Prima călătorie

Ziua 6

Din nou ouă. Mai nou ne întoarcem în cameră și mai tragem un pui de somn de vreo 15- 20 de minute. Să fie oboseala ficatului hrănit obsesiv cu ouă?! Sau să fie fasolica cu care începem să ne obișnuim?! Nu ne permitem să sărim vreun mic dejun, căci are o calitate indubitabilă. Ține de foame o lungă perioadă de timp. Mai salvăm niște lire. Nu de alta, dar bacșișurile sunt destul de șocante pe aici. Așa că băgăm conștiincioși, gata să vomităm, cârnați, ouă, fasole, o dată și încă o dată. De fiecare dată.

Ne adunăm și pornim cu elan copilăresc spre Harry Potter,”Half-Blood Prince”. După vreo oră și câteva shop-uri ajungem. Acesta e cel mai super extra mirobolant cinema ever. Am vrut să facem poză la Baie, căci era șocant de minunată, am fi acceptat să locuim acolo, ca să avem și noi o locuință în marele oraș, dar Cri s-a rușinat. Ecranul are 26 metri lungime, avem ochelari 3D și experiența e plină de râs și bucurie. Harry și ai lui ne împresoară din toate părțile. Magie adevărată și o engleză frumoasă de o pricepem și noi. Sunt foarte hâhâiți, dar urechea noastră pare să se adapteze. Experiență de nota 10, cădem cu toții de acord.

Cu harta în mână o luăm spre Fifteen, restaurantul lui Jamie Oliver, adoratul. Urcăm totuși într-un autobuz că e la cucurigu’n praznic. Șoferul nu are să ne dea rest, vrem să coborâm amărâți, dar ne face semn de grație și ne dă trei belete speciale, for free. Mamma mia! Câtă politețe britanică. Tre’să mai încercam figura. Rătăcim pe tot felul de străduțe, GPS-ul încă nu s-a inventat, doar harta pe care o tot răsucim în mână, nu eu, of course, căci n-aș pricepe nimicuța, cei doi Alpha. Suntem într-o Londra mai industrială, freaky-spooky. “Uite”, zice Cristi lehămețit de căutare și de foame, „e vechitura aia!” Și-mi arată intrarea pe care o cunosc deja din cât am studiat pozele.

Intru fericită și în extaz la marea întâlnire cu Jamie al meu, pe care îl ador de la prima lui apariție pe ecran. E ora 3:05 a.m. Mâncarea se servește până la ora 3! Să-mi smulg părul din cap. Dacă nu rătăceam atâta pe străzi! Ăștia nu fac nici o excepție, nici măcar pentru un fan leșinat venit taman din Petroșani. Degeaba negociez, că n-am cu cine. Bărbații mei nu mai vorbesc cu mine deocamdată. Sunt muți. Probabil încearcă să își rețină invectivele. Adevărul e că ni s-a găurit stomacul de foame. Mâncăm prăjituri și bem bere. Că ce altceva?! Brownie Chocolate cake. Măcar atât. Ardeii iuți atârnă mănunchiuri peste tot. E un fel de bombă ciudată, veche, cu mult lemn, un bucătar face paste pe o masă mare în fața barului, cafeaua e delicios de aromată, frișca delicioasă, totul face 30 lire! Ioi! O prăjiturică și niste bere! Ioi, ioi! Trattoria italiană, ca la mama acasă. Dar fără mâncare, că e ora 3. Li se dezleagă limba celor doi și se aruncă tot felul de glume sarcastice și injurii la adresa iubitului meu Jamie. Le primesc serafic, sufletul mi-e plin de dragoste, nu-mi pasă, mie îmi place foarte mult, mai vreau să vin și altădată. Rămân fan, orice-ar fi! Întotdeauna am fost credincioasă iubirilor mele.

Luăm autobuzul, la fel de flămânzi și ne păcălim și coborâm prea repede. Ei, o luăm la picior, ca de obicei, spun eu încă încărcată de fericirea întâlnirii imaginare cu Jamie. Doar nu o să ne schimbăm obiceiurile după ce am exersat în asemenea hal. Cei doi îmi aruncă niste priviri criminale și se prefac că nu mă cunosc.

