Trandafirii și plimbările prin lume

Întind brațele în lateral și ating marginile zonei de curcubeu. Delimitată în stânga de trandafiri și în dreapta de călătoriile verii. Stau așa, liniștită și trag aer în piept.

Trandafirii explodează in frumusețea lor maiestuoasă, purpuriu de catifea, ape rubinii scăldate în parfumuri dulci, subtile. Îmi plimb degetele printre ei, atingând aproape cu venerație frumusețea lor desăvârșită. Capătul curcubeului alunecă deasupra, amestecându-și, diluându-și propriile culori, dizolvându-se în țepi și petale. Agățându-se de ei, ancorându-se din înaltul cerului. Cu degete colorate. Cu zâmbet de minune.

De cealaltă parte, mâna mea atinge vara și plimbările ei. Fabuloasa vară. Fabuloasele plecări. Din înaltul capăt al curcubeului șiroiesc fâșii colorate și strălucitoare ce se încolăcesc printre degetele mele. Fascinația locurilor noi și a libertății absolute e de un potpuriu vibrant, luminos, sclipicios.

Iar în mijloc eu. Sub curcubeu. Simțind trandafirii prin toți porii, respirându-i cu toată epiderma. Pipăind viitorul și călătoriile lui revărsate peste tot prezentul. Umblu fără grijă prin lume sub umbrela în șapte culori, în zona de frumusețe senină a fericirii. Brizele drumurilor îmi flutură părul și mă simt tânără ca atunci, demult. Sunt neschimbată și în suflet îmi pâlpâie bucuria cu dansurile ei curate. Mă simt binecuvântată. Recunoscătoare.

Și sunt gata să sar coarda cu curcubeul, să mi-l înfășor în jurul inimii sau să țopăi bezmetic sub cupola-i multicoloră.

De-am reuși să ne găsim mereu trandafirii! Reper și liman în lungile, nesfârșitele zile de muncă și de mers chinuit pe colțuri de pietre, zile când ne rănesc privirile și cuvintele oamenilor, când chiar tăcerile sunt aducătoare de întuneric! Când drumurile par să se închidă și sensurile să dispară cu desăvârșire, când clipele curg din ce în ce mai repede săpând dungi fine pe fața ta, când mișcarea accelerată îți provoacă vârtejuri de stres și de sufocare. Să poți mereu să te scuturi, eliberându-te și, ca prin farmec să fii din nou acolo, în zona de curcubeu. Între trandafiri și vară. Zona unde lumina pâlpâie alinătoare, unde iubirea e plină de zâmbete și visele-plecări devin pipăibile și colorate. Unde râsul e stăpânul absolut al clipelor. Să respiri adânc, trăgând în piept aerul proaspăt și dulce al dimineților originare, să simți liniștea cum îți alină fiecare celulă dureroasă, fiecare neuron tragic și disperat. Să-ți găsești trandafirii, să-ți fie oază curcubeul.

Să poți să faci asta zilnic, când povara lumii devine prea mare, tristețea trecerii prea copleșitoare, amărăciunea pierderilor de-a dreptul strivitoare. Să poți oricând să apeși pe butonul de coborâre din trenul groazei și să te regăsești, în deplinătatea ta, în rotundul tău lângă trandafiri. Să te ancorezi de ei ca de o frânghie ce te separă de marele gol și să stai pur, simplu, în raiul curcubeic. Armonia să îți aline inima, liniștea să cadă ca o petală albă uriașă deasupra nervilor încinși și scurtcircuitați și bucuria să cânte osanale.

Să simți că ești un stâlp de lumină, un paratrăznet pentru curcubeul tău. Să fie totul acolo, gravat în culorile strălucitoare, Nirvana, Sfântul Graal, aurul alchimiștilor și scopul ultim.

Știu că a venit momentul. Au înflorit deja toate cele. Îmi pun vesta de salvare brodată din trandafirii purpurii ai limanelor mele și sar în preaplinul verii, plutind fericită sub parașuta-curcubeu. E bine, nesfârșit de bine! E vremea dusului pe coclauri. E vremea plimbărilor prin lume!

Am să las lumina aprinsă.

