativ): -Pe mama o obosește socializarea aia încrucișată pe rețele, cu zece mii de oameni. Că nu văd ce altceva.

Lili: -Exact! Nu e ușor, să știți. Aș vrea să vă văd pe voi în locul meu.

Cri (scuturându-se oripilat): - Doamne-feri!

Cri (riscându-și viața): -Lili, eu până mâine la ora 7 când te trezești tu curăț un kil de mere și îl rad. Te privește ce faci cu ele, dar fă o prăjitură!!!

Li (șocată): -Deci vreți să fac și prăjitură cu mere și tort de ziua lui Cristi?! Ați înnebunit? Have you lost your minds?!

Ale (guru înțelept): -Mama, e timpul să cedezi și tu! E timpul de o vacanță culinară!

Așa că se face prăjitura cu mere. Dacă a grăit "the precious".Toată lumea e extaziată până la leșin și face planuri de hăpăleală rapidă.

Lili (grijulie să-si păzească porția în fața triburilor migratoare): -Fac prăjitura și o împart în trei. Fiecare își mănâncă porția în câte zile dorește. Care-i animal e animal. Mâine, eu îmi mănânc ce am păstrat si nu dau la nimeni! Că eu sunt temperată.

Alex: Tu nu da la nimeni, sunt de acord, dar nu garantez că eu nu o să iau!

Cri: -Prima tavă e a mea!

Ale: -Ce???!! Se fac mai multe tăvi??

Lili: -O laie, bălaie. O singură tavă, mamă, nu mai multe. Vrabia mălai visează.

Tocmai am avut un schimb drăguț de cuvinte cu Cristinelu’, care m-a umplut de bucurie. Stăm amândoi proțăpiți la laptopuri, la blatul din bucătărie, față în față. Fiecare cu ale lui. Alex e undeva prin colțul camerei, având un meeting și vorbind întruna în engleză, că doar în ce limbă să vorbească?! Deodată Cri ridică privirea, se uită la mine și cu zâmbetul până la urechi zice plin de iubire și mândru ca un cocoș: "Ce copil deștept avem! Știi de ce!" Eu mă uit la el zăpăcită, încerc să ies din “eseul” pe care mă străduiesc să-l lustruiesc, mă uit la el, nu știu ce vrea să zică, mă uit la el, încetul cu încetul mă adun și îi acord atenție, îmi dau seama ce vrea să spună și punctez:" De la oțetul de mere cu miere pe care l-am băut în timpul sarcinii." Râdem amândoi. Doar noi doi știm asta și nu am mai vorbit de zeci de ani despre subiectul cu pricina. Când am fost gravidă am citit undeva că dacă bei în fiecare zi un pahar cu oțet de mere amestecat cu apă, copilul o să fie deștept foc. Tâmpițica de mine așa am făcut, că de pe atunci eram silly rău. Am băut limonada aia cu oțet aproape în fiecare zi. Dar important a fost, în acest moment mic și cu totul magic, că amândoi am gândit același lucru. Și amândoi am știut ce gândim.

Poate n-am fost chiar așa de prostuță. Copilu’ sigur e foc de deștept.

Jurnal de Londra 2012

Cu nepoatele la drum

Ziua 1

Totul decurge normal. Aeroportul din Timişoara, nepoatele emoţionate și șturlubatice (e primul zbor al Oanei, Octavia e veterană deja şi o lasă mărinimoasă pe Oana la geam, precizând totuşi că la întoarcere va sta ea acolo), Wizz-ul la fel de simpatic, îmbrăcat în roz şi mov, priveliştile superbe, cred. Nu prea știu exact, căci dorm buştean până la zgâlţâiala de la aterizare.

Cristi profită şi îmi face din nou poză cu gura deschisă, omu' ăsta nu are ce face!! Ce sunt eu de vină că el nu pune geană pe geană?! Şi nu mai pot eu de ipostazele groteşti în care mă pozează! Frig în Londra, e iulie şi totul merge ca la carte!

