Kalimera, Parga!

Dimineața, pe balcon. Fiindca greaca e de fapt engleză, vorbesc cu englezii next door. Pardon, next balcony! Trebuie cumva să mă dau mare cu fiul meu cel nemaipomenit, aflat în țara lor de baștină, așa că le spun că Alex a întrebat din ce zonă sunt ei, ca să ghicească cum au votat în chestiunea Brexit. El fiind briliant de deștept (comentariul meu onest de mamă). Cei doi încep să râdă și spun că sunt din Manchester, dar că unul a votat pro și unul contra. Din biroul lui londonez, Alex decide că soțul a votat pentru ieșire și soția pentru rămânere. Le comunic încântată răspunsurile geniale. Râd cu simpatie și spun că e exact invers! Că ea nu a putut să suporte niciodată UE, dar el era adept! Așa ceva!! Ei, na, tot omul mai greșește.

După vreo doua zile, dezgustată, țin în mână cutia uriașă, plină cu prăjituri, adusă de acasă. Nu le-am mâncat. Deloc. Oare când o să mă învăț minte să nu mai plec cu tone de mâncare la mine?!

Li( hotărâtă): - Ce zici, arunc prăjiturile astea făcute de mine și cumpărăm prăjituri de la Green Bakery?!

Cri (luminându-se la față): - Păi da, că tre’să mâncăm și noi ceva dulce! De când aștept!

Li (căscând): - Mă duc în cameră, mor de somn, e 11 noaptea!

Cri: - Stai aici, poate apare englezu’și înfiripi și tu o conversație! Nu fi sălbatică!!!

Docilă, mă așez și aștept să înfirip conversații noaptea, să nu fiu sălbatică, zău așa. Asta în cazul că apar englezii de pe la cluburi. Apoi țip iar, puternic și decis.

Cri (sărind ca ars): - Ce?! Ce e??!!

Li (oripilată): - Uită-te repede!! Ce am pe gât??

Cri (dezgustat): - Eticheta de la bluză, Lili! Mai bine du-te și te culcă! Că mă omori cu zile!

Luăm micul dejun pe terasa cu vedere uluitoare asupra golfului. Avem atâtea platouri și farfuriuțe în față, că aproape se prăbușesc de pe masa. După ce golim câte una, le suprapunem. Mâncăm, nu ne jucăm!

Cri( filozofic): -Suntem un exemplu pentru toți. La noi, micul dejun e cea mai importantă masă a zilei. Fizic, dar și psihic. Că e moca!

În timp ce ne savurăm omleta și dulcețurile, vedem o tinerică pe un acoperiș, adunând nu se știe ce.

Cri( destul de încântat de priveliștea matinală): -Li, când te văd și pe tine așa?

Li (cu gura plină, încercând să acopere și prânzul): - Cum?! Zveltă sau pe acoperiș?!

Coborând cele 98 de trepte spre mare, trecem pe lângă mici terase, cochete și pline de flori, unde alți oaspeți ai minunatelor balcoane servesc în tihnă micul dejun.

Li (nostalgică și abia respirând): - Uite, Cri! Feminitatea adevărată nu înseamnă numai bucle și rochițe, ci și să mănânci delicat la micul dejun. Uite la aia, cafea și fructe! Nu ca mine!!

Cri (împăciuitor): -Taci, Liliucă. Poate aia are all inclusive. Toate mesele sunt moca. Tu ai numai una! Faci și tu ce poți.

Un pui de moldovean iese din mare și strigă fericit: „Ce m-am muiet!”

Li: - Are exact accentul celui de la Carla’s Dreams!!

Cri: -Ăla o fi! Pe plajă la Parga!

Pe balcon, din nou.

Li (jignită până în străfunduri): -Cum ai putut să îi trimiți poza asta lui Alex?! Arăt ca o balenă în ea!

Cri (neînțelegând sensibilitățile feminine):- Dar tu ești culmea! Numai Rembrandt-uri vrei?! Omu’ tre' să-și întărească sistemul nervos când îți face ție o poză! Ca mâna e prea sus, că bucla aia de ce flutură!! Doar știi că ești perfectă!