Prima călătorie

Ultimele zile

Epuizare tot mai mare, adunată kilometru după kilometru. Vrând să dovedească că îi cedează sistemele, de când tre’ să ne suporte entuziasmul de nestăvilit pentru orice și oricât, pe Alex îl doare gâtul, săracul. A făcut o alergie la mersul pe jos, probabil. După o profundă, matură analiză a diverselor variante, oboseala cruntă care s-a instalat în oasele noastre ne face să luăm totuși autobuzul. Până în Camden Town, unde ne despărțim de Alex, sătul până peste cap de shopping. El vrea să vadă the Emirates Stadium, o chestie extrem de plictisitoare din punctul meu de vedere, care chiar nu înțeleg de ce aș vizita un stadion. Uite ce mulțime strălucitoare de shop-uri pe aici. De grija mea și a posibilelor mele accidente, să nu le zicem rătăciri, Cri se sacrifică și vine cu mine. Treaba lui! Eu mă descurcam și singură! E o vreme tipică, mai dă câte o rafală, apoi soare strălucitor și triumfător, iar se întunecă și tot așa.

Intrăm în Camden Market și hopa! În sfârșit! Țoalele mele mă așteptau acolo, după ce le căutasem prin toată Londra. Am știut imediat că pe acelea le vreau. Uite și poșeta mea. Sunt într-al nouălea cer! Haine în carouri englezești, pe poșetă scrie London. Ce-aș putea să vreau mai mult?! Apare Alex, care e foarte, dar foarte drăguț. A dat 35 de lire pentru o pereche de nădragi Arsenal- Nike, dar nu s-a îndurat să dea 15 lire pentru vizitarea stadionului. Scopul călătoriei lui de unul singur a fost atins complet colateral. Hi, hi! Pare să semene cu mămuca lui. Măcar bine că i-a făcut o poză!

Băgăm copchilu' cu forța în cel mai trendy magazin de papuci (al nu știu câtelea, de fapt) și se lasă cu două perechi de adidași pentru cei doi Alpha! Absolut nemaipomeniți dacă mă întrebați pe mine. Au englezii ăștia la papuci, nu glumă! Chiar mă gândesc serios să dau o fugă până aici ori de câte ori vreau să cumpăr niște adidași.

Eu cu Ale stăm cu porumbeii, în timp ce Cristinelu’ studiază un magazin HI-FI. Stăm la soare, cu plasele revărsându-se.

Li (într-un moment rar de profunzime): Tu ce plan de viață ai?

Ale (ardelenește, molcom) : Să supraviețuiesc. Să nu mă înghită orașul.

Reușim să nimerim camera după ceva timp și Alex, terminat total, mai ales de shopping rămâne să doarmă. Noi, tineri și neliniștiți, plecăm prin ploaie, oprim la un restaurant mexican, servim nachos, foarte buni, dar hot, nu glumă. Și unde ajungem oare?! La Harrods, bineînțeles. La fel de minunat. Fără Ale să ne bată la cap. Dac-ar ști cu ce ne ocupăm, ce-ar fi la gura lui!!! Oare e normal să-ți fie frică de copchilu’ tău?!

Din cauza mâncării mexicane, prea picantă pentru stomacul lui sensibil, Cri are nevoie la baie, taman în mijlocul drumului, că iar venim pe jos. Alergăm că disperații spre gara Victoria, că altă idee nu avem, unde ajungem cu Cri în faza terminală, salvat la limită de minunata organizare a gării englezești.

Cri (se contorsionează, maimuțărindu-se în plină stradă, cu aceeași prosteală cu care m-a înnebunit zile întregi, pescuită dintr-un film!) : -Ghearaaa! Vineeee! Cu un ton serios, către mine: “Scrie!”

Pe seara încerc să fac bagajele. Din cauza cumpărăturilor nemăsurate și scăpate de sub control, nu mai încap lucrurile în geamantane. Aoleu! Mă uit disperată la Cri, care, cu marea lui inteligență practică, spune calm: “ Las’ că mai cumpăram și o sacoșă!”. Văleleu! Dar ce idee bună! Cumpărăm, de ce să nu cumpărăm?!