După ce mâncăm ceva, cu burta plină, dispoziția lor își revine și îi cuceresc total cu noul obiectiv. Ripley’s Museum. Believe it or not! Ciudățenii. Viței cu două capete, uriași, labirint de oglinzi. Rătăcim de colo colo, căutând ieșirea, râdem și vai de noi. În sfârșit scăpăm, dar ceea ce am văzut ne va rămâne înfipt în creier. A spaimă, a ciudățenie totală.

Oboseală în faza terminală. Suntem atât de obosiți, încât nici nu ne mai mirăm cum, din nou, chestie de rutină deja, Cristi citește ziarul în limba engleză, limbă pe care nu o cunoaște, căutându-și slujbe pe placul lui. Gen paznic la palat. Neapărat.

Ziua 7

Aici nu ai cum să te plictisești. În orice moment poți găsi ceva extraordinar de făcut. Uneori nu știu cum bietul meu creier mai poate să îndure atâta varietate și provocare. Chiar încep să-mi reevaluez capacitatea de adaptare. Se pare că e mai mare decât credeam. Stima mea de sine crește progresiv cu evoluția de toate soiurile la care mă supune acest extraordinar oraș.

Westminster Abbey. Ca omu’ modest, am intrat întâi eu, că era 15 lire. Și una e să dai 30 la pub, și alta pentru cultură. Dar după numai câțiva pași extaziați pe dalele milenare l-am chemat urgent pe Cri, căci ducă-se lirele pe apa sâmbetei, zău! Ba am plătit urgent și ghidul care îmi susură la ureche niște povești de nedescris. Frumusețe de neimaginat pe tot locul. Alex, în spirit de frondă, ca la 18 ani, de! nu a vrut să intre. S-a tolănit pe iarbă în fața catedralei și a rămas cu ochii holbați în soare. Fiecare cu puterile lui magice. Istorie de peste 1000 de ani, statui, mausolee, morminte, tronul pe care s-au încoronat regii Angliei, mormântul Elisabetei I, nu-mi venea să cred că mă aflu chiar acolo, măreața Elisabeta și eu pipăind dalele din jurul ei! Sala cu vitralii, cu stemele și armurile caselor nobiliare, cea mai veche ușă din Anglia, mormintele lui Newton, Darwin. Sfinte! O dală uriașă pe care eram gata să calc, mormântul soldatului necunoscut, așezat laolaltă cu regii și reginele. Absolut memorabil. Trebuie să mai vin, să o iau de la capăt, să stau ore întregi, să savurez această călătorie splendidă în trecut. Lugubru spre fascinant de-a dreptul.

Trecem iar podul. L-aș trece zilnic, atât mi se pare de frumoasă trecerea lui. E cel din dreptul Parlamentului. Pur și simplu aș parcurge doar câte jumătate de metru odată și aș rămâne ore în șir cu ochii pironiți în extaz pe tot felul de frumuseți, în registre diferite, gotic, futurist, natural sau industrial.

Băieții intră la muzeul filmului, eu mă învârt pe la buticuri. Fiecare cu prioritățile lui. Aici e raiul cumpărăturilor. Cei doi minunați ies un pic dezamăgiți. Nu au reușit să facă poză cu R2D2 sau cum l-o fi chemând pe roboțelul din Star Wars. O luăm la picior spre Picadilly Circus și dăm accidental peste simpaticul Sherlock Holmes. Sub formă de pub, of course. Ce fericire! Ne aruncăm rapid în scaune și-mi comand Chocolate Sponge Pudding. Cu cremă de vanilie. E la fel de bună cum îmi aminteam. Logic, a fost acum trei zile, nu acum doi ani.

Cri (sorbind extaziat din bere) : -Nu știu ce tot scrie Liliuca acolo, dar eu n-am verificat-o încă. Când m-oi băga cu pixul roșu!

