Puzzle

Suntem trei adulți, responsabili, vaccinați și cu buletinele în regulă. Oricât aș încerca să găsesc vreo hibă acestui trio de călători pe drumurile lumii, nu reușesc. Suntem cât de aproape de perfecțiune se poate. Suntem tribul cel mai cel, absolut mirobolant! Atunci de ce stăm ca niște idioți holbându-ne la o mie de piese de puzzle? Sunt grămadă toate în fața noastră, colorate și vioaie și total de neînțeles. Mă uit pe furiș la partenerii mei de maturitate, afișează aceeași stupoare de mutulică care pot să jur că e zugrăvită și pe fața mea. Pe pleoapele noastre încruntate se citește aceeași întrebare existențială, rostită într-o tonalitate de bocet popular: „De ce??! Oh, de ce?! De ce facem asta?!” O chestie absolut oripilantă! Nici un om normal nu și-ar pierde timpul lui prețios buchisind la un nenorocit de puzzle!

Probabil cineva a crezut că va fi distractiv (săracul!), dar în acest moment deosebit și absolut unic, eu una sper că și irepetabil, nici unul dintre noi nu crede asa ceva, asta e sigur! Dar de unde începi această muncă de Sisif?! Cât de disperat trebuie să fii?!

Brusc, Alex se scutură din imobilitatea incredulă și zice, plin de curaj (curajul disperat al unui kamikaze): “Ne trebuie metodă! Să ne organizăm!”

Îmi dau seama că el vrea să fie mai dihai ca noi ceilalți, umblat, de, prin chestii londoneze și alte cele, dar ce metodă vede el aici?! Că nu are cap și nici coadă. Puzzle-ul ăsta pare o mare pierdere de timp și o idioțenie ce îmi depășește capacitățile cerebrale. Mă ridic și plec. Am lucruri mai interesante de făcut. Abandonez. Nimeni nu mă poate sili! Nimeni vreodată nu m-a putut forța să fac ce nu voiam!

Dar Alex și Cristi sunt încăpățânați. Perseverenți până în pânzele albe. Sămânță de alpha, de! Deși îi pierd din vedere, îi aud din când în când în liniștea sinistră ce le străjuiește concentrarea. Au găsit totuși un punct de start.

Cri (străbătut de un fir utopic): - Poate de acum merge ușor! Cauți colțurile și poc-poc-poc!

Ale (cu emoțiile gâtuite de atâta efort intelectual): - Cum cauți colțurile?

Cri (sfătos și tătos): - Team work! Dar văd că fără mamă-ta, c-o dat bir cu fugiții! Brusc a apucat-o gătitul! Ca niciodată! Te pomenești că șterge și praful! Că de aspirat nu sper, indiferent de situație.

Ale (scormonindu-și creierii după o soluție salvatoare, didactic și prețios): -Eu am o teorie despre cum să abordăm această problemă în continuare. Ne vom organiza temeinic. Știi cât sunt de bun la organizare! Așa a zis mama!

După ce am gătit chestii minunate, am ascultat muzică și mi-am trăit bine viața, mă duc să văd dacă cei doi mai respiră sau au leșinat la datorie.

Ale: - Patru ore și 40 de minute ne-a luat să facem conturul. Zici că suntem handicapați.

Impulsionată la maximum de aceste vorbe înțelepte, hotărâtă să îmi dovedesc marea agilitate intelectuală față de cei doi (nu pot să stau departe de chemarea ancestrală a familiei), mă așez și încep să mă holbez. Simt că e marea holbare a secolului. Sigur va duce la o descoperire genială și imbatabilă. Mă holbez ce mă holbez și ajung la cuvintele lui Ale, îmi trebuie metodă! El deja a împărțit piesele pe culori, în diverse castronele furate din cămară. Din când în când se aude câte un urlet victorios. Sunt manifestările mature ale găsirii câte unei piese. Lucrăm pe masa de picnic, adusă din beci și brusc realizăm că trebuie să schimbăm fundația, avem o ridicătură chiar pe mijloc, pe unde iese în mod obișnuit umbrela de soare. Ne trebuie o pătură pe care piesele să stea drept. Nu putea să ne vină ideea asta genială de la început?! S-ar putea ca acest joc sinistru să dezvolte inteligența?! Ce ne facem?! „Houston, we have a problem!”