Plecarea

Dimineața cumpărăm sacoșă, taman de lângă Harrods, are magnet zona asta, noroc că Ale încă doarme. Minunată sacoșă, a meritat să fac o grămadă de cumpărături măcar pentru a-mi cumpăra această capodoperă. Ne reîntoarcem la hotel și pornim împreună spre Regent’s Park. Îl conducem pe Alex la Zoo, fiecare cu plăcerile lui, ne plimbăm, mâncăm sausages cu mashed potatoes and onion sauce. Delicious. Queen’s Mary gardens sunt glorioase în frumusețea lor. Trandafirii de toate culorile împânzesc aerul cu miresmele lor, încâlcindu-se în frumusețe cu aromele ierbii și ale cerului. Soare, elegant, frumos, nu mai putem de plăcere.

Adorm în autobuz, consumată complet de extaz, iar Ale își uită geaca. Cică noi suntem vinovați! Părinții! Normal! Cine altcineva?! Dormim butucește, eu între doi sforăitori. Noroc că-s ruptă. Mă trezesc în sunetul bomboanelor sfărâmate. Cri mănâncă din buticul lui personal. Sertarul miculuț, care de-abia a încăput lângă patul mititel.

Fiecare oraș își ia tributul. Barcelona mi-a luat jerseul albastru, Helsinki mi-a luat ochelarii, Londra a răpit geaca neagră a lui Alex, uitată într-un bus roșu.

La aeroport, târând catralioane de bagaje după noi, cam deteriorați de oboseală, ne tot repetăm, ca o litanie vrăjită “Ce vacanță, dom’le, ce vacanță, mon cher! Nota 10 cu steluță!”

Zâmbesc aiuristic, plutind în lumea mea. Îmi fac calculele. Programez următoarea excursie. În Londra mea iubită. Va fi curând, foarte curând. Nu se poate altfel.

Prima călătorie

Ziua 6

Din nou ouă. Mai nou ne întoarcem în cameră și mai tragem un pui de somn de vreo 15- 20 de minute. Să fie oboseala ficatului hrănit obsesiv cu ouă?! Sau să fie fasolica cu care începem să ne obișnuim?! Nu ne permitem să sărim vreun mic dejun, căci are o calitate indubitabilă. Ține de foame o lungă perioadă de timp. Mai salvăm niște lire. Nu de alta, dar bacșișurile sunt destul de șocante pe aici. Așa că băgăm conștiincioși, gata să vomităm, cârnați, ouă, fasole, o dată și încă o dată. De fiecare dată.

Ne adunăm și pornim cu elan copilăresc spre Harry Potter,”Half-Blood Prince”. După vreo oră și câteva shop-uri ajungem. Acesta e cel mai super extra mirobolant cinema ever. Am vrut să facem poză la Baie, căci era șocant de minunată, am fi acceptat să locuim acolo, ca să avem și noi o locuință în marele oraș, dar Cri s-a rușinat. Ecranul are 26 metri lungime, avem ochelari 3D și experiența e plină de râs și bucurie. Harry și ai lui ne împresoară din toate părțile. Magie adevărată și o engleză frumoasă de o pricepem și noi. Sunt foarte hâhâiți, dar urechea noastră pare să se adapteze. Experiență de nota 10, cădem cu toții de acord.

Cu harta în mână o luăm spre Fifteen, restaurantul lui Jamie Oliver, adoratul. Urcăm totuși într-un autobuz că e la cucurigu’n praznic. Șoferul nu are să ne dea rest, vrem să coborâm amărâți, dar ne face semn de grație și ne dă trei belete speciale, for free. Mamma mia! Câtă politețe britanică. Tre’să mai încercam figura. Rătăcim pe tot felul de străduțe, GPS-ul încă nu s-a inventat, doar harta pe care o tot răsucim în mână, nu eu, of course, căci n-aș pricepe nimicuța, cei doi Alpha. Suntem într-o Londra mai industrială, freaky-spooky. “Uite”, zice Cristi lehămețit de căutare și de foame, „e vechitura aia!” Și-mi arată intrarea pe care o cunosc deja din cât am studiat pozele.

