- Oct 29, 2020
- 5 min read
Cristi imi face semn.
- Uite cine fumează trabuc acolo!
Mă întorc și, la câțiva pași depărtare văd trabucul și, la capătul lui, fălosul meu englez de anul trecut. Tatăl lui Michael. Cu toata familia. Cercetez felul în care au mai crescut copiii, în care el parcă a chelit un pic, deși tot chipeș, iar drăguța lui nevastă s-a îngrășat nițel. Că era cam slăbuță. Sunt frumoși. Bucuria reîntâlnirii îmi inundă sufletul și mă face să zâmbesc. Care era probabilitatea ca, din tot universul și din toate rotițele lui, noi și familia englezului să ne întâlnim pe aceeași plajă a lumii, în aceeași perioadă, în același loc?! Dominați, mânați de aceeași dorință de simplificare a haosului, același vis de cosmos. Legile implacabile ale ordinii universale. Ițele destinelor încrucișându-se pentru încă o fracțiune de secundă. Cât poate să îmi placă! E o frumusețe ascunsă în chiar acest șir de coincidențe, o aprobare a universului, o clipire ghidușă din ochi ce aparține chiar soarelui. O mulțumire a sufletului.
Pe balconul din stânga avem o vecină, o doamnă în vârstă, să tot aibă vreo 70 de ani. Poate chiar peste, căci unii arată bine chiar la 80. Îmi petrec din când în când gândurile pe lângă ea, imaginând o poveste dramatică și cutremurătoare, în care ea e singură pentru că el s-a dus și s-a tot dus, iar ea vine la Parga pentru a-și aminti de frumusețile trecute. Îmi pare tristă și îndepărtată. Îi plâng de milă într-un mod abstract care doar potențează starea mea de bine. Ca o poveste frumoasă și tristă, care nu face decât să accentueze bunăstarea prezentului. Toate astea până când lumina unei clipe ne face să intrăm în vorbă. Și povestea mea se face bucățele și dispare cu repeziciune, spălată de valurile ionice. Ea nu e tristă deloc, e chiar foarte volubilă si veselă, plină de o energie vitală, năzdravană, ce o face să pălească pe a ta. Nu plânge după nimeni, savurează frumusețea mai dihai ca noi. Ca în fiecare an, de altfel. S-a îndrăgostit de Parga cu mulți ani în urmă și de atunci vine în fiecare vară. Nu mă mir, dacă mă gândesc la Anglia cea ploioasă și mohorâtă. Și eu aș schimba-o cu Parga de câte ori aș putea. Vorbește o engleză minunată, așa că o întreb de unde anume e. Răspunde și eu rămân cu gura căscată pe vecie. Vine din Australia și zborul ei durează nici mai mult nici mai puțin de 24 de ore. Plajele de acolo nu o interesează, adoră doar această plajă grecească. Incredibil! Zicem deodată că lumea e tare mică. Și acum chiar e. O cutiuță albastră cu noi toți zâmbind în mijloc. În Parga.
Plimbare de seară.
Li: - Cri, crezi că aș putea conduce un scuter din ăla?!
Cri: - Nu, Li, nu s-a inventat mașinăria pe care s-o poți tu conduce.
Li: - Tu esti mașina meu, Cristinelu’!
Alegem pentru cină o terasă fermecătoare, Don Camillo, un amestec reușit, greco-italian. Ne așezăm, chelnerița ne oferă meniurile și se tot fâțâie de colo colo. La un moment dat, trepidând de nerăbdare, se oprește lângă mine și, cerându-și mii de scuze, îmi spune că parfumul meu plutește peste tot, e de-a dreptul tulburător și nu cumva e „La vie est belle”?! Rotunjesc ochii, ca în desenele animate, întâi de uimire că o tipă mi-a identificat parfumul peste mări și țări, nu-i înțeleg pe oamenii ăștia care recunosc nuanțele olfactive, cum spuneam, eu nu îmi recunoc propriul parfum, sărmana de mine! Apoi de plăcere, ah, ce minunat e să ți se recunoască parfumul la o terasă cosmopolită, mă rog, o tavernă grecească, dar tot aia! Zâmbesc cu toată ființa în fața recunoașterii internaționale! Știam eu că sunt o valoare! Pricepută chelnerița! De câte ori trece pe lângă mine, îmi zâmbește cu drag, ca de la o femeie adevărată la alta. Normal ca bacșișul ei crește exponențial. Tot restul serii plutesc în faima nemuritoare a parfumului meu! Ce frumos e la Parga!
