Buburuzisme 15

Mergem alene prin Trastevere, tocmai ne-am îmbuibat ca împărații romani, ah și oh, ce bun a fost! Absolut toate tavernele banale de aici nu sunt deloc banale.

Cri (analizându-și străfundurile stomacului): - Hm, ce ciudat. Parcă n-am mâncat de trei zile.

Li (fericită, atâta aștepta): - Așa te vreau, Cristinelule! Începi să te obișnuiești! Vezi coada aia?! Hai la ea! Au niște chestii faine acolo! Că doar nu degeaba e coadă. Știu oamenii ce știu!

Cri (lăsându-se în voia nevestii, că așa e mai înțelept): - Da, da, hai, nu cumva să nu gustăm vreo delicatesă! Ferească sfântu’! Oricum, deja am început să-mi fac cruci când văd mâncare. Hm. Încă nu funcționează totuși.

Ale (gânditor de numa’): - Nu știu de ce biroul meu se lasă într-o parte. Poate nu e bine centrat. Îmi trebuie un boloboc.

Cristinel (suav): - Poate apeși mouse-ul cu mâna grea.

Alex: - Mâna mea e grea și strâmbă ditamai biroul?!

Cri:  - Pardon, poate apeși cu tulpinița de mușețel.

Cri (lovit de entuziasm): - Ghici ce film pun, Lili!

Li (sceptică): - Sper că nu ăla cu Moș Crăciun de aseară.

Ale (mustăcind): - Poate o uitat deja că l-ați văzut aseară.

Lilike (terminată de maratonul culinar pe meleagurile străineze): - Deja am viziuni artistice de ce bine o să-mi fie când n-o să mai mănânc deloc, da’ deloc! Post negru, curat, murdar!

Cri (privind în zarea ruinelor romane): - Da, și eu simt același lucru. Ce bine o să fie cândva!

Cu greu ne-am târât până la apartament, după un colindat îndelung prin atmosfera romană.

Lili (văzând liftul la parter): - Slavă Domnului că funcționează, că deja mă lua cu plânsu’ la gândul că trebuie să urc până la etajul doi cu pastele cacio e pepe la bord. Îmi vine să-l pup, te rog să mă crezi.

Cri (făcând de-aiurea pe grozavu'): - Dar ce gânduri negative îți provoacă carbohidrații, Liliuca! Mai bine băgai niște miel, ca mine. Să vezi ce zburdai! Ca mielu’ pe plai! Ce dacă-s vreo 35 grade afară. Dar de acord, liftul e mană cerească! Treacă de la mine!

Cri (eroic până în străfunduri): - Vreau să spun că nu vreau mâncare marți, miercuri, joi și vineri. Se poate?

Lili (din fața laptopului): - De ce să nu se poată?! Vezi undeva mâncare?!

Cri (stoic de-a dreptul): - Da, chiar așa. Unde văd mâncare?! That’s my life.

Ne amuzăm în tandem, eu și Cristinel! Ne învârtim prin bucătărie ciocnindu-ne unii de alții și murim de râs! De felul în care Alex își face cafea. La drăguțul de aparat performant, care de obicei scoate cafele super. Pentru unii. El are rețeta lui proprie. Își pune într-o cană mare două expresso, ceea ce ocupă cu strictețe cam o treime, apoi umple cana cu apă simplă, rece și bună de la robinet! 😍😍 

Cristinelu' (mustăcind): - Chiorenia aia te trezește, sigur! 

Lili (gata să aprobe minunatele realizări ale fiului mult iubit): - Dă să gust, să văd ce și cum. Hm. Mai gustă o dată, ca și cum nu s-ar fi lămurit din prima la așa o bogăție de aromă. Dar e foarte bună! Pentru o apă chioară e de-a dreptul excepțională!

Alex (sec): - Și tu , Brutus! Își înșfacă cana și pleacă în camera lui, în timp ce noi, ca măgarii, hi hi ho ho hi!

Alex( privindu-mă duios și mirat probabil cum o asemenea forță zace în asemenea făptură firavă): - Ce mică ești, mamă.

