Jurnal de Londra 2012

Cu nepoatele la drum

Ziua 1

Totul decurge normal. Aeroportul din Timişoara, nepoatele emoţionate și șturlubatice (e primul zbor al Oanei, Octavia e veterană deja şi o lasă mărinimoasă pe Oana la geam, precizând totuşi că la întoarcere va sta ea acolo), Wizz-ul la fel de simpatic, îmbrăcat în roz şi mov, priveliştile superbe, cred. Nu prea știu exact, căci dorm buştean până la zgâlţâiala de la aterizare.

Cristi profită şi îmi face din nou poză cu gura deschisă, omu' ăsta nu are ce face!! Ce sunt eu de vină că el nu pune geană pe geană?! Şi nu mai pot eu de ipostazele groteşti în care mă pozează! Frig în Londra, e iulie şi totul merge ca la carte!

În gara Victoria mă instalez pe o laterală şi hotărăsc să-l aştept pe Alex acolo. Va apărea şi el în câteva minute. Vine cu autobuzul din Bradford. Stau înconjurată de bagaje, mulţumită de dau pe dinafară. Cristi cel îngrijorat decide totuşi că acela nu e un loc bun pentru aşteptat (din motive necunoscute muritorilor de rând), probabil nu are destul fengshui propice reîntâlnirii, aşa că ne trambalăm cu bagajele după noi prin jumătate de gară (gara asta e uriașă, oameni buni, cam cât jumătate din orășelul nostru), pe scări rulante, prin balamuc de oameni. Tac resemnată, aşa e cu șefia bărbaţilor!! E mai înţelept uneori să le dai impresia că ei conduc. Acum e unul din acele momente! Tumultul e colorat şi pitoresc. Oameni de diferite naţionalități, îmbrăcaţi în toate stilurile sau complet fără stil, trasează linii încrucişate prin atmosfera gării, vorbind în limbile lor, râzând, glumind, certându-se, grăbiţi sau pierzând vremea, cu ochii pironiţi pe ecrane. Magazine, tarabe cu uppercrust sandwiches, brioşe şi arome se învârtejesc printre zeci de steguleţe britanice.

Zac confortabil în liniştea din interiorul meu, nevenindu-mi să cred că am ajuns din nou aici! Fetele râd, lovite de euforia momentului, de sunetele marelui oraş, de frumuseţea limbii care se rostogoleşte amplu din toate megafoanele.

Apare Cristi, la fel de tulburat şi vijelios, a vorbit cu Alex, o luăm înapoi prin gară şi ajungem, ghiciţi unde?! De unde am plecat! Cu tot cu bagaje, bineînţeles. Gâfâind, că, de, juma’ de oraș!

Nu mai apuc să dau înţelept din cap, că Alex răsare de după colţ şi râdem cu toţii, încântaţi! Are o cămaşă superbă, albastră, adidaşi verzi, fosforescenţi şi sacou! E atât de englez şi de trăznit, încât zâmbetele ni se întind până la urechi, îl adorăm instantaneu şi ziua se revarsă dincolo de limitele bucuriei!!

Căutăm apartamentul (eu având încă o mică spaimă că nu există! E spiritul românesc care îmi şopteşte că am fost înşelată, că, în mod fatal, am pierdut o groază de bani şi nu vom avea locuinţă!!). L-am găsit pe Rightmove, am plătit și, culmea, am primit cheia prin poștă, în Petroșani. Oricum îi las pe cei doi Alpha să învârtă harta în toate părţile şi să găsească ei strada. Se ştie că eu nu înţeleg hărţile. Nu mă duce capul. Dar parcă mergem prea mult! Ne-am rătăcit. Mă rog de ei să se mai uite o dată pe hartă, ei că nu!! Că nu au nevoie, li s-a întipărit în memorie. Cine a mai pomenit de aşa ceva!!! Tac şi târăsc geamantanul, tot mai convinsă că strada cu pricina nu există. Rătăcim în continuare, dar pe aici şi rătăceala îşi are farmecul ei. Vai, în sfârşit îşi calcă pe mândrie, amândoi deodată (altfel nu se putea!) şi se uită pe hartă. Ne întoarcem. Găsim. Cheia se potriveşte la intrarea în clădire. Încep să sper. E acolo!!! Flat A.