Intru fericită și în extaz la marea întâlnire cu Jamie al meu, pe care îl ador de la prima lui apariție pe ecran. E ora 3:05 a.m. Mâncarea se servește până la ora 3! Să-mi smulg părul din cap. Dacă nu rătăceam atâta pe străzi! Ăștia nu fac nici o excepție, nici măcar pentru un fan leșinat venit taman din Petroșani. Degeaba negociez, că n-am cu cine. Bărbații mei nu mai vorbesc cu mine deocamdată. Sunt muți. Probabil încearcă să își rețină invectivele. Adevărul e că ni s-a găurit stomacul de foame. Mâncăm prăjituri și bem bere. Că ce altceva?! Brownie Chocolate cake. Măcar atât. Ardeii iuți atârnă mănunchiuri peste tot. E un fel de bombă ciudată, veche, cu mult lemn, un bucătar face paste pe o masă mare în fața barului, cafeaua e delicios de aromată, frișca delicioasă, totul face 30 lire! Ioi! O prăjiturică și niste bere! Ioi, ioi! Trattoria italiană, ca la mama acasă. Dar fără mâncare, că e ora 3. Li se dezleagă limba celor doi și se aruncă tot felul de glume sarcastice și injurii la adresa iubitului meu Jamie. Le primesc serafic, sufletul mi-e plin de dragoste, nu-mi pasă, mie îmi place foarte mult, mai vreau să vin și altădată. Rămân fan, orice-ar fi! Întotdeauna am fost credincioasă iubirilor mele.

Luăm autobuzul, la fel de flămânzi și ne păcălim și coborâm prea repede. Ei, o luăm la picior, ca de obicei, spun eu încă încărcată de fericirea întâlnirii imaginare cu Jamie. Doar nu o să ne schimbăm obiceiurile după ce am exersat în asemenea hal. Cei doi îmi aruncă niste priviri criminale și se prefac că nu mă cunosc.

După ce mâncăm ceva, cu burta plină, dispoziția lor își revine și îi cuceresc total cu noul obiectiv. Ripley’s Museum. Believe it or not! Ciudățenii. Viței cu două capete, uriași, labirint de oglinzi. Rătăcim de colo colo, căutând ieșirea, râdem și vai de noi. În sfârșit scăpăm, dar ceea ce am văzut ne va rămâne înfipt în creier. A spaimă, a ciudățenie totală.

Oboseală în faza terminală. Suntem atât de obosiți, încât nici nu ne mai mirăm cum, din nou, chestie de rutină deja, Cristi citește ziarul în limba engleză, limbă pe care nu o cunoaște, căutându-și slujbe pe placul lui. Gen paznic la palat. Neapărat.

Ziua 7

Aici nu ai cum să te plictisești. În orice moment poți găsi ceva extraordinar de făcut. Uneori nu știu cum bietul meu creier mai poate să îndure atâta varietate și provocare. Chiar încep să-mi reevaluez capacitatea de adaptare. Se pare că e mai mare decât credeam. Stima mea de sine crește progresiv cu evoluția de toate soiurile la care mă supune acest extraordinar oraș.

Westminster Abbey. Ca omu’ modest, am intrat întâi eu, că era 15 lire. Și una e să dai 30 la pub, și alta pentru cultură. Dar după numai câțiva pași extaziați pe dalele milenare l-am chemat urgent pe Cri, căci ducă-se lirele pe apa sâmbetei, zău! Ba am plătit urgent și ghidul care îmi susură la ureche niște povești de nedescris. Frumusețe de neimaginat pe tot locul. Alex, în spirit de frondă, ca la 18 ani, de! nu a vrut să intre. S-a tolănit pe iarbă în fața catedralei și a rămas cu ochii holbați în soare. Fiecare cu puterile lui magice. Istorie de peste 1000 de ani, statui, mausolee, morminte, tronul pe care s-au încoronat regii Angliei, mormântul Elisabetei I, nu-mi venea să cred că mă aflu chiar acolo, măreața Elisabeta și eu pipăind dalele din jurul ei! Sala cu vitralii, cu stemele și armurile caselor nobiliare, cea mai veche ușă din Anglia, mormintele lui Newton, Darwin. Sfinte! O dală uriașă pe care eram gata să calc, mormântul soldatului necunoscut, așezat laolaltă cu regii și reginele. Absolut memorabil. Trebuie să mai vin, să o iau de la capăt, să stau ore întregi, să savurez această călătorie splendidă în trecut. Lugubru spre fascinant de-a dreptul.