Cu chiu cu vai, stricând și ce-am lucrat până acum, ne reașezăm bazele operațiunii pe un prosop roșu de plajă! Cât de normali suntem?! Stăm în poziția Gânditorului, cu dureri de spate, aplecați asupra unor bucățele mici de puzzle și involuăm cu fiecare secundă. Cel puțin așa simt eu când creierul mi se cocoșează pe câte o mică bucată de culoare, imposibil de localizat.

Apoi se întâmplă. Întâmplarea întâmplătoare. Ciudățenia feroce se schimbă brusc în fascinație. Durerea imbecilității se metamorfozează în plăcere a creației.

Te fură, te agață și nu te mai lasă să pleci. Ca și cum ai vrea, tu, bipedul secolului 21, să demonstrezi acestor bucățele de carton că ești mai tare ca ele. Evoluția își spune cuvântul!

Iar frumusețea pare a fi peste tot. Frumusețea nebiruită a imaginii care iese din mâinile tale. Cer și apă, pământ și văzduh. Brusc simți că tu ești marele creator și în sfârșit faci ceva important pe acest pământ. Bine că faci și asta!

De la starea inițială de blegeală și refuz, realizez măreția implicită a puzzle-ului. Mă izbește frontal. E pur și simplu ca și viața. Drumul tău spre punctul cheie. În miezul din dodoașcă.

Pașii urmați sunt simpli și firești. Întâi îți arată negru pe alb adevărata valoare, clar astea îți sunt limitele!!! Chiar ăsta ești!

- Ce idiot sunt!! Ce să fac?? Cum să încep?? Nu pot să cred cât sunt de tâmpit!

Apoi te forțează să îți testezi limitele.

Ale - Ăsta să fie primul și ultimul puzzle!!!

Lili: - Idioțenie mai mare n-am văzut. Eu nu am de gând să-mi pierd vremea cu așa ceva!

Te învață să simți miraculosul creației. Îți plimbi mâna ușor peste suprafața lucioasă și știi că nu te mai încapi de mândrie. Tu și numai tu ai făcut asta. În sfârșit ai făcut ceva!

Toate relațiile tale sunt aici. Linia lor complicată și de neînțeles, fragilitatea și modul incredibil în care se potrivesc toate detaliile.

Și nu în cele din urmă, Labirintul lumii. Senzația de rătăcire, de ceață, de neputință, depresia și renunțarea. Revenirea în forță, doar e viața ta în joc, totul depinde de găsirea ieșirii, a porții, totul ține de construcția metodică și de curajul lipsei de abandon. Te ajută să vezi cum e să trăiești întru Ființă.

Fiecare piesă mititică te învață răbdarea incredibilă cu care trebuie să aștepți. Momentul potrivit și piesa potrivită. Marea descoperire: totul are locul său, nimic nu se potrivește în altă parte decât în locul său originar, perfect.

Până la urmă, orice puzzle e refacerea sferei originare. E găsirea tuturor răspunsurilor. E pacea universală. E Cosmosul însuși.

Cine râde, să-i fie de bine!

Eu mâine comand alt puzzle.

Odă bucuriei

“Ce sălbatică e viața, e sălbatic de frumoasă! Stări de spirit, asta trebuie să dai altora, nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături!” ( C-tin Noica)

Ce frumoasă e lumina! Se revarsă în valuri albe, strălucitoare prin toate ferestrele balconului meu. Ce copleșitor albastrul cerului! Își întinde palma azurie de acolo de sus și îmi ține inima în căușul plin de apele mărilor.