Mititel, dar luminos, alb spumă, cu tot ce vrei. Privelişte superbă de pe balcon, cu London Eye şi steagul fluturând pe Westminster Palace. Televizor, muzică, cuptor cu microunde. Curat. Un pachet de bun venit. Pâine delicioasă cu cel mai bun unt pe care l-am mâncat vreodată. Anchor. E descoperirea secolului. Lapte şi suc de portocale. E momentul să mă dau mare cu ce apartament am găsit eu pe net! Eu!! Nu altcineva. Ceea ce şi fac, bineînţeles. Modestia necaracterizându-mă de când eram mic copil.

Menajera e româncă, logic, povestim un pic, apoi o lăsăm să-şi facă treaba şi pornim prin Londra. Care e la fel cum îmi aminteam. Măreaţă, de te ia cu tremurici și ți se face pielea de găină, clădiri de sute de ani răsărind dintre cele moderne, numai sticlă şi lumină. Tradiţionalismul britanic şi multiculturalismul imperial. Feerie. Fetele zburdă ca spiridușii, râzând în vânt. Cristi îndrăzneşte să se relaxeze şi să savureze picătură cu picătura totul. Absolut Totul!

Străzi cu tarabe de toate felurile, mâncăruri preparate în stradă în ceaune uriaşe, îmi lasă gura apă, Big Ben-ul şi Tamisa, cu frumuseţea ei tulbure, vântoasă şi fumurie.

Alex ocheşte o clădire faină, cu multe etaje, chiar pe malul apei, analizează mental imaginea unui viitor fermecător cu el locuind acolo şi se întreabă retoric:

“Oare cât o costă o chirie acolo?”

Octavia, ageră şi cu spirit de observaţie, îi dă replica imediat: “Alex, ăla e spital! Nu cred că e prea scump.”

Râdem.

Seara suntem rupți și zăcem prin colțurile camerei. Oana, ronțăind: “Nu știu de ce îmi vine să mănânc întruna! Cred că am mâncat vreo șase sendvișuri! Poate pentru că am schimbat aerul?!”

Dar ce schimbare de aer!

Oana: “Nu știu unde mi-am pierdut capacul de la sticlă! Bine că mai am bibironul!!”, râdem ca apucații la toate prostioarele debitate.

Oana: “Îți dai seama ce-am ajuns??!! Să iau hotdog cu 240 de mii ? (4 lire). Îți dai seama câți crenvurști cumpăram de banii ăștia?! Ce-am fost și ce-am ajuns!! Acum o săptămână dădeam cu sapa prin grădină la țară, cu soarele-n cap, gata să leșin. Iar acum dau 240 de mii pentru un hotdog!! Poate m-a bătut prea tare soarele! Nu-i a bună.”

Fetele își numără banii. Oana, care a plătit mai mult decât Octi peste tot (pentru că nu mai ia bilete de copil), bombăne: “Mă simt frustrată că sunt adult! Pentru prima dată îmi pare rău că am împlinit 18 ani!”

La London Eye era o coadă infernală, care a mers foarte repede, ca de obicei. Controloarea nu a vrut să îi dea drumul Oanei să treacă, pentru că nu arăta a adult și nu credea și pace că e majoră. S-a uitat la buletin, s-a mirat, s-a îndoit, a arătat-o pe Oana unei alte controloare, au făcut studiu de caz, degeaba! Asta în timp ce eu parlamentam de zor că acea copiliță e adultă!! Profund afectată de ofensa adusă maturității ei, cu un gest decisiv, Oana a întors buletinul și i-a arătat femeii abțibildul că a votat! Aia s-a uitat incredulă, spunându-i apoi, frumos și cu accent cântat că semnul acela nu îi dovedește nimic! Nimeni în Anglia nu pune nici o ștampilă pe actele de identitate. Toate astea s-au întâmplat ca pedeapsă, după ce am încercat să mințim la ghișeul de bilete că Oana are 15 ani și vrea bilet de copil, mai ieftin. Apoi am aflat că e nevoie de un adult însoțitor și nu mai știam cum să o cotim că de fapt e majoră și să o convingem pe respectiva să ne dea totuși bilete. Ca românii, de. În cele din urmă, datorită politeții britanice, adulte sau nu, fetele au fost lăsate să treacă și totul s-a terminat cu bine.

