Atâta timp cât vei fi apă și nu nisip

Mă uit la toate clipele mele. Se scurg ca firele de nisip în clepsidră, prea repede. Poți măsura timpul așa. Simți că în curând nu va mai rămâne nimic. Pulbere și amintirea pulberii. Și nici aia. Totul aleargă la vale cu o viteză de neoprit. Mai să crezi că ești într-un parc de distracții. Până vezi că e cam lipsit de amuzament faptul că nu are cine întoarce clepsidra la loc.

Dar poți azvârli chestia asta deprimantă într-un colț ascuns al memoriei. Să curgă, că doar nu o poți opri. Măcar să nu vezi. Să nu auzi. Să faci pe orbu-n păpușoi. Să o iei înainte, pipăind cu mâinile, căutând și ascultând ce cântă numai pentru tine. Chemarea apei mereu vii, mereu proaspătă-n fântâna inimii tale.

Poți să scoți în fața ta, pe masă, noua clepsidră pe care ai cumpărat-o, cea mai bună din toate timpurile. Ce invenții se fac, dom'le, în zilele noastre! Nu e cu nisip, e lichidă. Curge în bule colorate, fluide, ce-și schimbă forma și alunecă relaxat la vale, o vale plină de flori, apoi o întorci frumos și o iei de la capăt. De ce să n-o întorci, că doar e alegerea ta?! E toată numai curcubeie și clipe de-nu-mă-uita. O mișcare continuă a apei și a răsăriturilor. Subtilă și rafinată, simplă, esențială.

Poți folosi noua clepsidră. Cât te ține capul. Cât te ține inima.

O poți folosi atâta timp cât scrierea unei felicitări pentru o persoană dragă te umple de bucurie. Pui inimioare și cuvinte dulci, de parcă ai avea 12 ani și îți imaginezi ce bucurie va răspândi fiecare silabă, fiecare fărâmă de suflet presărată pe cartonul alb. Scântei de zahăr aruncate peste căpșuni. Ți-ai făcut ziua doar scriind câteva rânduri.

Atâta timp cât încă te uimește până la lacrimi înflorirea roz magenta a copacilor învăluiți în voalul albastru al unui cer perfect de primăvară. Și când spun perfect, e clar ce vreau să spun.

Cât încă plăcerea unei călătorii ți se strecoară ca o eșarfă roșie prin zile cu griuri și profunzimi cenușii. Niciodată nu mi-au plăcut chestiile plumburii. De-aia tocmai mi-am luat un cardigan roșu cam turbulent în locul unui jerseu elegant gri. Varianta cu pricina mă mulțumește pe deplin.

Te poți cufunda liniștită în baloanele colorate ale clepsidrei minune atâta timp cât grădinăritul te încântă peste măsură, în ciuda obstacolelor naturale provocate de nisipul curgător. Te dor genunchii, scârța, scârța și abia te mai ridici, dar stai minute în șir pe ei, pigulind la buruieni și azvârlind cu oroare o râmă rătăcită printre degete, îngenunchezi privindu-ți cu mândrie și drag nespus florile. Tu le-ai plantat, tu le crești, tu le iubești de nu mai poți. Anii te transformă într-o marionetă cam țeapănă, dar bucuria florilor vâlvorește fluidă și caldă și atât de vie prin arterele inimii tale.

Atâta timp cât gătești cu plăcere maximă tot felul de maglavaisuri pentru familia ta, încercând chestii noi cu linte și năut și prăjituri fără zahăr care-i oripilează pe toți, atâta vreme cât giumbușlucurile și mânuțele copiilor te învârt în cascade de râs și mirare, ești bine, ești fluid, ești în mișcare.

Nu-i nimic dacă undeva nisipul continuă să curgă implacabil.

Totul e bine dacă încă simți atingerea iubirii. Iubirea e bună. E speranță și creștere. E dulceață de rodii și cozonac cu mac. E un mănunchi de narcise și parfum de trandafiri. E la vie est belle. Nu ai ce face fără iubire. Mai bine nici să nu-ncerci.

Ești bine. Atâta timp cât ești apă și nu nisip.

Fericit fără motiv

O carte bună, am decis rapid pe la pagina 40. Nu extraordinară, dar bună. Găsești niscaiva idei bune prin ea. Poți să te mai dezvolți nițel, am concluzionat destul de mulțumită.

Tocmai îmi administram niște endorfine simpatice bătându-mă entuziasmată pe umăr și felicitându-mă pentru propria mea stare de fericire fără motiv, când am scăpat biata carte în apă. Sărăcuța, s-a cam smotocit. Ce să-i faci, fericiții planetei sunt cam nepăsători.

“Fericirea pe care o am nu mi-a fost dată de lume, așadar lumea nu mi-o poate lua.”

Bine zis, nu pot să contest. Frumos și înălțător. De multe ori mi se întâmplă chiar așa, m-am născut fericită, recunosc. Dar și când vine lumea și îți trage una cu buzduganul în moalele capului, mare tărie și curaj îți trebuie să te ridici și să fii iar fericit, pentru că așa ai ales tu. Să lași izvorul viu din tine să susure la nesfârșit la deal și la vale nu e o chestie ușoară, nu e pentru oricine. Sisif și Hercule laolaltă, ba încă în plus.