În Picadilly ne despărțim, spre fericirea lui Alex. El intră la Ice Age 3D, noi, și mai fericiți de libertate (nu e ușor să stai cu pruncu’ pe cap toată ziua, în timp ce tot bombăne ceva despre părințeii lui iubiți) o luăm agale prin Soho. Cartierul chinezesc e fermecător. Dar ce nu e în această Londra absolut fascinantă?! Amestecul de chinezării și chestii englezești te poartă într-o zonă pe muchie, limita dintre real și fantastic devine foarte transparentă. Restaurantele se înșiră unul după altul, cu rațe rumene atârnând în vitrine, mult roșu, dragoni uriași aurii, chinezi peste tot, frumoși, politicoși. Leicester Square. Găsim un magazin care ne întâmpină cu brațele deschise, LillyWhites și, scăpați de ochiul critic al odraslei, cumpărăm că nebunii, că doar sunt reduceri! Alex iese râzând de la film, noi râzând de la shopping. Toată lumea fericită.

Plouă, dar ploaia londoneză e tare drăguță. Vine și pleacă. În drum spre hotel, mai dăm o raită prin St. James Park. Fermecător e prea puțin spus. Veverițele aleargă printre picioarele noastre, prietenoase și frumoase, rațele și ele pe acolo, priveliști de neuitat. Se râde în hohote pe seama mea. Ăștia doi, când nu au ce face, râd de mine, cea mai importantă mamă de pe planetă. Zău așa. Cică trăiesc într-o lume paralelă. De exemplu, azi am ieșit din toaleta pub-ului și m-am uitat în colț, unde trebuiau să fie Alex și Cristi, nu i-am mai văzut, ce doamne?! M-am gândit rapid că mă abandonaseră acolo, am dat să ies din pub, când i-am zărit cum îmi fac disperați cu mâna, erau în alt colț, altă masă. Greșisem punctele cardinale. Cică singurul meu contact cu realitatea sunt ei, măreții mei masculi Alpha.

Seară dulce în familie, în cutiuța englezească numita cameră de hotel.

Cri: -Uite, Li, la știri, vezi chestiile alea, dacă dai de ele, dacă le vezi, alea sunt gripa porcina.

Li (năucă, ridicând capul din jurnalul ei prețios): -Unde? Unde să le văd?! Normal că acum râd amândoi ca apucații de prostia mea (“ăia” erau microbi, cică).

Cri: -Ale, verifică ce a scris, că cine știe!

Prima călătorie

Ziua 4

Dimineața. Cobor scările, un hol mic cu două uși. Ce scări înguste au englezii ăștia! Gata să pic în nas. De fapt, totul e liliputan aici, adică taman potrivit pentru mine, deși încă nu am fost apucată de morbul minimalizării. Concentrată să nu cad, cu gânduri vorace de Flămânzilă, oare ce voi mânca, sper că nu iar ouă! apăs pe clanță, văd că nu se deschide, mă întorc confuză spre cei doi nemernici Alpha, care se tăvălesc de râs. Aproape se prăbușesc pe scări peste mine, hohotind ca nebunii. Ale nu poate să articuleze sunete, doar îmi indică ușa pe care scrie mare Breakfast. Bineînțeles nu cea pe care am apăsat eu. Probabil eram gata, gata să intru în camera cuiva. Atunci să fi văzut hohote pe oamenii mei! Așa, vreun an de zile! !

Ne servim plini de entuziasm ouăle și fasolica de fiecare zi. Cine mănâncă fasole la micul dejun?! În fiecare dimineață! Sfinte! La drum. Azi e ziua cu Madame Tussaud. O încântare! Luminile paparazzilor ne întâmpină cu urale și alte cele. Bineînțeles că nu pricep ce se întâmplă, sunt complet amețită de flash-uri și până îmi explică Alex că noi suntem vedetele am depășit zona. Ne tragem în poză. Cu Morgan Freeman, cu Shreck, regina Elisabeta, cu Dalai Lama. Râdem cu gura până la urechi și nu ne mai săturăm, ca niste copii ajunși pe tărâmul minunilor. Trecem prin Scary Room, întuneric, actori care ies brusc din tenebre, îmbrăcați în tot felul de ciudățenii. Bineînțeles că se nimeresc doar la mine, iar eu țip sănătos de fiecare dată. Ne urcăm într-un trenuleț, parcurgem The Spirit of London, superextramirobolant. Trecem pe lângă Shakespeare scriind, Regina Victoria ce soarbe tacticos din ceai, în timp ce revoluția industrială zornăie în jurul ei, perioadă după perioadă, până ajungem în epoca turiștilor și vedem un turist, exact ca noi, în aceeași mașinuță trenuleț în care ne plimbam și noi, frumos. Frumos de frumos. Se pricep englezii mei dragi, încep să îi iert pentru fasolea de dimineața. Ba chiar și pentru cîrnați.