Lili (privind oripiată scena bucătăriei): “Un țăran a spălat vasele în chiuvetă și nu a aruncat resturile!”

Fetele în cor: “Alex!!”

Oana încearcă să monteze o cartelă telefonică primită în avion, ca să vorbeasca cu iubițelul ei. E destul de perseverentă, ascultând concentrată. “Îmi vorbește în chineză! Ăștia au o tactică specială de fraierire!” Se subînțelege că ea nu va pica în plasa lor!

Lili, revoltată: -Cine a folosit prosopul ăsta uriaș?!

Oana, nevinovată: -Eu. L-am pus pe jos și am călcat pe el, după duș. Ca să nu ud podeaua!!!

Lili (care n-a adus prosoape, ca să-și păstreze geamantanele goale pentru suveniruri): -Cum adică??!! Un prosop irosit! Altădată să te ștergi în cadă!

Oana, mirată la culme: -Cum să mă șterg în cadă?!

Alex (sadic): -Matura de Oana! A nenorocit un prosop bun de duș!!

Oana (agilă): -Măcar acum îl putem folosi toți! Pe jos!!

Fiecare se laudă cu periuța lui de dinți, ceea ce duce la un dialog extrem de sclipitor! Einstein e cu noi. La puterea a treia.

Oana: -Vedeți ce culori turbate are a mea?!!

Alex: -Pe mine, când m-am spălat cu a mea pentru prima oară, m-au durut dinții!

Zici că suntem o adunătură de debili mintal.

În această zi, Cristi nu și-a luat vin, de spaimă că i-l beau ceilalți!

Acasă, în România, în timp ce scriu aceste pagini, el sforăie, cu televizorul mergând. Pe Antena 3. Deodată, apare în bucătărie și bolborosește furios:

-Eu vreau să cer azil politic! Mă duc înapoi la Londra! Nu mai pot cu știrile astea idioate!!

Trandafirii și plimbările prin lume

Întind brațele în lateral și ating marginile zonei de curcubeu. Delimitată în stânga de trandafiri și în dreapta de călătoriile verii. Stau așa, liniștită și trag aer în piept.

Trandafirii explodează in frumusețea lor maiestuoasă, purpuriu de catifea, ape rubinii scăldate în parfumuri dulci, subtile. Îmi plimb degetele printre ei, atingând aproape cu venerație frumusețea lor desăvârșită. Capătul curcubeului alunecă deasupra, amestecându-și, diluându-și propriile culori, dizolvându-se în țepi și petale. Agățându-se de ei, ancorându-se din înaltul cerului. Cu degete colorate. Cu zâmbet de minune.

De cealaltă parte, mâna mea atinge vara și plimbările ei. Fabuloasa vară. Fabuloasele plecări. Din înaltul capăt al curcubeului șiroiesc fâșii colorate și strălucitoare ce se încolăcesc printre degetele mele. Fascinația locurilor noi și a libertății absolute e de un potpuriu vibrant, luminos, sclipicios.

Iar în mijloc eu. Sub curcubeu. Simțind trandafirii prin toți porii, respirându-i cu toată epiderma. Pipăind viitorul și călătoriile lui revărsate peste tot prezentul. Umblu fără grijă prin lume sub umbrela în șapte culori, în zona de frumusețe senină a fericirii. Brizele drumurilor îmi flutură părul și mă simt tânără ca atunci, demult. Sunt neschimbată și în suflet îmi pâlpâie bucuria cu dansurile ei curate. Mă simt binecuvântată. Recunoscătoare.

Și sunt gata să sar coarda cu curcubeul, să mi-l înfășor în jurul inimii sau să țopăi bezmetic sub cupola-i multicoloră.