Seara de miercuri. Cocktailuri pe cea mai frumoasă terasă a Greciei, cu soarele apunând după munți, cu marea schimbându-și culorile la nesfârșit. Alunecând toate în cer. Ruinele castelului din Parga se aprind încet în luminițe. Experimentez o amețeală plăcută, dată probabil de culorile lumii.

Li (râzând cristalin, în opinia ei): -Cri, mai bea și tu din paharul meu, că simt că se învârte toată planeta Pământ, cu tot cu castelul medieval.

Cri: -Dă-l încoa, că iar râzi ciudat. Ca la Amsterdam după biscuiții ceia! Nu pot să beau și eu un cocktail liniștit!

Liniștit, liniștit, dar combinația mirobolantă de ouzo și suc proaspăt de vișine îl impulsionează brusc pe Cristi fanaticul, reactivându-i creativitatea pierdută. Drept urmare mă târăște prin toate marketurile în căutarea acelorași ingrediente. Vrea să deguste seară de seară diverse cocktailuri în speranța reiterării minunăției savurate la terasă. Repetițiile se fac pe balcon, din fericire, în încercarea de a ne salva finanțele. Cel puțin, ce mai avem din ele.

Joi, la plimbărică, pe faleză, printre buticuri, mare și flori. Portocale și lămâi peste tot, ca niște felinare aurii, parfumând aerul cu dungi solare.

Li (oftând feminin): -Parcă mi-ar fi răcoare. Trebuia să-mi iau jerseul meu roșu.

Cri (cavaler al mesei rotunde): -Vrei să fug să ți-l aduc?! Urc în goană cele 100 de scărișoare și mor la datorie în ușă!

Plaja din Valtos. Suntem mereu primii, ocupăm ce șezlonguri vrem, grecii sunt ocupați cu zen-ul, vin la plajă după ora 11. Fiecare fir de nisip, fiecare picătură de apă sunt așezate în așa fel încât alcătuiesc o imagine de carte poștală, înfățișând frumusețea de nebiruit a lumii. E plin de englezi, nordici, câțiva români. Familii, copii, oameni de vârstă mijlocie, oameni care au depășit cu mult vârsta admisă pentru soare și plajă. Nu înțeleg nimic din peisajul uman care mi se înfățișează. De ce acești bătrâni, care se clatină pe picioare, stau în arzătorul soare grecesc?! Gata să-i ucidă în orice clipă. Urmărind plăcerea cu care intră în apă, zveltețea și vigoarea înotului lor, pricep în sfârșit. Și aprob. Preferă să își încerce norocul aici, scăldați în frumusețe, decât acasă, în fața televizorului. Sunt minunați și foarte curajoși. Sunt frumoși.

Zile la rând ne punem în același loc și avem norocul acelorași vecini.

O familie de sârbi, cu două fetițe superbe, de vreo 6-7 ani. Zvârlugi mititele și puternice, adorând apa și țopăind de colo pâna colo cu o veselie contagioasă, râzând în soare, sclipind de fericire. Un tată blând și jucăuș, o mamă ușor obosită, dar neobosită în a le schimba continuu, a le hrăni, tot continuu, zâmbind rar, dar bine. Zâmbetul ei, care apare maxim o dată pe zi, îi luminează toată fața, o face frumoasă de tot, o deschide dinăuntru în afară. Te face să înțelegi de ce fetele ei strălucesc ca niște giuvaeruri în soare.

O familie de englezi, frumoși și stilați, cu doi băieței nostimi, Michael și Christian. În fiecare zi stau cu ochii închiși, ascultându-i la nesfârșit. Cu engleza picurând-mi savuros în urechi, alături de freamătul valurilor și de zgomotele surde ale plajei, sunt in Nirvana. Spectacolul uman și cel al naturii sunt desăvârșite în această bulă de soare. După vreo oră, în fiecare zi, englezul își aprinde un trabuc. Unul singur. Ritualic. Cu tot dichisul. Apoi își face un selfie cu trabucul. Nu știu dacă e o glumă cu prietenii lui, dar eu mor de râs și de plăcere în sinea mea. Iar Michael, puștiul brunet, îmi dă cea mai tare replică a verii. Metaforă a vacanței mele. După ce își înfulecă rația zilnică de chipsuri și sandvișuri (așa mănîncă englezii!), fuge la apă cu găletușa și se întoarce, privind fericit și grijuliu în găleată. Strigând uimit: „Look! A beach in the bucket!”. Cât de tare! A spus totul.