Cri (ținând neapărat să clarifice situația): - Mică și rea. Așa cum sunt chihuahua.

Cristi îl dăscălește pe Alex ce întrerupător să foloseasca și de care să nu se atingă.

Alex (diplomat): - Fiecare cu problemele lui psihice!

Lili (scuturându-se): - Uec! Eu nu gust cârnații ăia, că scrie oaie pe ei!

Cristi (după ce s-a holbat cu lupa la ce scrie pe ambalaj): - Poți să mănânci liniștită. E cârnat de porc, Liliuca, gătit în sheep maț!

Ne-am luat mașinărie nouă. N-avem încotro, trebuie să testăm concentrația potrivită. Pe masă se înșiră paharele translucide cu diferite cafele. Să tot alegem. Alex vine cu o schemă inovatoare. E un strateg desăvârșit. Mereu mă uimește maxim.

Ale (iubitor): - Mă gândesc numai la biata mama, că ea ia foarte greu decizii. Mai ales dacă numărul posibilităților escaladează și sare peste cifra 2. Ce-ar fi să gustăm primele două, eliminăm una și apoi testăm câștigătoarea cu numărul 3. Și tot așa mai departe. Poate așa o să facă față.

Lili, care în urma a două expresso făcea deja ture prin bucătărie, întrebându-se de ce treabă să se apuce, s-a oprit brusc, realizând că mai sunt și alte cafele de testat și chiar nu e cazul să se epuizeze inutil făcând niscaiva treabă. Destulă energie îi trebuie să reziste vie la testare.

Li (sfârșită): - Cri, oare când să mâncăm azi, la amiază sau seara?

Cri (filosof): - Ideal ar fi când ni-i foame, Liliuca!

Ghid de călătorie

Parcă niciodată nu am cunoscut dreapta măsură până acum. Nu că acum m-aș califica pentru vreun podium. Mereu am căzut dintr-o extremă în alta. Alternând între șoricel fricos și dragon în zbor. Niciodată simultan, mereu pe rând. Ca și cum o exagerare nu putea conduce decât la cealaltă exagerare. Uneori ascunzându-mă pe după ziduri, micuță și gri, având grijă să nu mă vadă nimeni. Propria-mi mamă abia reușind să mă distingă printre faldurile cenușii care mă învăluiau de sus până jos. Crezând cu maximă convingere că fiica ei e modestă și tăcută, sensibilă până la lacrimi, exagerată în gingășia ei. Toată copilăria și adolescența am fost așa. Cerșind atenția și iubirea, cumințenia pământului.

Visătoare, nesigură, aproape fără nici un pic din aplombul caracteristic familiei. Delicat numit așa. În realitate era vorba de o lăudăroșenie ce simula încrederea în sine dusă până la maximul capacității de suportare a celorlalți. Tatăl meu putea face orice, o afirma glorios în orice clipă. Și o și făcea. Fratele meu la fel. Mai puțin cu făcutul. Dar el era încă foarte tânăr. Mai târziu, în anii maturității lui a început să semene cu tata. Cum și eu am făcut-o.  

În cele din urmă am schimbat clasa a treia, unde călătoream, cu clasa I. Vagonul de lux.

Multă vreme am crezut că sunt perfectă, minunată, cea mai cea dintre toți și toate. Sânge regal, eu și numai eu. Gata cu șoricelul speriat. Acum eram cea mai bună mamă din lume. O soție minunată. O profesoară dedicată și super talentată. Tot orașul își scotea pălăria când mă întâlnea.

Îi ajutam pe toți, îi rezolvam într-o clipită! Le știam pe toate, gândul meu rezonator era peste tot, modificând universul, reparându-l și aducându-l pe calea cea bună. Aveam dreptate cam în toate situațiile și restul trebuiau să ia seama. Eram pe val. Războinică neînfricată a luminii.

În faza următoare a vieții m-am dezumflat, ca un balon care s-a avântat prea sus și n-a făcut față presiunii zonelor înalte. Nimic nu îmi reușise. Simțeam că am eșuat în tot și în toate. Tot ce făcusem era imperfect, atât de imperfect. Mă mai țineam un pic cu dinții de reușita în carieră, dar era cu dubii mari și aici. Cealaltă extremă, desigur. Sus-jos, sus-jos. Eu. Abia mă mai târam într-un tren personal dezafectat. Alunecam la vale pe coclauri tulburi.