„Care considerați că este lucrul cel mai important în viață pentru a fi cu adevărat fericit fără motiv?”

M-am gândit un pic la întrebarea asta. Cum ziceam, m-am născut fericită. Singurul lucru care mi se pare mie foarte important pentru a-mi putea menține starea aceasta de bucurie e să mă lase universul în pace. Nu cred că asta era intenția autorilor. Ei dau o mulțime de exemple de oameni care au fost trântiți la pământ, au trecut nițel și prin valea cu umbre și întuneric, dar au reușit să găsească un drum alternativ spre fericire. Fericirea a venit dinăuntrul lor,  a răsărit ca o floare-umbrelă de aur curat, de zeci de carate. În ciuda a toate.

Hm, adică să devii una cu universul, să lași totul să curgă. Dacă-i rău, e rău, ca să fie spre un bine de care n-ai încă cunoștință, dacă-i bine și mai bine. Că simți că e bine. Încerc, încă încerc. Uneori reușesc. Dar evident, prefer partea cu binele. Nu doresc să-mi dovedesc puterile curgând lin cu lupii și dinozaurii și furtunile. Mă simt mai în elementul meu cu buburuzele și soarele și apele albastre.

„Nu luați de bun tot ce vă trece prin cap.”

Ăsta e un sfat genial. Absolut corect. De câte ori nu am făcut din țânțar armăsar?! De câte ori nu m-am bălăcit de aiurea în drame născocite de propria-mi minte?! Fără număr, fără număr. Drama Queen in action. Eu și copiii de la grădiniță. Recunosc cinstit. Acum mă descurc mai bine cu asta. Îmi repet întruna:” Nu e despre tine, nu e despre tine.” Și cumva scurtez bălăcăreala în gânduri negative și plâns de milă la câteva minute nu la zile întregi. Așa că mă declar mulțumită de mine însămi. Tot în spiritul fericirii fără motiv.

“Prin fericire înțeleg acel sentiment profund de bine ce izvorăște dintr-o minte cu adevărat sănătoasă. Nu este o senzație de plăcere, o emoție trecătoare sau o simplă bună dispoziție, ci starea cea mai bună a existenței.”

Cine nu și-ar dori o minte sănătoasă?! Fără vini, fără regrete. Fără bucle mentale nocive sădite de moși și strămoși. Fără păcate ancestrale și personale. Eu una tare mi-o doresc. Am mai însănătoșit-o pe parcursul a zeci de ani, încă o tratez, încă o vindec, încă o curăț. Treabă de ocnaș, zău așa! Dar progresez, ca melcul, dar cine stă să mă critice?! Propria mea minte?! Vă dați seama ce muncă e asta? Zeci de vini ale înaintașilor, toate plantate în capul meu?! Plus toate prostiile făcute de subsemnata în tot atâția zeci de ani. Nu se termină niciodată. Poi și atunci când să mai fii fericit?!

Tot ce pot să spun e că se poate și fără o minte complet sănătoasă. Că cine o are?! Mie mi-e profund bine și când ridic capul spre cerul albastru de-nu-mă-uita. Spre albastrul incredibil al mării grecești. Când îmi văd floricelele din grădinuța japoneză. Există speranță. Întotdeauna.

„Am fost învățați să credem că fericirea este ceva în căutarea căreia trebuie să pornim. Așadar, asemenea unui câine care aleargă după un băț, și noi, oamenii, alergăm după fericire, înfășcând tot ceea ce credem că ne va aduce această stare.”

Și eu alerg, mda, oameni suntem. Mai vreau aia, mai vreau ailaltă. Bățul meu zboară ba spre o nouă călătorie, ba spre o carte pe care nu o am, ba spre o întâlnire din viitor cu oameni dragi. Mai fac greșeala de a aștepta weekendul, ah, ce bine o să fie în weekendul meu de trei zile de fiecare săptămână. Mult mai bine decât în timpul zilelor de muncă. Și ce să vezi, chiar este!

Dar carpe diem e mult mai bun! Of course. Că de ce să pierd patru zile în drum spre weekend?! Așa că încerc cu adevărat să fiu fericită și în timpul zecilor de ore de muncă și chiar sunt. Când un copilaș își țuguie buzele să îi dau un pupic, când un altul îmi zâmbește cu toată fața lui mică și aleargă în brațele mele, când reușesc să le dăruiesc fericire, fericirea vine înapoi la mine, drăguță și nepieptănată, o fericire ciufulită ca un căpșor de copil în somn, nevinovat ca o piersicuță în soare.

Așa că fericirea e un amestec delicios de băț aruncat spre soare și carpe diem. Alergăm cu limba scoasă după ea și o gustăm zilnic, dacă vrem, presărată în momentele dulci ale vieții. O lumină transparentă pe drumul dimineții, un râs de prunc frumos, o floare în vază, o cafea aromată, nu prea fierbinte, o picătură de ploaie care îți cade răcoroasă și transparentă pe buze. O îmbrățișare, un dor. Un vis, un somn de după-amiază.