Perfect, perfect, perfect, mai mult decât perfect.

Kalimera, Parga!

Pe balcon, la Maison Hotel, Chalkidonna, în drum spre Parga cea splendissimă. Îmi sorb cafeaua si frunzăresc superinteresantul facebuk, filă după filă. Cristi se uită în parcare, la frumoasa lui mașină ciuruită de grindina din Petroșani. Toată numai adâncituri cât pumnul. La graniță au ieșit toți vameșii să se minuneze. Acum e plină de personalitate. Pe meleagurile grecești nu mai e alta ca ea!

Lili (încântată de confirmarea internautică, globală vizavi de fiul propriu, care e un geamăn absolut perfect din punctul ei de vedere!): - Uite, Cri, zece lucruri pentru care gemenii sunt printre cele mai reușite zodii! Sunt foarte comunicativi, extraordinar de creativi, rapizi…

Cristi: -Rapizi?! Ce?!! Poate la scară planetară, că geamănul nostru…e mai degrabă ardelean.

Cristi (se uită cu luneta dupa migranți, cercetând câmpul întins, fir cu fir):- Oare unde sunt?! Că nu văd nici unul!!

Lili (având problemele ei, complet neinteresată de popoarele migratoare): -Dar nu mă duc să fac jacuzzi-ul ăla odata??!! Să scap de el!

Cristi: -Păi să-l faci, că nu degeaba am plătit o groază de bani aici! Lasă lenea!

Stau în cada uriașă, abia respirând de spuma vălurită, ce mă înfășoară aerat și pufos, înălțându-se până la tavan și știu că mi-e bine, atât de bine, încât îmi declar ritos ca aceasta e Calea! A mea, bineînțeles. În semiîntunericul băii, tavanul luminează pal și plăcut, o lumină caldă,cu nuanțe de portocaliu și rosu. Îl urmăresc cu privirea, așa cum stau cufundată în alb și apă și ajung la geam, complet deschis spre albastrul vălurit al cerului, scăldat și el în apele serii, cu propriile-i spume călătoare. Respir adânc, încerc să agăț momentul de sufletul meu. Să-l știu pentru totdeauna.

În miez de noapte, tremurând de frig, Cristi se trezește să meargă la baie. În baie, cald, cald ca în sânul lui Avram. În cameră e cam răcoare, cum îmi place mie, aerul condiționat funcționează la turație maximă, să nu mă sufoc, doamne ferește, de prea multă căldură grecească. De prea multe emoții. Cumva, cumva se face dimineață.

Cristi (vinețiu și cu nasul înfundat): -Azi noapte, când m-am întors în cameră, am fost izbit în plină figură de aerul polar! Era să țip de groază. Am vrut să mă întorc în baie și să dorm pe dușumea, era așa bine și cald acolo!

Lili: - Sfinte! De ce nu ai oprit aerul, că am tremurat groaznic toată noaptea! Nu te înțeleg deloc!

Cristi (martir):- Nu am vrut să te trezesc cu piuitul telecomenzii.

Parga, în sfârșit, mânca-o-ar mama! Doi ani am visat la revedere! Era să mor de dor și disperare. Ne instalăm pe balcon și leșinăm instant în fața peisajului. Marea e o explozie albastră care ne inundă inima, ne-o fură, ne-o aruncă-n înaltul cerului. Suntem fericiți de aproape ne ieșim din piele. Mai e puțin și ne transformăm în fluturași, păsărele și alte zburătoare. Alături, un cuplu de peste 65. Stau în plin soare, fiecare pe tableta lui. Razele fierbinți ale soarelui nu par să îi deranjeze, dimpotrivă, par să se încarce văzând cu ochii de energie solară. Hello, hello. „Sunt greci”, îmi șoptește Cristi conspirativ, au venit cu o mașina grecească.