În singura mea întâlnire cu un psiholog, timp de o oră m-am jelit și m-am bocit cum nu am făcut eu nimic bine în această viață, nimic nu mi-a ieșit, vai de capul meu, eram ditamai ratata și banala. Ba mă mai și lăudasem în toate părțile ce grozavă sunt eu, ditamai explozia solară. Absolut jalnic. Îngrozitor de patetic.

Am primit drept răspuns, drept cadou, o imagine foarte simplă. Viața mea era un diamant cu multe fețe. Dacă mă uitam la ea printr-o latură a diamantului, toate puteau să-mi pară scăldate în apele întunericului. Bezna le păta, murdărindu-le. Dacă mă uitam printr-o altă fațetă puteam să văd cum soarele zâmbea și aurea totul. Aceeași viață, același diamant. Aceleași eforturi, doar poziția diferită în fața oglinzilor. Atunci am înțeles că toate perspectivele erau ale mele, ale ochiului meu și că eram și una și alta. Că făcusem lucrurile și bine și imperfect.

Îi mulțumesc și acum. Nu am avut nevoie de mai mult de atât.

Acum sunt de toate. Și fricoasă, și în zbor. Laolaltă. Știind și acceptând. Uneori mă las doborâtă de spaimă, dar apoi mă înhaț singură de o aripă și mă arunc înapoi în zbor. Fac lucrurile așa cum le-am făcut întotdeauna. Cât de bine pot eu. Acum și aici. Mai înțeleaptă de atât, în acest moment, nu sunt. Poate peste alți câțiva ani voi fi, dar acum sunt ceea ce sunt.

Umblu în balans pe sfoara ce atârnă între două puncte, uneori mai clătinat, alteori mai avântat. Uneori mai plâng de neputință, alteori mă laud și mă încred cu nesocotință. Deseori propria-mi lăudăroșenie mă face să râd cu drag, îmi aduce aminte de tatăl meu, de fratele meu. Amândoi plecați pe meleagurile verzi ale modestiei și ale luminii. Amândoi în inima mea.

Asta sunt. Mă străduiesc din răsputeri. Mă străduiesc conștient și uneori chiar și în vis. E călătoria mea și vreau să îmi iasă cum trebuie. Fac tot ce pot.

Nu mă las. Încerc să mă țin în echilibru pe această frumoasă margine de lume care dansează periculos între lumină și bezna absolută. Între curcubeu și fulger.

Toate lucrurile îmi ies bine. Și mai puțin bine. Unele nu-mi ies. Cum le vine lor.

Ca tuturor.

Toate aceste scări colorate

Ca întotdeauna, ca fiecare, în ultimele luni am adunat tot felul de dorințe despre cum aș vrea să fiu, de fapt despre cum știu că sunt și vreau să și reușesc să fiu. Despre cum cred că ar putea fi viața mea, dacă aș avea energia și puterea să mă cufund deplin în ea. Până peste cap, nu așa, subțirel, până la genunchi sau până la brâu.

A trebuit să mă gândesc bine dacă nu mi-e bine așa cum sunt, căci, între noi fie vorba, mi-e grozav, nu bine, a trebuit să analizez temeinic dacă cei aproximativ 57 de ani ai mei nu mă îndreptățesc la această viață liniștită, zen, absolut hygge și fengshui laolaltă și la grămadă.

Doar mi-am făcut deja alegerile cu zeci de ani în urmă, mi-am purtat luptele, mi-am trăit pierderile și mi-am implorat nehotărârile și slăbiciunile să mă lase în pace. Ăsta e îngerul de pe umărul stâng. Cel care îmi spune ca viața mea de acum e perfectă și nu mai are nimic de schimbat, că sunt obosită de atâta luptă și că uite, numai dacă gătesc două ore sunt gata leșinată pentru toată ziulica. Duse sunt timpurile când făceam cu ușurință zece feluri de mâncare pentru un familion de 12 oameni. E îngerul care îmi spune că merit să mă odihnesc, chiar am făcut multe. Am fost ca prâsnelul și m-am învârtit ca titirezul. Gata, merit să stau, cu mâna pe inimă recunosc asta.

