Puzzle

Suntem trei adulți, responsabili, vaccinați și cu buletinele în regulă. Oricât aș încerca să găsesc vreo hibă acestui trio de călători pe drumurile lumii, nu reușesc. Suntem cât de aproape de perfecțiune se poate. Suntem tribul cel mai cel, absolut mirobolant! Atunci de ce stăm ca niște idioți holbându-ne la o mie de piese de puzzle? Sunt grămadă toate în fața noastră, colorate și vioaie și total de neînțeles. Mă uit pe furiș la partenerii mei de maturitate, afișează aceeași stupoare de mutulică care pot să jur că e zugrăvită și pe fața mea. Pe pleoapele noastre încruntate se citește aceeași întrebare existențială, rostită într-o tonalitate de bocet popular: „De ce??! Oh, de ce?! De ce facem asta?!” O chestie absolut oripilantă! Nici un om normal nu și-ar pierde timpul lui prețios buchisind la un nenorocit de puzzle!

Probabil cineva a crezut că va fi distractiv (săracul!), dar în acest moment deosebit și absolut unic, eu una sper că și irepetabil, nici unul dintre noi nu crede asa ceva, asta e sigur! Dar de unde începi această muncă de Sisif?! Cât de disperat trebuie să fii?!

Brusc, Alex se scutură din imobilitatea incredulă și zice, plin de curaj (curajul disperat al unui kamikaze): “Ne trebuie metodă! Să ne organizăm!”

Îmi dau seama că el vrea să fie mai dihai ca noi ceilalți, umblat, de, prin chestii londoneze și alte cele, dar ce metodă vede el aici?! Că nu are cap și nici coadă. Puzzle-ul ăsta pare o mare pierdere de timp și o idioțenie ce îmi depășește capacitățile cerebrale. Mă ridic și plec. Am lucruri mai interesante de făcut. Abandonez. Nimeni nu mă poate sili! Nimeni vreodată nu m-a putut forța să fac ce nu voiam!

Dar Alex și Cristi sunt încăpățânați. Perseverenți până în pânzele albe. Sămânță de alpha, de! Deși îi pierd din vedere, îi aud din când în când în liniștea sinistră ce le străjuiește concentrarea. Au găsit totuși un punct de start.

Cri (străbătut de un fir utopic): - Poate de acum merge ușor! Cauți colțurile și poc-poc-poc!

Ale (cu emoțiile gâtuite de atâta efort intelectual): - Cum cauți colțurile?

Cri (sfătos și tătos): - Team work! Dar văd că fără mamă-ta, c-o dat bir cu fugiții! Brusc a apucat-o gătitul! Ca niciodată! Te pomenești că șterge și praful! Că de aspirat nu sper, indiferent de situație.

Ale (scormonindu-și creierii după o soluție salvatoare, didactic și prețios): -Eu am o teorie despre cum să abordăm această problemă în continuare. Ne vom organiza temeinic. Știi cât sunt de bun la organizare! Așa a zis mama!

După ce am gătit chestii minunate, am ascultat muzică și mi-am trăit bine viața, mă duc să văd dacă cei doi mai respiră sau au leșinat la datorie.

Ale: - Patru ore și 40 de minute ne-a luat să facem conturul. Zici că suntem handicapați.

Impulsionată la maximum de aceste vorbe înțelepte, hotărâtă să îmi dovedesc marea agilitate intelectuală față de cei doi (nu pot să stau departe de chemarea ancestrală a familiei), mă așez și încep să mă holbez. Simt că e marea holbare a secolului. Sigur va duce la o descoperire genială și imbatabilă. Mă holbez ce mă holbez și ajung la cuvintele lui Ale, îmi trebuie metodă! El deja a împărțit piesele pe culori, în diverse castronele furate din cămară. Din când în când se aude câte un urlet victorios. Sunt manifestările mature ale găsirii câte unei piese. Lucrăm pe masa de picnic, adusă din beci și brusc realizăm că trebuie să schimbăm fundația, avem o ridicătură chiar pe mijloc, pe unde iese în mod obișnuit umbrela de soare. Ne trebuie o pătură pe care piesele să stea drept. Nu putea să ne vină ideea asta genială de la început?! S-ar putea ca acest joc sinistru să dezvolte inteligența?! Ce ne facem?! „Houston, we have a problem!”

Cu chiu cu vai, stricând și ce-am lucrat până acum, ne reașezăm bazele operațiunii pe un prosop roșu de plajă! Cât de normali suntem?! Stăm în poziția Gânditorului, cu dureri de spate, aplecați asupra unor bucățele mici de puzzle și involuăm cu fiecare secundă. Cel puțin așa simt eu când creierul mi se cocoșează pe câte o mică bucată de culoare, imposibil de localizat.

Apoi se întâmplă. Întâmplarea întâmplătoare. Ciudățenia feroce se schimbă brusc în fascinație. Durerea imbecilității se metamorfozează în plăcere a creației.

Te fură, te agață și nu te mai lasă să pleci. Ca și cum ai vrea, tu, bipedul secolului 21, să demonstrezi acestor bucățele de carton că ești mai tare ca ele. Evoluția își spune cuvântul!

Iar frumusețea pare a fi peste tot. Frumusețea nebiruită a imaginii care iese din mâinile tale. Cer și apă, pământ și văzduh. Brusc simți că tu ești marele creator și în sfârșit faci ceva important pe acest pământ. Bine că faci și asta!

De la starea inițială de blegeală și refuz, realizez măreția implicită a puzzle-ului. Mă izbește frontal. E pur și simplu ca și viața. Drumul tău spre punctul cheie. În miezul din dodoașcă.

Pașii urmați sunt simpli și firești. Întâi îți arată negru pe alb adevărata valoare, clar astea îți sunt limitele!!! Chiar ăsta ești!

- Ce idiot sunt!! Ce să fac?? Cum să încep?? Nu pot să cred cât sunt de tâmpit!

Apoi te forțează să îți testezi limitele.

Ale - Ăsta să fie primul și ultimul puzzle!!!

Lili: - Idioțenie mai mare n-am văzut. Eu nu am de gând să-mi pierd vremea cu așa ceva!

Te învață să simți miraculosul creației. Îți plimbi mâna ușor peste suprafața lucioasă și știi că nu te mai încapi de mândrie. Tu și numai tu ai făcut asta. În sfârșit ai făcut ceva!

Toate relațiile tale sunt aici. Linia lor complicată și de neînțeles, fragilitatea și modul incredibil în care se potrivesc toate detaliile.

Și nu în cele din urmă, Labirintul lumii. Senzația de rătăcire, de ceață, de neputință, depresia și renunțarea. Revenirea în forță, doar e viața ta în joc, totul depinde de găsirea ieșirii, a porții, totul ține de construcția metodică și de curajul lipsei de abandon. Te ajută să vezi cum e să trăiești întru Ființă.

Fiecare piesă mititică te învață răbdarea incredibilă cu care trebuie să aștepți. Momentul potrivit și piesa potrivită. Marea descoperire: totul are locul său, nimic nu se potrivește în altă parte decât în locul său originar, perfect.

Până la urmă, orice puzzle e refacerea sferei originare. E găsirea tuturor răspunsurilor. E pacea universală. E Cosmosul însuși.

Cine râde, să-i fie de bine!

Eu mâine comand alt puzzle.