„Uite!”, îmi zic eu, „la vârsta asta nu prea mai vorbești mult în cuplu, ce bine că s-au inventat tabletele!”. Cristi se foiește, se codește, și în cele din urma se apucă și-și montează trepiedul, luneta. Mă uit pe furiș la greci, ce or fi zicând?! „Uite și la ciudatul ăsta!” Da’ de unde! Nu trec cinci minute și grecul scoate și el un binoclu!

Așa că acum ne binoclăm cu toții la ponton. O mireasă, blondă, frumoasă, cu cosița împletită face poze artistice cu albastrul de jur împrejurul ei. Dar ce-i cu mirele ei?! Așa ceva, ăsta e morocănos din prima zi!!! Cum o fi peste douăzeci de ani, mi-e frică să mă gândesc. Deși e frumușel, comentez eu, cu un ochi lipit de lunetă. Degeaba însă, dacă e așa posomorât! „Fetele astea nu știu să se mărite”, îi comunic lui Cristi plină de înțelepciune maritală. Apoi mă prind. Săracul! Sunt peste 36 de grade și el are pantofi ascuțiți, lucioși. Cămașă, vestă. Cuplul de alături comentează ceva în greaca lor. Ce interesant sună limba asta. Are așa, un timbru familiar.

Măi, dar peisajul ăsta are de toate! Inclusiv o mireasă!

Cristi (cu un aer de disperare năucă):- Văleleu! Starea asta de bine nu-i prea bună!! Cum mai plec eu de aici?!

E seară. Noi tot pe balcon. S-ar putea să rămânem aici pentru tot restul vacanței. Cei doi greci de alături mă lasă cu gura căscată. Rafinamentul lor întrece orice închipuire. Am fost depășită și copleșită! Nooooo! Mă simt atât de provincială aici, pe malul mării Ionice! Mă simt din Petroșani! Au pus o lumânare să ardă blând în pahar în mijlocul măsuței. Sorb niște băuturi din pahare frumoase, cu picior, elegante.

Li (invidioasă că ea nu s-a gândit la asta, deși e pentru ultima oară când face o asemenea greșeală): - Ce naiba?! Pahare de cristal??!!

Cri: - Dar tu ce-ai adus?

Li (sec): - Căni de plastic, Cristinelule, ce s-aduc?! Portocalii.

Dă-i și râzi! Cristi se prăbușește pe scaun, gata să-și dărâme prețioasa lunetă. Și râde….

Ascult, în liniștea serii, cuvintele celor de alături, care, îmbibați bine de soarele zilei și de licorile din paharele luxoase, vorbesc și vorbesc. Îmi place cum sună greaca asta, atât de plăcută urechilor mele. Dar chiar, de ce îmi place așa de mult?! Brusc, cu ultimul neuron rămas în funcțiune pe perioada vacanței, realizez ceva uimitor. Asta nu e greacă!!!!! E multiubita mea engleză!!!! Jesus!! În ce hal sunt! Toți neuronii mei sunt pe avarie! Ăștia sunt englezi, măi, Cristi, măi! Numai tu ești de vină! Că mi-ai spus că sunt greci! M-ai condiționat din start. Dornici de soare, rafinați și băutori: definiția englezilor! Or fi închiriat o mașină grecească de la aeroport! Ce înseamnă să crezi tot ce vezi!

Cri: -Li, vezi ce beznă e încolo? În larg? Dacă te duci și te tot duci, ajungi în Africa!

Ce-i? De ce râzi?

Li: -Asta e o realitate geografică, nu?!

Cri (mirat): Normal! Ce-ar putea fi?!

Li (în lumea ei albastră): -Ei, mie mi s-a părut o metaforă!

Cri: - Numai metafore vezi peste tot!

Li (mulțumită până peste poate): -Trimite-i lui Alex poza aia frumoasă cu mine! Să se bucure și el ce mamă are! Să le arate prin birou colegilor!

Cri:- Bine că pe mine m-ai trimis în poza aia cu burtă! Las’ că te pozez eu mâine!