Stăm tolăniți în Hyde Park, miroase frumos a iarbă, a copaci, a cer. Cafele la pahar, fierbinți. Moment odihnitor și pășnicos, ne mutăm de pe o bancă pe alta, admirând obosiți fiecare colțișor. Diana’s Memorial, o fetiță înoată prin apă ca un peștișor. E destul de frig, dar nimeni nu-i are treaba. Ne oprim la Lido Cafe, pe malul apei. Băiețică Mohamed hrănește rățuștele, o arăboaică cu ochi frumoși se chinuie să mănânce strecurând câte o îmbucătură pe sub vălul negru ce-i acoperă aproape toată fața. Încerc Chocolate fudge cake. Bună și asta. Fasole, fasole, dar toate prăjiturile sunt pe placul meu. Oare e bine sau e rău? Rose garden. Aranjamente minunate. The Rotten Row, o alee lată pentru cai, incredibil, se văd urme de copite, ah, ce-mi place aici! Alei pentru biciclete, acesta e un parc pentru toți și pentru orice.

Monumente, autobuze roșii, taxiuri negre, un conglomerat cu iz englezesc care îmi rupe inima de plăcere. Vreau să locuiesc aici. Trebuie să mă gândesc serios la asta. O luăm spre hotel. Buticuri, plase încărcate, gogoși glazurate, vin, vrem să le încercăm pe toate. Unsprezece ore azi. Numai?!

Cei doi masculi prezenți sunt Alpha. Cardul nostru e Alpha. Descoperim că și șamponul din baia minusculă e Alpha. Noroc că eu sunt Mater Imperatrix Dominatrix. Altfel ar deveni plictisitor.

Cri: - Știți ce aștept eu mâine?! Ouăle! Dar mâine le cer boiled. Pronunțat, ca de obicei, exact cum se scrie. Unde o fi învățat omu’ ăsta engleza?

Li: -Eu vreau să le cer banii înapoi pe micul dejun că nu mai vreau ouă! Nu mai pot să le văd în ochi! În fiecare dimineața ouă! Faci icter pe aici.

Cri: - Da, Liliuca mea, faci icter de la ouă, nu de la tonele de prăjituri pe care le devorezi zilnic!

Ziua 5

Plouă. Ne scoală oricum Cri la șapte fără. Așa-i bioritmul lui. Ce dacă umblăm zeci de ore și mii de kilometri?! El se trezește, mama lui de ciocănitoare, la ora răsăritului. Ne servim ouăle. În aceeași formulă magică. Ce poate fi mai încântător decât încă o dimineață cu ouă, plus fasole!

Ajungem în South Kensington, la Muzeul de Istorie Naturală. Un palat imens, baroc, plin de dinozauri, roci, simulatoare de cutremure, mamifere, un glob uriaș, cât toate etajele, în mijlocul căruia urcăm pe scări rulante, slavă domnului, că dacă trebuia să le urc singură, renunțam. Mă puneam pe jos și plângeam. Așa am ajuns, eu, turistul perfect! Ca o cârpă stoarsă. Pe pereți, uriașe, galaxia, zodiile, ne holbăm răsucindu-ne gâturile să nu pierdem vreun detaliu. O prezentare uimitoare, interactivă, frumoasă, ne place tuturor. Afară, o cafea și o brioșă să ne mai punem pe picioare și, cel mai important, o bancă. Ploaia ține cu noi și dispare.

Urmează Muzeul de Științe, mai putem încă, deși eu realizez chiar de la intrare că sunt complet neinteresată de tot ce e acolo, bine că e gratis. Îi aștept mulțumită la intrare pe cei doi Alpha care au intrat să se îmbuibe cu minunile tehnicii. Stau pe o băncuță, incredibil cum am găsit-o, deși m-aș fi pus și pe jos, după ce am colindat singurul lucru cât de cât interesant din zonă. The Science Shop. Nu că aș fi găsit altceva în afară de trăznăi. Poftim, e singurul loc de unde nu pot să cumpăr nimic!