În gara Victoria mă instalez pe o laterală şi hotărăsc să-l aştept pe Alex acolo. Va apărea şi el în câteva minute. Vine cu autobuzul din Bradford. Stau înconjurată de bagaje, mulţumită de dau pe dinafară. Cristi cel îngrijorat decide totuşi că acela nu e un loc bun pentru aşteptat (din motive necunoscute muritorilor de rând), probabil nu are destul fengshui propice reîntâlnirii, aşa că ne trambalăm cu bagajele după noi prin jumătate de gară (gara asta e uriașă, oameni buni, cam cât jumătate din orășelul nostru), pe scări rulante, prin balamuc de oameni. Tac resemnată, aşa e cu șefia bărbaţilor!! E mai înţelept uneori să le dai impresia că ei conduc. Acum e unul din acele momente! Tumultul e colorat şi pitoresc. Oameni de diferite naţionalități, îmbrăcaţi în toate stilurile sau complet fără stil, trasează linii încrucişate prin atmosfera gării, vorbind în limbile lor, râzând, glumind, certându-se, grăbiţi sau pierzând vremea, cu ochii pironiţi pe ecrane. Magazine, tarabe cu uppercrust sandwiches, brioşe şi arome se învârtejesc printre zeci de steguleţe britanice.

Zac confortabil în liniştea din interiorul meu, nevenindu-mi să cred că am ajuns din nou aici! Fetele râd, lovite de euforia momentului, de sunetele marelui oraş, de frumuseţea limbii care se rostogoleşte amplu din toate megafoanele.

Apare Cristi, la fel de tulburat şi vijelios, a vorbit cu Alex, o luăm înapoi prin gară şi ajungem, ghiciţi unde?! De unde am plecat! Cu tot cu bagaje, bineînţeles. Gâfâind, că, de, juma’ de oraș!

Nu mai apuc să dau înţelept din cap, că Alex răsare de după colţ şi râdem cu toţii, încântaţi! Are o cămaşă superbă, albastră, adidaşi verzi, fosforescenţi şi sacou! E atât de englez şi de trăznit, încât zâmbetele ni se întind până la urechi, îl adorăm instantaneu şi ziua se revarsă dincolo de limitele bucuriei!!

Căutăm apartamentul (eu având încă o mică spaimă că nu există! E spiritul românesc care îmi şopteşte că am fost înşelată, că, în mod fatal, am pierdut o groază de bani şi nu vom avea locuinţă!!). L-am găsit pe Rightmove, am plătit și, culmea, am primit cheia prin poștă, în Petroșani. Oricum îi las pe cei doi Alpha să învârtă harta în toate părţile şi să găsească ei strada. Se ştie că eu nu înţeleg hărţile. Nu mă duce capul. Dar parcă mergem prea mult! Ne-am rătăcit. Mă rog de ei să se mai uite o dată pe hartă, ei că nu!! Că nu au nevoie, li s-a întipărit în memorie. Cine a mai pomenit de aşa ceva!!! Tac şi târăsc geamantanul, tot mai convinsă că strada cu pricina nu există. Rătăcim în continuare, dar pe aici şi rătăceala îşi are farmecul ei. Vai, în sfârşit îşi calcă pe mândrie, amândoi deodată (altfel nu se putea!) şi se uită pe hartă. Ne întoarcem. Găsim. Cheia se potriveşte la intrarea în clădire. Încep să sper. E acolo!!! Flat A.

Mititel, dar luminos, alb spumă, cu tot ce vrei. Privelişte superbă de pe balcon, cu London Eye şi steagul fluturând pe Westminster Palace. Televizor, muzică, cuptor cu microunde. Curat. Un pachet de bun venit. Pâine delicioasă cu cel mai bun unt pe care l-am mâncat vreodată. Anchor. E descoperirea secolului. Lapte şi suc de portocale. E momentul să mă dau mare cu ce apartament am găsit eu pe net! Eu!! Nu altcineva. Ceea ce şi fac, bineînţeles. Modestia necaracterizându-mă de când eram mic copil.

Menajera e româncă, logic, povestim un pic, apoi o lăsăm să-şi facă treaba şi pornim prin Londra. Care e la fel cum îmi aminteam. Măreaţă, de te ia cu tremurici și ți se face pielea de găină, clădiri de sute de ani răsărind dintre cele moderne, numai sticlă şi lumină. Tradiţionalismul britanic şi multiculturalismul imperial. Feerie. Fetele zburdă ca spiridușii, râzând în vânt. Cristi îndrăzneşte să se relaxeze şi să savureze picătură cu picătura totul. Absolut Totul!

Străzi cu tarabe de toate felurile, mâncăruri preparate în stradă în ceaune uriaşe, îmi lasă gura apă, Big Ben-ul şi Tamisa, cu frumuseţea ei tulbure, vântoasă şi fumurie.

Alex ocheşte o clădire faină, cu multe etaje, chiar pe malul apei, analizează mental imaginea unui viitor fermecător cu el locuind acolo şi se întreabă retoric:

“Oare cât o costă o chirie acolo?”