Cât e de bună cafeaua dimineții! Aromată, amăruie, abur de energie, de putere, plină de savoare fierbinte în liniștea începutului de zi. Îmi place momentul acesta limpede când încă nu a început nimic și timpul se odihnește nemișcat pe o bancă alburie, plutitoare, așteptând răbdător între raze și nori să îți bei cafeaua.

Doamne, ce splendoare e dimineața! Cum strălucește totul a prospețime și curaj, toate posibilitățile deschise și gata de zbor. E verde translucid și miere de lumină, e gândul plin de zvâc țopăind avântat ca un albatros-păun.

Cât de delicios e porridge-ul meu. Presărat cu mure, bleumarin acrișor, cu galbenul dulceag al bananelor și roz de zmeură. Ciocolata neagră topindu-se încetișor printre fructele curcubelate. Îmi coboară ca o mângâiere pe gât în jos, răspândindu-și aromele fosforoscente peste întreaga zi, neîncepută încă.

Vântul care șuieră, fluieră, îți răscolește părul cu degete reci, dansează printre frunze, cât de înviorător e vântul cu toate ale lui, mereu stârnind, mereu alergând spre păduri și valuri de-a valma.

Sorb din cafea și-mi savurez visul de azi-noapte. Marea era în fața mea, iubita mea mare, cu niște vălurele mici, drăguțe, dansatoare, acoperite de bucățele mărunte de gheață, cu un cer plumburiu, gata să se prăbușească peste ea și cu un soare frumos, în apus, ce răzbătea din când în când printre nori. Movuliul apei devenea atunci un adevărat caleidoscop de culori și imagini, soarele ruginiu bătând peste cristalele de gheață înfățișa ba o mulțime de corole de floarea soarelui, plutind senine pe mare, ba mici piramide translucide prin care lumina cânta în diferite nuanțe. O frumusețe nepământeană. Nu îmi puteam lua ochii de la ea. Așa vis să tot ai, nu-ți vine să te mai trezești. Simți cum ți se încarcă toate bateriile cu zen de mare si de floare.

Dau radioul mai tare. Tudor Gheorghe cântă despre salcâmi și nebuneala lor, despre primăvară si miresme tari de ceruri, o altă strună din măreața odă a bucuriei ce răsună duduind prin toate celulele mele.

Ați observat cât de banali, cufundați în derizoriu sunt oamenii când îi privești din stânga, din dreapta sau din orice unghi total nepotrivit. Până le vezi ochii. Mari, frumoși, calzi, pătrunzători. Ochi-corole. E o adevărată minune să-i vezi cum se deschid când dau de lumină și de îmbrățișări. Ca floarea-soarelui din visul meu. Îmi plac oamenii frumoși, îmi dau o stare de bucurie greu de egalat de orice altceva.

Și ce minunăție dodoloață e întâlnirea cu prietenele mele de demult și dintotdeauna! Ah, nu pot să descriu ce înseamnă pentru mine! Ce albastru turcoaz violet în nuanțe tari, neon. Ce splendoare în iarbă! Linia noastră continuă. Să redescopăr fetele, să îmi placă la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, femei adevărate pe acest pământ. Cât sunt de faine, de diferite și de asemănătoare. Ce frumos se deschid toate, încetul cu încetul, flori ale soarelui si ale bucuriei autentice, cum orice urmă de frică dispare. Cum legăturile dintre noi devin tot mai puternice, indestructibile. Cum fiecare cuvânt spus acolo mă ajută să strălucesc în timp ce îmi fac pașii prin zile și clipe. Să respir. Sunt profund, profund recunoscătoare pentru acest dar. Nici nu știu ce am făcut ca să merit așa ceva. Nesfârșit recunoscătoare.

Bucuria e o stare de spirit permanentă zilele acestea, micuț hobbit râzăreț, alergând prin Comitatul plin de raze de soare si veselie atotcuprinzătoare. Servind două mic dejunuri grăsunele zilnic. Râzând cu gura până la urechi și plănuind festinuri cu prietenii.