Luăm masa la o cafenea fancy, unde atâta politețe și stil încep să ne îngrozească, oare cât o să plătim?! Părea o cafenea oarecare, zău, am fost induși în eroare. Chelnerul chiar vine să ne întrebe dacă ne simțim bine și mai dorim ceva. Nu suportă că eu nu beau nimic și mă întreabă daca vreau să îmi aducă apă cu gheață sau fără. Moment în care vrem să o tulim englezește. Cu un mare efort de voință ne adunăm curajul și ne sfătuim ce bacșiș să îi lăsăm. 2 lire ni s-ar părea onorabil. Gata de fugă, studiem șocați nota de plată și vedem că bacșișul e trecut acolo. 5 lire. Nici mai mult, nici mai puțin. Hopa! Așa serviciu, așa bacșiș! Am făcut-o de oaie din nou! Cristi bolborosește ceva despre cum mâncam toți sandvișuri delicioase cu banii ăia, dar își revine când aude care e următorul obiectiv de pe listă.

Îl târâm pe Alex la Harrods, care e mai ceva ca British Museum. Pentru unii, nu pentru toți. Ne dăm seama repede că e doar de vizitat, cine are bani să cumpere ceva de acolo?! Ne bucurăm de măreția lui, în afară de Alex care nu înțelege nimic din frumusețea shoppingului vizual, nu are nici un fior de uimire profundă când se uită la o poșetuță banală care costă mii de lire. Multe chestii verzi pe aici, portarii sunt verzi, punguțele sunt verzi, reușim să cumpărăm niste pixuri meseriașe pe care scrie fălos Harrods, cred că-s făcute-n China. Ne-am permis și noi ceva de la Harrods, na! Aș mai colinda de colo-colo, verde și eu la față de invidie, vorba vine, dar mutra lui Alex mă convinge să renunț la măreția inutilă și să ies în plină ploaie londoneză. Oricum, simt culoarea revenindu-mi în obraji, odată cu realitatea aerului proaspăt și gratis pentru toți muritorii. Una din umbrelele noastre își dă duhul de atâta folosință, așa că intrăm într-un butic să ne cumpăram alta. Exasperat de intrările mele în shop-uri, Alex se gândește serios dacă îi place sau nu în Anglia. Problema rămâne deschisă, că n-am timp să dezbat cu el. Sunt ocupată cu chestii mai importante. Tre’ să intru într-un nou butic.

Uitând de cele 5 lire risipite cu mofturi englezești gen politețe excesivă și serviciu impecabil, descoperim că în Sloane Square ne așteaptă un pub fain, fain. Ne așezăm la o măsuță în aer liber, că doar nu mai plouă. Deocamdată. Chelnerul turuie și turuie, cu greu îl înțelegem, vrea să intrăm, dar cumva îl convingem să ne aducă prăjituri afară. E bine că el ne pricepe pe noi. Ne savurăm prăjitura, Pudding Caramel (absolutely gorgeous!) când îl vedem că iar vine spre noi și ne speriem, să vezi că iar încearcă în turuiala lui să ne vâre înăuntru. Plouă deja? Dar zâmbește și ne întreabă cum e vremea în România. E plecat de ceva timp, dar în curând merge acasă în vizită. La Buzău. Ha! Poi și ce ne-ai chinuit, frate, să ne convingi ce engleză cockney ai dobândit în 17 ani?!

Stăm la măsuța de fier dantelat, savurăm nobila prăjitură neagră, plutind în sos caramel fierbinte, cu înghețată de vanilie și admirăm priveliștea: clădiri englezești, autobuze englezești, cuvinte englezești, aer englezesc... totul e emblematic. Mă rog, mai puțin chelnerul, dar conchidem fericiți că putem trece peste asta. Suntem în Nirvana. Și ne priește.

Zi bogată, minunată, conchidem pe seară, în timp ce ne ridicam picioarele la orizontală, încercând să ne restabilim circulația.