Octavia, ageră şi cu spirit de observaţie, îi dă replica imediat: “Alex, ăla e spital! Nu cred că e prea scump.”

Râdem.

Seara suntem rupți și zăcem prin colțurile camerei. Oana, ronțăind: “Nu știu de ce îmi vine să mănânc întruna! Cred că am mâncat vreo șase sendvișuri! Poate pentru că am schimbat aerul?!”

Dar ce schimbare de aer!

Oana: “Nu știu unde mi-am pierdut capacul de la sticlă! Bine că mai am bibironul!!”, râdem ca apucații la toate prostioarele debitate.

Oana: “Îți dai seama ce-am ajuns??!! Să iau hotdog cu 240 de mii ? (4 lire). Îți dai seama câți crenvurști cumpăram de banii ăștia?! Ce-am fost și ce-am ajuns!! Acum o săptămână dădeam cu sapa prin grădină la țară, cu soarele-n cap, gata să leșin. Iar acum dau 240 de mii pentru un hotdog!! Poate m-a bătut prea tare soarele! Nu-i a bună.”

Fetele își numără banii. Oana, care a plătit mai mult decât Octi peste tot (pentru că nu mai ia bilete de copil), bombăne: “Mă simt frustrată că sunt adult! Pentru prima dată îmi pare rău că am împlinit 18 ani!”

La London Eye era o coadă infernală, care a mers foarte repede, ca de obicei. Controloarea nu a vrut să îi dea drumul Oanei să treacă, pentru că nu arăta a adult și nu credea și pace că e majoră. S-a uitat la buletin, s-a mirat, s-a îndoit, a arătat-o pe Oana unei alte controloare, au făcut studiu de caz, degeaba! Asta în timp ce eu parlamentam de zor că acea copiliță e adultă!! Profund afectată de ofensa adusă maturității ei, cu un gest decisiv, Oana a întors buletinul și i-a arătat femeii abțibildul că a votat! Aia s-a uitat incredulă, spunându-i apoi, frumos și cu accent cântat că semnul acela nu îi dovedește nimic! Nimeni în Anglia nu pune nici o ștampilă pe actele de identitate. Toate astea s-au întâmplat ca pedeapsă, după ce am încercat să mințim la ghișeul de bilete că Oana are 15 ani și vrea bilet de copil, mai ieftin. Apoi am aflat că e nevoie de un adult însoțitor și nu mai știam cum să o cotim că de fapt e majoră și să o convingem pe respectiva să ne dea totuși bilete. Ca românii, de. În cele din urmă, datorită politeții britanice, adulte sau nu, fetele au fost lăsate să treacă și totul s-a terminat cu bine.

Lili (privind oripiată scena bucătăriei): “Un țăran a spălat vasele în chiuvetă și nu a aruncat resturile!”

Fetele în cor: “Alex!!”

Oana încearcă să monteze o cartelă telefonică primită în avion, ca să vorbeasca cu iubițelul ei. E destul de perseverentă, ascultând concentrată. “Îmi vorbește în chineză! Ăștia au o tactică specială de fraierire!” Se subînțelege că ea nu va pica în plasa lor!

Lili, revoltată: -Cine a folosit prosopul ăsta uriaș?!

Oana, nevinovată: -Eu. L-am pus pe jos și am călcat pe el, după duș. Ca să nu ud podeaua!!!

Lili (care n-a adus prosoape, ca să-și păstreze geamantanele goale pentru suveniruri): -Cum adică??!! Un prosop irosit! Altădată să te ștergi în cadă!

Oana, mirată la culme: -Cum să mă șterg în cadă?!

Alex (sadic): -Matura de Oana! A nenorocit un prosop bun de duș!!

Oana (agilă): -Măcar acum îl putem folosi toți! Pe jos!!

Fiecare se laudă cu periuța lui de dinți, ceea ce duce la un dialog extrem de sclipitor! Einstein e cu noi. La puterea a treia.

Oana: -Vedeți ce culori turbate are a mea?!!

Alex: -Pe mine, când m-am spălat cu a mea pentru prima oară, m-au durut dinții!

Zici că suntem o adunătură de debili mintal.

În această zi, Cristi nu și-a luat vin, de spaimă că i-l beau ceilalți!

Acasă, în România, în timp ce scriu aceste pagini, el sforăie, cu televizorul mergând. Pe Antena 3. Deodată, apare în bucătărie și bolborosește furios:

-Eu vreau să cer azil politic! Mă duc înapoi la Londra! Nu mai pot cu știrile astea idioate!!