Să ai permanent pe limbă o picătură de fericire, să o savurezi conștient ca pe un strop de apă vie, rece și proaspăt scoasă din fântână, să primești viața cu râs și îmbrățișare fierbinte, cine n-ar dori să trăiască așa pân’ la adânci bătrâneți? Eu una da, așa că nu mă mai satur plimbând gustul bucuriei de la o papilă gustativă la alta, recunoscătoare până la delir.

În astfel de momente, în care Fericirea sosește râzând în fiecare dimineață, cu ochii ei albaștri ca cerul, infinită particulă de lumină și Timpul curge melc prin clepsidra cerului, mă simt plină de certitudini ca o grădină beată de iarbă, ca o pădure clocotind de frunze, ca o mare acoperită de corole galbene.

Cântă toate simfoniile în rotundurile mele și simt că nu mă mai încap, îmi simt adâncurile arzând pe jaruri albastre, străpungând pălăria cenușie a timpului, spărgând cerurile în continua coloană infinită ce urcă în mine, e pur si simplu desăvârșirea. E lumina și e bucuria.

Aș vrea să adâncesc undeva prin mine această senzație a covârșitorului, desfătarea fără margini a ființării, bucuria simplă de a exista pur și simplu, de a bea o cafea bună și de a zâmbi, încântarea de a mă uita la vânt și la copaci și de a zâmbi, plăcerea de a vorbi cu o prietenă și a ne spune cât de minunate suntem. Și de a zâmbi încă o dată. Încă o dată. Și tot așa.

De a trăi întru Bucurie.

Una storia italiana di belezza e passione

Bella Ciao

Vezuviu plutește în fundal oriunde m-aș uita, magnific, nevinovat ca un prunc. Tăcut. Dar Napoli răsuflă zgomotos și nebunie mai mare nu am întâlnit. M-a izbit de la primul pas, ca un sac de box care îți vine peste figură. Clănțănind cu dinții lui de lup. M-a înfășurat în lava curgătoare a caniculei, m-a asurzit cu zdrăngăneala înfiorătoare a milioane de mașini și motoare, mi-a sfâșiat limitele cu lipsa lui de reguli, cu frenezia trăirii.

E exact cum mi-am închipuit, natural, fierbinte, neîmblânzit, cu zone de genul favelelor braziliene, primitiv în nuanțele lui, agitat. Străzile sunt făcute din dale negre, rocă vulcanică lucioasă, cu ape neguroase ce absorb soarele, piciorul pare să ți se afunde până la gleznă în aburii lor fierbinți. Am senzația că sunt într-un cuptor în care mă coc ca o pizza uriașă sau ca o găină trasă în proțap. Napoletanii nu par să aibă probleme de genul ăsta, sunt iuți și descurcăreți, niște supraviețuitori, mai ales ai traficului. Urmez sfaturile citite pe net și traversez strada doar în spatele lor. Au un simț aparte care îi face să ajungă în siguranță pe partea cealaltă, printre șoferii duși cu pluta care vâjâie de colo, colo, indiferenți la culoarea semaforului. Înghesuială peste tot. A clădirilor, storcoșite una-ntr-alta, a oamenilor, a catralioanelor de turiști.

Din loc în loc, densa țesătură a orașului se rupe brusc pentru a lăsa un pic de loc câte unei biserici, câte unei statui. Sau câte unei piazza uriașe, încinse, zgâlțâindu-se și ea de vibe-ul napoletan. Te și miri că statuile mai stau în picioare la asemenea vibrații și decibeli.

Dar noi nu suntem aici pentru statui, muzee, pictori sau biserici. Noi am venit să facem o cercetare serioasă. Asupra pizzei. Să o studiem ca formă de artă. Sau ca formă de viață. Așa că ne punem pe mâncat. Pe analize serioase. Aprofundate. Așa cum am învățat într-o viață de profesorat. Studiu de caz.