Cri (mă urmărește, ca într-un studiu clinic, cum învârt cele trei cutii metalice absolut superbe, bolborosind ceva în barbă. Fac analize profunde cui le fac cadou!): - Îți mai iei și o cutie albastră, Liliuca și dup-aia te holbezi 2 ore la ele. Îți dai seama câte permutări poți face cu 4 cutii?!

Cri (mormăind planuri de viață înainte de a a dormi, doborât de kilometrii parcurși): -Mâine cer 3 ouă, unul fiert, unul prăjit, unul păpăradă. Parcă mi se umflă ficatul deja.

Prima călătorie

Ziua 3

Ale, deschide alene ochii și rămâne din nou holbat la tată-său care e, normal, în geam, tot fără tricou, de, ca omu’ dimineața: - Iar ești gol, mă?!

Cri, fericit: -Rocky!

Descoperim, de-a dreptul stupefiați de prostia noastră că avem stație de autobuz chiar în fața hotelului. Ooo, deci nu mai trebuie să mergem pe jos zeci de kilometri. Mare minune! În Londra există transport public! Măi, să vezi! Există și metrou, dar pe acela nu-l vom folosi în această călătorie. Ni se pare prea înspăimântător. Are tot felul de mașinării roboți si tuneluri alambicate.

Fiindcă nu am mai mers pe jos ca nebunii, British Museum ni se pare măreț, cum îl privim așa, cu forțe nealterate. Ne minunăm țărănește la Piatra din Rosetta, la capul lui Ramses, statui peste statui, samurai, egipteni. Începem să obosim, să căutăm băncile, atâta cultură e copleșitoare. Aici îți trebuie săptămâni. Ajunge! Suntem doar niste bieți petroșăneni.

Încercând să alternăm zonele, cultură, non-cultură ne hotărâm să evadăm la toaletă. E coadă. Of course. Începem să ne obișnuim. O singura coadă. Alex stă, stă... Influențat de atmosfera civilizată ce-l împresoară se lasă depășit de ladies, mânca-l-ar mama de civilizat, gentleman în toată regula, ah, ce bine l-am educat! Sunt mândră de el. Probabil speră că doamnele se vor termina în cele din urmă și va ajunge și el înăuntru. După minute întregi, începe să se simtă ca un fraier și se enervează progresiv. Asta până apare Cristinelu’, ușurat, el s-a dus tot înainte, că prea îl mâna din urmă. Și zice omu' nonșalant:”Sunt două uși acolo în față. Pe una scrie Ladies, Pe una Gents!” Lui Ale îi pică fața. A fost gentleman degeaba.

De adio sau de bucurie că am scăpat de la British Museum, îmi cumpăr o mică pisică egipteană, cam scumpă după opinia lui Cristi, care nu înțelege chiar nimic din importanța majoră a deținerii unei mici pisici negre pe un raft, dar ce știe el, am carduri! După London, potopul!

După ce colindăm tot Soho, prin Picadilly Circus, Trafalguar Square, și umblăm iar ca nebunii de colo până colo, încercând să absorbim cât mai multă frumusețe și măreție, ni se face foame și descoperim “The Sherlock Holmes Pub”. Ah, ce minunăție. Lăsăm vreo 40 lire, dar simțim că a meritat fiecare penny. Bem până și bere cu același nume în atmosfera fermecătoare a pub-ului. Totul are un farmec nespus pentru noi, cum suntem pentru prima oară ieșiți în lume. Și punctul culminant, în fața căruia nu mă mai pot opri din Ah-uri și Oh-uri e desertul, “Chocolate sponge pudding with custard!” Oh, God! Îl mâncăm cu lingura, dintr-o farfurie adâncă, țărănească. Plec "împrumutând" un meniu, în stil liliesc. Nu de alta, dar vreau să mă încânt și în orășelul de baștină, uitându-mă peste numele minunatelor mâncăruri.

Trecem printr-un parc. O formatie cântă de dragul cântatului, oamenii stau în șezlonguri de dragul statului, unii dorm. Pur și simplu. Ne așezăm și noi, luând exemplu și învățând în fiecare clipă cum frumos se trăiește. Plin, deplin, armonios în tot și în toate.