De-am reuși să ne găsim mereu trandafirii! Reper și liman în lungile, nesfârșitele zile de muncă și de mers chinuit pe colțuri de pietre, zile când ne rănesc privirile și cuvintele oamenilor, când chiar tăcerile sunt aducătoare de întuneric! Când drumurile par să se închidă și sensurile să dispară cu desăvârșire, când clipele curg din ce în ce mai repede săpând dungi fine pe fața ta, când mișcarea accelerată îți provoacă vârtejuri de stres și de sufocare. Să poți mereu să te scuturi, eliberându-te și, ca prin farmec să fii din nou acolo, în zona de curcubeu. Între trandafiri și vară. Zona unde lumina pâlpâie alinătoare, unde iubirea e plină de zâmbete și visele-plecări devin pipăibile și colorate. Unde râsul e stăpânul absolut al clipelor. Să respiri adânc, trăgând în piept aerul proaspăt și dulce al dimineților originare, să simți liniștea cum îți alină fiecare celulă dureroasă, fiecare neuron tragic și disperat. Să-ți găsești trandafirii, să-ți fie oază curcubeul.

Să poți să faci asta zilnic, când povara lumii devine prea mare, tristețea trecerii prea copleșitoare, amărăciunea pierderilor de-a dreptul strivitoare. Să poți oricând să apeși pe butonul de coborâre din trenul groazei și să te regăsești, în deplinătatea ta, în rotundul tău lângă trandafiri. Să te ancorezi de ei ca de o frânghie ce te separă de marele gol și să stai pur, simplu, în raiul curcubeic. Armonia să îți aline inima, liniștea să cadă ca o petală albă uriașă deasupra nervilor încinși și scurtcircuitați și bucuria să cânte osanale.

Să simți că ești un stâlp de lumină, un paratrăznet pentru curcubeul tău. Să fie totul acolo, gravat în culorile strălucitoare, Nirvana, Sfântul Graal, aurul alchimiștilor și scopul ultim.

Știu că a venit momentul. Au înflorit deja toate cele. Îmi pun vesta de salvare brodată din trandafirii purpurii ai limanelor mele și sar în preaplinul verii, plutind fericită sub parașuta-curcubeu. E bine, nesfârșit de bine! E vremea dusului pe coclauri. E vremea plimbărilor prin lume!

Am să las lumina aprinsă.

Prima călătorie

Ultimele zile

Epuizare tot mai mare, adunată kilometru după kilometru. Vrând să dovedească că îi cedează sistemele, de când tre’ să ne suporte entuziasmul de nestăvilit pentru orice și oricât, pe Alex îl doare gâtul, săracul. A făcut o alergie la mersul pe jos, probabil. După o profundă, matură analiză a diverselor variante, oboseala cruntă care s-a instalat în oasele noastre ne face să luăm totuși autobuzul. Până în Camden Town, unde ne despărțim de Alex, sătul până peste cap de shopping. El vrea să vadă the Emirates Stadium, o chestie extrem de plictisitoare din punctul meu de vedere, care chiar nu înțeleg de ce aș vizita un stadion. Uite ce mulțime strălucitoare de shop-uri pe aici. De grija mea și a posibilelor mele accidente, să nu le zicem rătăciri, Cri se sacrifică și vine cu mine. Treaba lui! Eu mă descurcam și singură! E o vreme tipică, mai dă câte o rafală, apoi soare strălucitor și triumfător, iar se întunecă și tot așa.

Intrăm în Camden Market și hopa! În sfârșit! Țoalele mele mă așteptau acolo, după ce le căutasem prin toată Londra. Am știut imediat că pe acelea le vreau. Uite și poșeta mea. Sunt într-al nouălea cer! Haine în carouri englezești, pe poșetă scrie London. Ce-aș putea să vreau mai mult?! Apare Alex, care e foarte, dar foarte drăguț. A dat 35 de lire pentru o pereche de nădragi Arsenal- Nike, dar nu s-a îndurat să dea 15 lire pentru vizitarea stadionului. Scopul călătoriei lui de unul singur a fost atins complet colateral. Hi, hi! Pare să semene cu mămuca lui. Măcar bine că i-a făcut o poză!