Dar mai este si umărul drept, cu îngerul aferent. Ăstuia nu-i mai tace gura, cu tot felul de aiureli fantasmagorice. Dar îmi place să-l ascult. Zice că ce prostii sunt astea cu zenul si odihna?! Ce atâta oboseală, când am numai 58 de ani! Mă rog, aproape. Că este timp pentru acest gen de viață dupa 70. Sau chiar 80. Nu știu, că încă nu am fost acolo. Că până atunci mai sunt lupte de purtat și vârfuri de cucerit. Că pot, că acum sunt atât de deșteaptă cum nu am mai fost vreodată în viața mea. Că sunt în sfârșit înțeleaptă, după câte prostii am făcut. Că în loc să stau pe fundul meu în viața mea liniștită, uite ce am făcut, am emigrat! Mai mare semn de totală nebunie și zgâlțâială nu poate fi. Ăsta e un semn că voiam altceva. Că pot și pot și iar pot. Că e doar o contradicție în termeni. Între zen și „foc și pară și explozie solară”. Aparentă. O dihotomie oarecare. Că de fapt eu sunt complet eu în ambele definiții existențiale. Că nu sunt eu fără unul din termeni. Că trebuie să fiu și oază de liniște și „hustle and bustle”. Deodată.

O sinteză foarte bună pentru tot tumultul vieții. Trebuie și pot.

Tracasată la culme, între cele două voci care îmi bâzâie în urechi de atâta timp, am hotărât să le ascult pe amândouă. Câte un pic din fiecare. Zen de câte ori se poate. Că oameni suntem, nu roboți de luptă. Preferabil chiar zilnic, așa spre seară sau în orice moment apare câte un apus înflorat pe cerurile de acasă.

Să fiu și foc și pară începând cu noul an. Să n-o mai iau la sănătoasa când ajung în zone de conflict. În brațele caracatiței. Să fiu yoda cel înțelept și ninja războinicul. Sună bine din condei. Ei, poate n-o să reușesc tot timpul, dar important e să încerci, toată lumea știe asta.

Știți ce impact are un an nou. Cum te hotărăști că o să dregi și o să faci și o să schimbi planeta și o să devii un om cu totul nou. Te apuci cu elan sisific să faci toate punctele de pe lista ta și te ține o perioadă. Poate o lună, poate trei zile. Vechiul tău eu răzbate la suprafață și lenea începe să îți cânte cu glasul ei de sirenă din largul mării albastre. E clar. Doar lenea te împiedică să faci. Să fii. Între noi fie vorba, lenea e bună, e dulce și perfect adaptată conservării tale în formolul statului pe loc. Știu că o să vină peste mine. Sunt pregătită. De aceea nici nu am făcut o listă cu planurile mele. Am de gând să o iau pas cu pas. Azi un pas, mâine încă unul. Planul meu năstrușnic e să-mi iau lenea prin surprindere. Să fiu spontană până o zăpăcesc cu totul. Să vedem câtă grămada de înțelepciune s-a adunat după atâta amar de ani. Să vedem cum voi împăca și capra și varza. Zenul și explozia solară. Să vedem cum voi reuși să mă păcălesc eu pe mine însămi. Mă simt pregătită.

Pentru că mi-e clar. Starea aceasta de plutire zănatică în apele liniștite ale oazei, starea aceasta de fericire aiuristică nu e întru totul satisfăcătoare. E nevoie și de niște mișcare. Așa că da, asta e hotărârea mea pentru anul cel nou. Să mă mișc. Pe scări în sus.

E un singur punct pe această listă minimalistă. Dacă e doar unul, sper să îl pot îndeplini.

Curaj, asta e tot ce am nevoie.

Curaj să urc toate scările astea colorate și să nu-mi bag în seamă genunchii scârța-scârța.

Cerul e atât de albastru!

Hai că pot!