Trecem iar podul. L-aș trece zilnic, atât mi se pare de frumoasă trecerea lui. E cel din dreptul Parlamentului. Pur și simplu aș parcurge doar câte jumătate de metru odată și aș rămâne ore în șir cu ochii pironiți în extaz pe tot felul de frumuseți, în registre diferite, gotic, futurist, natural sau industrial.

Băieții intră la muzeul filmului, eu mă învârt pe la buticuri. Fiecare cu prioritățile lui. Aici e raiul cumpărăturilor. Cei doi minunați ies un pic dezamăgiți. Nu au reușit să facă poză cu R2D2 sau cum l-o fi chemând pe roboțelul din Star Wars. O luăm la picior spre Picadilly Circus și dăm accidental peste simpaticul Sherlock Holmes. Sub formă de pub, of course. Ce fericire! Ne aruncăm rapid în scaune și-mi comand Chocolate Sponge Pudding. Cu cremă de vanilie. E la fel de bună cum îmi aminteam. Logic, a fost acum trei zile, nu acum doi ani.

Cri (sorbind extaziat din bere) : -Nu știu ce tot scrie Liliuca acolo, dar eu n-am verificat-o încă. Când m-oi băga cu pixul roșu!

În Picadilly ne despărțim, spre fericirea lui Alex. El intră la Ice Age 3D, noi, și mai fericiți de libertate (nu e ușor să stai cu pruncu’ pe cap toată ziua, în timp ce tot bombăne ceva despre părințeii lui iubiți) o luăm agale prin Soho. Cartierul chinezesc e fermecător. Dar ce nu e în această Londra absolut fascinantă?! Amestecul de chinezării și chestii englezești te poartă într-o zonă pe muchie, limita dintre real și fantastic devine foarte transparentă. Restaurantele se înșiră unul după altul, cu rațe rumene atârnând în vitrine, mult roșu, dragoni uriași aurii, chinezi peste tot, frumoși, politicoși. Leicester Square. Găsim un magazin care ne întâmpină cu brațele deschise, LillyWhites și, scăpați de ochiul critic al odraslei, cumpărăm că nebunii, că doar sunt reduceri! Alex iese râzând de la film, noi râzând de la shopping. Toată lumea fericită.

Plouă, dar ploaia londoneză e tare drăguță. Vine și pleacă. În drum spre hotel, mai dăm o raită prin St. James Park. Fermecător e prea puțin spus. Veverițele aleargă printre picioarele noastre, prietenoase și frumoase, rațele și ele pe acolo, priveliști de neuitat. Se râde în hohote pe seama mea. Ăștia doi, când nu au ce face, râd de mine, cea mai importantă mamă de pe planetă. Zău așa. Cică trăiesc într-o lume paralelă. De exemplu, azi am ieșit din toaleta pub-ului și m-am uitat în colț, unde trebuiau să fie Alex și Cristi, nu i-am mai văzut, ce doamne?! M-am gândit rapid că mă abandonaseră acolo, am dat să ies din pub, când i-am zărit cum îmi fac disperați cu mâna, erau în alt colț, altă masă. Greșisem punctele cardinale. Cică singurul meu contact cu realitatea sunt ei, măreții mei masculi Alpha.

Seară dulce în familie, în cutiuța englezească numita cameră de hotel.

Cri: -Uite, Li, la știri, vezi chestiile alea, dacă dai de ele, dacă le vezi, alea sunt gripa porcina.

Li (năucă, ridicând capul din jurnalul ei prețios): -Unde? Unde să le văd?! Normal că acum râd amândoi ca apucații de prostia mea (“ăia” erau microbi, cică).

Cri: -Ale, verifică ce a scris, că cine știe!