Cristinelu’ se sacrifică și mănâncă numai pizza. Pizza și iar pizza. E incredibil câtă pizza poate să mănânce omu’ ăsta. Eu, spirit independent și mai ușor de grețălit, îmi diversific aria de cercetare și mă ocup simultan de pizza, niscaiva paste și gelato. Savurarea celui mai tare gelato devine un obiectiv major al zilei. E atât de incredibil de bun încât la un moment dat nu mi-am dat seama că nu mai am ochelarii pe ochi decât după vreo 10 minute de lins frenetic și extatic. Din fericire erau atârnați de gât. Nu-mi aminteam cum au ajuns acolo.

Explorarea se lasă și cu bătălii. Intrarea la pizzeriile vestite e gata să ne răpună, să ne pună cu botul pe labe, dar noi suntem neam de ardeleni din Carpați, urmașii dacilor care le-au ținut piept romanilor mâncători de pizza. Nu ne lăsăm și intrăm. Stăm la cozi imense în vâlvătaia celor 40 de grade și biruim. Asudați, flămânzi, aducem osanale inventatorului aerului condiționat și ne mâncăm pizza. La antica vestita trattoria. Toate-s antice si toate-s vestite.

Dar ce gusturi, oh, Doamne! Ce gust are mozarella! Dar ce gust pomodorro! Nu are rost să încerc o descriere, este de nedescris. Tot ce pot să spun e că plimbăm fiecare îmbucătură prin gură și o înghițim târziu, despărțindu-ne de ea cu disperare și regret imens, exclamând mereu: “Divin!”. E singurul cuvânt pe care îl mai știm. Divin! Nu zic că Napoli înseamnă numai pizza. Înseamnă și gelato și expresso și paste. Toate divine. O spun cu mâna pe inimă. Și o zornăială fierbinte, o vibrație obscură copleșitoare căreia i-am rezistat 4 zile. Și care, în cele din urmă m-a doborât. Prea fierbinte, prea fără zăgazuri pentru nervii mei încercați din greu. Prea pasional.

După un maraton de pizze, paste, gelato, 40 grade amplificate de dalele negre tuci, pe fața noastră se citește probabil epuizarea banchetelor romane. Nu mă mir că stăteau întinși pe paturi în timp ce se ghiftuiau. Ne-am finalizat studiul. Am bifat toate pizzeriile vestite din oraș. În urma analizei exhaustive și sistematice, pot spune că fiecare face cea mai bună pizza din lume. De fapt, cred că și cea mai obscură trattoria din Napoli face cea mai bună pizza din lume. E înscris în sângele lor. Se moștenește din tată-n fiu. Sunt rețetele sacre. Pentru inițiați.

Suntem la Il Sorbillo, îndopându-ne ca disperații, lingându-ne degetele, gâfâind și rostind periodic “Divino!”. Când unul, când altul. Dialogul e minimalist și de-a dreptul sărăcuț. Ca să nu zic idioțel. De la carbohidrați, probabil.

Lili (pipăind fața de masă de un roșu napoletan, are niște nedumeriri profunde): -Asta e de hârtie sau de pânză?

Cristi (mestecând cu religiozitate, cu ochii dați peste cap în extaz): - Nu știu, Lili, că n-am timp.

Cri (de-abia răsuflând): - Mult!

Li: - Mai stai un pic.

Cri:- Pizza asta nu pot s-o las. Best pizza in the world. Mi-ar plăcea să lucrez într-o pizzerie.

Li:- Obositor.

Cri:- Dacă nu la 50 de ani, atunci când?! Acolo, în 50 grade, lângă cuptor. Știi cum zicea Toto: ”Cu ceva tre’ să vină.” La mine să vină in timp ce lucrez ca pizzaiolo. Cu Pizza in brațe.

Cri( după două pizze, una la amiază, una seara, după 4 zile, șase pizze):-Oare a treia pe azi cum o fi?! Nu au nevoie măcar de un cleaner pe la bucătărie?! Să trăiesc și eu în Napoli. Să încep de dimineață cu pizza și să nu termin până noaptea.