Simt, așa topită cum zac în pacea mea interioara, fără activitate neuronală, că îmi aterizează ceva pe cap. Primul impuls e să arunc cu tableta peste gard (nume generic pentru balustrada balconului). Cu un efort uriaș de voință financiară, mă controlez, pun încet tableta pe masă și apoi țip!!!

Cri: -Li, tu îmi scoți peri albi! Era sa fac infarct. Ce mai e acum?!

Li: - O gânganie!!!!!!

Cri: - Unde?

Li: - În capul meu!

Cri: - Da, da, sigur în cap! Chiar mai multe!

Frumusețea nemăsurată, fantabuloasă a Pargăi continuă sa plutească dulce în spatele pleoapelor închise, în toate buclele mele neuronale amețite de extaz și turcoaz.

Puzzle

Suntem trei adulți, responsabili, vaccinați și cu buletinele în regulă. Oricât aș încerca să găsesc vreo hibă acestui trio de călători pe drumurile lumii, nu reușesc. Suntem cât de aproape de perfecțiune se poate. Suntem tribul cel mai cel, absolut mirobolant! Atunci de ce stăm ca niște idioți holbându-ne la o mie de piese de puzzle? Sunt grămadă toate în fața noastră, colorate și vioaie și total de neînțeles. Mă uit pe furiș la partenerii mei de maturitate, afișează aceeași stupoare de mutulică care pot să jur că e zugrăvită și pe fața mea. Pe pleoapele noastre încruntate se citește aceeași întrebare existențială, rostită într-o tonalitate de bocet popular: „De ce??! Oh, de ce?! De ce facem asta?!” O chestie absolut oripilantă! Nici un om normal nu și-ar pierde timpul lui prețios buchisind la un nenorocit de puzzle!

Probabil cineva a crezut că va fi distractiv (săracul!), dar în acest moment deosebit și absolut unic, eu una sper că și irepetabil, nici unul dintre noi nu crede asa ceva, asta e sigur! Dar de unde începi această muncă de Sisif?! Cât de disperat trebuie să fii?!

Brusc, Alex se scutură din imobilitatea incredulă și zice, plin de curaj (curajul disperat al unui kamikaze): “Ne trebuie metodă! Să ne organizăm!”

Îmi dau seama că el vrea să fie mai dihai ca noi ceilalți, umblat, de, prin chestii londoneze și alte cele, dar ce metodă vede el aici?! Că nu are cap și nici coadă. Puzzle-ul ăsta pare o mare pierdere de timp și o idioțenie ce îmi depășește capacitățile cerebrale. Mă ridic și plec. Am lucruri mai interesante de făcut. Abandonez. Nimeni nu mă poate sili! Nimeni vreodată nu m-a putut forța să fac ce nu voiam!

Dar Alex și Cristi sunt încăpățânați. Perseverenți până în pânzele albe. Sămânță de alpha, de! Deși îi pierd din vedere, îi aud din când în când în liniștea sinistră ce le străjuiește concentrarea. Au găsit totuși un punct de start.

Cri (străbătut de un fir utopic): - Poate de acum merge ușor! Cauți colțurile și poc-poc-poc!

Ale (cu emoțiile gâtuite de atâta efort intelectual): - Cum cauți colțurile?

Cri (sfătos și tătos): - Team work! Dar văd că fără mamă-ta, c-o dat bir cu fugiții! Brusc a apucat-o gătitul! Ca niciodată! Te pomenești că șterge și praful! Că de aspirat nu sper, indiferent de situație.

Ale (scormonindu-și creierii după o soluție salvatoare, didactic și prețios): -Eu am o teorie despre cum să abordăm această problemă în continuare. Ne vom organiza temeinic. Știi cât sunt de bun la organizare! Așa a zis mama!

După ce am gătit chestii minunate, am ascultat muzică și mi-am trăit bine viața, mă duc să văd dacă cei doi mai respiră sau au leșinat la datorie.

Ale: - Patru ore și 40 de minute ne-a luat să facem conturul. Zici că suntem handicapați.