Băgăm copchilu' cu forța în cel mai trendy magazin de papuci (al nu știu câtelea, de fapt) și se lasă cu două perechi de adidași pentru cei doi Alpha! Absolut nemaipomeniți dacă mă întrebați pe mine. Au englezii ăștia la papuci, nu glumă! Chiar mă gândesc serios să dau o fugă până aici ori de câte ori vreau să cumpăr niște adidași.

Eu cu Ale stăm cu porumbeii, în timp ce Cristinelu’ studiază un magazin HI-FI. Stăm la soare, cu plasele revărsându-se.

Li (într-un moment rar de profunzime): Tu ce plan de viață ai?

Ale (ardelenește, molcom) : Să supraviețuiesc. Să nu mă înghită orașul.

Reușim să nimerim camera după ceva timp și Alex, terminat total, mai ales de shopping rămâne să doarmă. Noi, tineri și neliniștiți, plecăm prin ploaie, oprim la un restaurant mexican, servim nachos, foarte buni, dar hot, nu glumă. Și unde ajungem oare?! La Harrods, bineînțeles. La fel de minunat. Fără Ale să ne bată la cap. Dac-ar ști cu ce ne ocupăm, ce-ar fi la gura lui!!! Oare e normal să-ți fie frică de copchilu’ tău?!

Din cauza mâncării mexicane, prea picantă pentru stomacul lui sensibil, Cri are nevoie la baie, taman în mijlocul drumului, că iar venim pe jos. Alergăm că disperații spre gara Victoria, că altă idee nu avem, unde ajungem cu Cri în faza terminală, salvat la limită de minunata organizare a gării englezești.

Cri (se contorsionează, maimuțărindu-se în plină stradă, cu aceeași prosteală cu care m-a înnebunit zile întregi, pescuită dintr-un film!) : -Ghearaaa! Vineeee! Cu un ton serios, către mine: “Scrie!”

Pe seara încerc să fac bagajele. Din cauza cumpărăturilor nemăsurate și scăpate de sub control, nu mai încap lucrurile în geamantane. Aoleu! Mă uit disperată la Cri, care, cu marea lui inteligență practică, spune calm: “ Las’ că mai cumpăram și o sacoșă!”. Văleleu! Dar ce idee bună! Cumpărăm, de ce să nu cumpărăm?!

Plecarea

Dimineața cumpărăm sacoșă, taman de lângă Harrods, are magnet zona asta, noroc că Ale încă doarme. Minunată sacoșă, a meritat să fac o grămadă de cumpărături măcar pentru a-mi cumpăra această capodoperă. Ne reîntoarcem la hotel și pornim împreună spre Regent’s Park. Îl conducem pe Alex la Zoo, fiecare cu plăcerile lui, ne plimbăm, mâncăm sausages cu mashed potatoes and onion sauce. Delicious. Queen’s Mary gardens sunt glorioase în frumusețea lor. Trandafirii de toate culorile împânzesc aerul cu miresmele lor, încâlcindu-se în frumusețe cu aromele ierbii și ale cerului. Soare, elegant, frumos, nu mai putem de plăcere.

Adorm în autobuz, consumată complet de extaz, iar Ale își uită geaca. Cică noi suntem vinovați! Părinții! Normal! Cine altcineva?! Dormim butucește, eu între doi sforăitori. Noroc că-s ruptă. Mă trezesc în sunetul bomboanelor sfărâmate. Cri mănâncă din buticul lui personal. Sertarul miculuț, care de-abia a încăput lângă patul mititel.

Fiecare oraș își ia tributul. Barcelona mi-a luat jerseul albastru, Helsinki mi-a luat ochelarii, Londra a răpit geaca neagră a lui Alex, uitată într-un bus roșu.

La aeroport, târând catralioane de bagaje după noi, cam deteriorați de oboseală, ne tot repetăm, ca o litanie vrăjită “Ce vacanță, dom’le, ce vacanță, mon cher! Nota 10 cu steluță!”

Zâmbesc aiuristic, plutind în lumea mea. Îmi fac calculele. Programez următoarea excursie. În Londra mea iubită. Va fi curând, foarte curând. Nu se poate altfel.