Zeci de mii de oameni înfulecând, ronțăind, înghițind tone de pizza. Încontinuu. Un oraș întreg mâncând numai pizza. Oriunde te uiți, numai pizza. Altceva nu se mănâncă la terase. Toți înfulecă de parcă ar fi ultima lor masă. Napoli însuși e o pizza uriașă, fierbinte, gata să te înghită dintr-o sorbitură explozivă.

Li (după ce a făcut poze la tavan, pereți, usturoiul de deasupra lui Cristi, atârnând pe pereți, roșiile ciorchine, în așteptarea meniului impresionant, format din ... pizza): - Cri, mai pune-mi niște apă (bem apă chioară, să amortizăm efectul).

Cri:- Prego, se zice, Lili drag. Dacă ești la Napoli, vorbește ca napoletanii. Că de mâncat, e clar că mănânci ca ei. Uneori te și comporți de parcă te-ai fi născut cu vulcanul în brațe. Uite, paste Vezuviu. Astea-s pentru tine. Pizza Quattro Formaggi- catifea pe limbă, mătase pe gât. Pentru mine.

Adevărul e că toate astea duc la o stare de bună dispoziție permanentă. Cu kilogramele fluturând colateral la greu, suntem totuși zglobii ca niște canari și fredonăm întruna Bella Ciao, frumoasa canțonetă italiană pescuită în timpul turului cu hop on- hop off.

Cri (vigilent cu zgârcita de nevastă-sa): - Lasă-i ceva chelnerului.

Li (și mai vigilentă, nu cumva să fie fraierită de șmecherii de italieni): - Poi uite, coperto! Și-au luat singuri ciubucul. Pe nota de plată.

Cri (cu bun simț și cu milă, nu se știe față de cine): - Lasă-i măcar 50 cenți.

Li (mărinimoasă): - Îi las 50, se subînțelege.

Cri (filosof): - Păi nu știu dacă se subînțelege, că tu ești buldog din ăla rău.

Li (revoltată):-Așa numești tu un justice fighter?!

Seara, pe la 10, în drum spre casă, gâfâim de căldură. Sau poate din cauza burților pline ochi de pizza și paste stratificate una peste alta. Analizăm ce o să mâncăm a doua zi și unde, în ce locație excepțională din studiul lui lili.

Li: - Îți dai seama că noi am mâncat ca porcii și acum planificăm de fapt ce să mai mâncăm?

Cri: - Dar ce vrei să planific, Liliuca, lecțiile la clasa a 5-a? Fiecare planifică ce dorește și ce-l taie capul.

Cri (mergând agale prin căldura emanată de dalele negre, în plină noapte):-Un expresso, ceva? Numai ăla mai încape.

Plecând spre Milano, sperăm să mai avem bani de mâncare. Ceva nu e în regulă cu computerul nostru superperformant (ăla de pe umeri!). Ne gândim numai la desfătările burții. Cred că am făcut o buclă din aia neuronală, bătătorită prin repetiție, pe care scrie pizza, paste, gelato, pizza și da capo!

Milano, mamma mia! Milano e larg, aerisit, classy, elegant, scump. Toți sunt ascunși la umbră, pe terase, sorbind din cocktailuri de zeci de euro, fluturând finuț din țoalele în culori pale, rasate. Numai noi, cămile egiptene, bătucite de soare străbatem dunele fierbinți de nisip, pardon, bulevardele pline de Prada, Armani, Gucci și altele în căutare de ceva ieftin. De băut, de mâncat. Chestii elementare, de bun simț. Numai că nu s-a inventat la Milano așa ceva.

Li( meditativ):- Cri, mai avem 100 euro. Să-mi iau o poșetă sau să mâncăm un sandviș?

Cam atat despre Milano. E frumos, dar nu seamănă deloc cu Napoli. E mai boier, e fițos. Nu e locul unde poți să mănânci pizza până leșini și să mai ceri una. Nu e locul care ni s-a tatuat fierbinte pe suflet. N-are vibe. Nu e Bella Ciao.