Impulsionată la maximum de aceste vorbe înțelepte, hotărâtă să îmi dovedesc marea agilitate intelectuală față de cei doi (nu pot să stau departe de chemarea ancestrală a familiei), mă așez și încep să mă holbez. Simt că e marea holbare a secolului. Sigur va duce la o descoperire genială și imbatabilă. Mă holbez ce mă holbez și ajung la cuvintele lui Ale, îmi trebuie metodă! El deja a împărțit piesele pe culori, în diverse castronele furate din cămară. Din când în când se aude câte un urlet victorios. Sunt manifestările mature ale găsirii câte unei piese. Lucrăm pe masa de picnic, adusă din beci și brusc realizăm că trebuie să schimbăm fundația, avem o ridicătură chiar pe mijloc, pe unde iese în mod obișnuit umbrela de soare. Ne trebuie o pătură pe care piesele să stea drept. Nu putea să ne vină ideea asta genială de la început?! S-ar putea ca acest joc sinistru să dezvolte inteligența?! Ce ne facem?! „Houston, we have a problem!”

Cu chiu cu vai, stricând și ce-am lucrat până acum, ne reașezăm bazele operațiunii pe un prosop roșu de plajă! Cât de normali suntem?! Stăm în poziția Gânditorului, cu dureri de spate, aplecați asupra unor bucățele mici de puzzle și involuăm cu fiecare secundă. Cel puțin așa simt eu când creierul mi se cocoșează pe câte o mică bucată de culoare, imposibil de localizat.

Apoi se întâmplă. Întâmplarea întâmplătoare. Ciudățenia feroce se schimbă brusc în fascinație. Durerea imbecilității se metamorfozează în plăcere a creației.

Te fură, te agață și nu te mai lasă să pleci. Ca și cum ai vrea, tu, bipedul secolului 21, să demonstrezi acestor bucățele de carton că ești mai tare ca ele. Evoluția își spune cuvântul!

Iar frumusețea pare a fi peste tot. Frumusețea nebiruită a imaginii care iese din mâinile tale. Cer și apă, pământ și văzduh. Brusc simți că tu ești marele creator și în sfârșit faci ceva important pe acest pământ. Bine că faci și asta!

De la starea inițială de blegeală și refuz, realizez măreția implicită a puzzle-ului. Mă izbește frontal. E pur și simplu ca și viața. Drumul tău spre punctul cheie. În miezul din dodoașcă.

Pașii urmați sunt simpli și firești. Întâi îți arată negru pe alb adevărata valoare, clar astea îți sunt limitele!!! Chiar ăsta ești!

- Ce idiot sunt!! Ce să fac?? Cum să încep?? Nu pot să cred cât sunt de tâmpit!

Apoi te forțează să îți testezi limitele.

Ale - Ăsta să fie primul și ultimul puzzle!!!

Lili: - Idioțenie mai mare n-am văzut. Eu nu am de gând să-mi pierd vremea cu așa ceva!

Te învață să simți miraculosul creației. Îți plimbi mâna ușor peste suprafața lucioasă și știi că nu te mai încapi de mândrie. Tu și numai tu ai făcut asta. În sfârșit ai făcut ceva!

Toate relațiile tale sunt aici. Linia lor complicată și de neînțeles, fragilitatea și modul incredibil în care se potrivesc toate detaliile.

Și nu în cele din urmă, Labirintul lumii. Senzația de rătăcire, de ceață, de neputință, depresia și renunțarea. Revenirea în forță, doar e viața ta în joc, totul depinde de găsirea ieșirii, a porții, totul ține de construcția metodică și de curajul lipsei de abandon. Te ajută să vezi cum e să trăiești întru Ființă.

Fiecare piesă mititică te învață răbdarea incredibilă cu care trebuie să aștepți. Momentul potrivit și piesa potrivită. Marea descoperire: totul are locul său, nimic nu se potrivește în altă parte decât în locul său originar, perfect.

Până la urmă, orice puzzle e refacerea sferei originare. E găsirea tuturor răspunsurilor. E pacea universală. E Cosmosul însuși.

Cine râde, să-i fie de bine!

Eu mâine comand alt puzzle.