În fiecare seară, avem Ouzo Time. Se desfășoară pe balcon, loc magic plutind între spectacolul mării ce se întinde atât de turcoaz sub apele cerului, schimbându-se la nesfârșit în luminile apusului, și zumzetul pal al mulțimii ce colindă agale printre taverne și buticuri. Stăm ca boierii la admirat, cu un deget de ouzo în paharele transparente, peste care turnăm, la alegere, nectar de rodii, de fructe de pădure sau de alte cele. Rezultă o combinație irezistibilă, cu aromă de anason, sorbită încetișor la lumina lumânării și în poutpuriul de culori ce se revarsă peste noi.
În fiecare zi, în camera noastră se face curățenie, una exemplară. Impecabilă. Când ne întoarcem aburiți și încinși de la plajă, găsim totul imaculat, alb, răcoros, ca în prima zi a facerii. Într-o amiază pe deplin solară, argintie în caniculă, îmi arunc ochii pe prețioasa sticlă de ouzo. Hm! Mi se pare mie sau e cam goală?! Îl intreb pe Cristi și se apără, zicând că nu e vinovat de nivelul prețiosului lichid. Hopa! Oare suntem jefuiți?! În minunatul hotel, capodoperă de ospitalitate și frumusețe?! Un asemenea vierme în mijlocul perfecțiunii?! Hotărâm, după îndelungi consultări și ședință de familie, să punem semn sticlei. După-amiaza următoare, îmbibați de soare și de pășnicia plajei, descoperim că da, sticla e mai goală cu două degete. Suntem furați de-adevăratelea. Pe față! Mă rog, pe ascuns, dar tot acolo! Să-i spunem proprietarului?! Dar el e atât de nobil și elegant în zenul lui grecesc, cum să-l jignim în asemenea hal?! Aici cred că se aplică codul japonez de onoare. Nu vrem ca Dimitris să își faca harakiri de rușine. Și poate femeia care face curățenie e chiar nevasta lui, se știe că grecii ăștia sunt adevărate clanuri și lucreaza toți la firmele familiei! Aoleu! Ne hotărâm pentru o farsă, punem apă în sticlă, semn, și mai așteptăm o zi. Firește, apa scade de două degete în ziua următoare. Râdem, gândindu-ne la surpriza pe care o fi încercat-o hoțul! Oare a înțeles mesajul?! Apoi extrapolăm. Dacă ia din parfumuri, creme, nectaruri, câte un pic, pic, până n-o mai rămânea nimic! Paranoia pândește dupa perdelele fluturate în soare. Suntem iar români până-n vârful creierilor.
Rezolvarea elegantă a problemei se duce pe apa sâmbetei în ziua următoare când, întorși de la plajă mai devreme, în ținute sumare de caniculă, ne trezim că cineva bate scurt la ușă și fără să aștepte, introduce cheia și deschide! Cu noi în cameră! Încremeniți de șoc! E tinerica ce face curățenie. Mai speriată ca noi. A venit să ne aducă prosoape! Închid repede ușa după ea și mă inflamez în spirit carpato-hun. Cristi râde, normal. Puțin îi pasă. Dar eu explodez solar și-i povestesc administratoarei totul. Cu zâmbetul pe buze. Să îndulcesc pilula. Mă prefac că sunt zen, dar mai am ceva drum până acolo.
A doua zi plecăm. Dimitris, dragul de el, acest gentleman grec, maestru al ospitalității, ne oferă o sticlă de ulei de măsline, despre care insistă că e făcut în ferma familiei, plus nenumărate scuze pentru incidentul Ouzo. Le oferă atât de insistent și evident distrus pe viață de cele întâmplate, încât sfârșim îmbrățișându-ne cu drag, ca niște prieteni vechi de când lumea. Plecăm fericiți, strângând la piept prețiosul odor: sticla de ulei! Ecologic, natural, ca la mama grecoaică acasă. Și cum ar putea să ne lovească nefericirea când drumul nu se întoarce deloc spre casă, merge tot înainte?! Spre soare-răsare, tot spre soare!