Li (admirând ținuta mândră și tropotitoare a polițiștilor călare, aflați în tot locul): -Eu vreau să mă fac polițist londonez, să călăresc prin tot orașul. Ce frumos, să călărești prin Londra!

Cri, căutând o variantă mai bună: -Eu vreau să mă fac veveriță și să mă hrănească toți.

Ale, care știe el ce vrea, dar nu spune la toată lumea, ca alții: -Vezi, dacă aveai niste semințe, hrăneai și tu rațele.

Cri: -Aruncă-le niște suc! Vezi, de-aia nu am vrut să fiu rață!

Ne urnim cu greu din faza meditativă și mai tragem o raită pe malul Tamisei. Plimbare teribil de frumoasă. Aer de promenadă, mimi, regi și regine argintii, o vrăjitoare, dansatori, magicieni, un întreg spectacol, nu știi încotro să te uiți, timpul curge încântător, între castele și big-ben-uri, șlepuri, muzică de flașnetă, nori alergându-se peste apele bătrâne și noi, între o frumusețe și alta, cu sufletul îmbătat de armonie. Copaci cu trunchiurile îmbrăcate în alb și roșu, ciuperci uriașe presărate de-a lungul fluviului atemporal, într-un uriaș proiect de artă, chinezei copilași delicioși, fetițe negruțe cu codițe împletite și vată de zahăr roz, poduri suspendate între hiperbole moderniste și ornamente gotice. Topiți de plăcere ajungem la Imax, cel mai mare ecran din Europa. Dezamăgire, biletele la Harry Potter sunt sold out! Nooo! Dar ne reorientăm rapid și luăm pentru miercuri dimineața. Încă suntem aici, ce ușurare!

Noi, sărmane făpturi fară minte am crezut că e ca la Petroșani, mergi la cinema, iei belet și intri, pardon, nu ca la Petroșani, că acolo nici nu avem cinematograf. Eliminând filmul din program, ne întrebăm ce mai putem face. E duminică după-masa, nu mai putem vizita nimic. Cri, genial (așa cum e el de obicei), găsește soluția: St.James Park. Uraa! Parcul e de nedescris. Mi-au pierit toate cuvintele. Exclam doar nearticulat, tot felul de onomatopee. Copaci bătrâni, uriași, gazon proaspăt, verde, mărunt și îngrijit, apă curgând într-o lumină stranie, verde-miez de strugure, luminând dinspre înăuntru în afară. Rațe delicioase, grăsunele, mirate și cu aere de bătrânele înțelepte, plin de “papagali englezești”, adică “pigini”, denumiri cristianice obosite. Râd isteric, ascuțit la orice prostioară, de oboseală dusă dincolo de limitele ei firești.

Ale: - Să nu facem glume prea bune, că dacă râde mama se sperie toți!

Veverițe grațioase, minione, cu cozile arcuite pufos, ronțăind alune din palma trecătorilor, pete de culoare florale pe tot locul. Extraordinar, extraordinar, nu am mai văzut un asemenea parc. Aș putea să locuiesc în el. Din nou pe traseul de-acum cunoscut. Buckingham Palace, Victoria Station. 12 ore de mers astăzi. Iar am uitat de autobuz.

Ajunși la hotel, cu sticla de vin în mână ne strofocăm să îl lămurim pe recepționist că ne trebuie un tirbușon. Pare a fi indian și după vreo zece minute disperate pricepe ce vrem. Ne dă unealta și Cri, plin de importanță dă să-și desfacă prețiosul vin. Dar se oprește brusc. Vinul are capacul înșurubat, nu are nevoie de tirbușon. Bine că nu am cumpărat unul!

Cri (descălțându-se cu oftaturi de om bătrân!): -Uite, uite, ce adunați mi-erau ciorapii în vârf. Ce mă băteau! Eu credeam că mă bat adidașii Puma, când colo mă băteau ciorapii made in China!

Cri toarnă în pahare: -Gustă, Lili, că eu nu gust încă. Mi-e frică. La ce superofertă era,”The last bottle!” Almost free! Sânge de bou. Și capac înșurubat, nu dop normal. Nu poate fi decât o eroare regretabilă. Taci, că-i bun!

Răsuflăm ușurați. Ziua se încheie în forfota de ziare. Cristi își caută slujbă în Londra.