„Cine este bogat? Acela care se mulțumește cu ceea ce are.”

Mă mulțumesc cu ce am, dar și vreau mai mult. Cum altfel?! Sunt super mulțumită cu micuța căsuță cochetă, cu grădina mea atât de faină (nu iarna, să ne înțelegem!), chiar și cu vara englezească care nu e chiar vară, cu glicina care curge peste noi, mov și parfumat, de două ori pe an. Dar vreau mereu mai mult.

Mi-ar plăcea o casă în Spania. O călătorie în fiecare lună. Zeci de cărți noi pe care nu aș avea timp să le citesc. Poate un parfum nou. Și așa mai departe. Lista dorințelor mele e nesfârșită. Dar nu mă face nefericită. Ci doar fericită. Numai ideea că mai sunt atâtea lucruri pe care mi le doresc mă aduce pur și simplu la extaz. Indiferent dacă o să le am sau nu. Îmi place să mi le doresc. Face parte din fericirea mea de acum. E bucurie și gata. Bucuria tuturor posibilităților larg deschise în fața mea. De parcă aș avea tot 20 de ani și nu am gustat încă aproape nimic din dulceața de trandafiri a lumii.

Și tare-mi place dulceața de trandafiri. M-a învățat cineva să o fac. Să o gust pe îndelete.

Și de atunci o tot gust.

Aș putea să spun că sunt una dintre cele mai fericite persoane pe care le cunosc. Fără motiv, că nu mi-au trebuit niciodată.

Buburuzisme 15

Mergem alene prin Trastevere, tocmai ne-am îmbuibat ca împărații romani, ah și oh, ce bun a fost! Absolut toate tavernele banale de aici nu sunt deloc banale.

Cri (analizându-și străfundurile stomacului): - Hm, ce ciudat. Parcă n-am mâncat de trei zile.

Li (fericită, atâta aștepta): - Așa te vreau, Cristinelule! Începi să te obișnuiești! Vezi coada aia?! Hai la ea! Au niște chestii faine acolo! Că doar nu degeaba e coadă. Știu oamenii ce știu!

Cri (lăsându-se în voia nevestii, că așa e mai înțelept): - Da, da, hai, nu cumva să nu gustăm vreo delicatesă! Ferească sfântu’! Oricum, deja am început să-mi fac cruci când văd mâncare. Hm. Încă nu funcționează totuși.

Ale (gânditor de numa’): - Nu știu de ce biroul meu se lasă într-o parte. Poate nu e bine centrat. Îmi trebuie un boloboc.

Cristinel (suav): - Poate apeși mouse-ul cu mâna grea.

Alex: - Mâna mea e grea și strâmbă ditamai biroul?!

Cri:  - Pardon, poate apeși cu tulpinița de mușețel.

Cri (lovit de entuziasm): - Ghici ce film pun, Lili!

Li (sceptică): - Sper că nu ăla cu Moș Crăciun de aseară.

Ale (mustăcind): - Poate o uitat deja că l-ați văzut aseară.

Lilike (terminată de maratonul culinar pe meleagurile străineze): - Deja am viziuni artistice de ce bine o să-mi fie când n-o să mai mănânc deloc, da’ deloc! Post negru, curat, murdar!

Cri (privind în zarea ruinelor romane): - Da, și eu simt același lucru. Ce bine o să fie cândva!

Cu greu ne-am târât până la apartament, după un colindat îndelung prin atmosfera romană.

Lili (văzând liftul la parter): - Slavă Domnului că funcționează, că deja mă lua cu plânsu’ la gândul că trebuie să urc până la etajul doi cu pastele cacio e pepe la bord. Îmi vine să-l pup, te rog să mă crezi.

Cri (făcând de-aiurea pe grozavu'): - Dar ce gânduri negative îți provoacă carbohidrații, Liliuca! Mai bine băgai niște miel, ca mine. Să vezi ce zburdai! Ca mielu’ pe plai! Ce dacă-s vreo 35 grade afară. Dar de acord, liftul e mană cerească! Treacă de la mine!

Cri (eroic până în străfunduri): - Vreau să spun că nu vreau mâncare marți, miercuri, joi și vineri. Se poate?

Lili (din fața laptopului): - De ce să nu se poată?! Vezi undeva mâncare?!

Cri (stoic de-a dreptul): - Da, chiar așa. Unde văd mâncare?! That’s my life.

Ne amuzăm în tandem, eu și Cristinel! Ne învârtim prin bucătărie ciocnindu-ne unii de alții și murim de râs! De felul în care Alex își face cafea. La drăguțul de aparat performant, care de obicei scoate cafele super. Pentru unii. El are rețeta lui proprie. Își pune într-o cană mare două expresso, ceea ce ocupă cu strictețe cam o treime, apoi umple cana cu apă simplă, rece și bună de la robinet! 😍😍 

Cristinelu' (mustăcind): - Chiorenia aia te trezește, sigur! 

Lili (gata să aprobe minunatele realizări ale fiului mult iubit): - Dă să gust, să văd ce și cum. Hm. Mai gustă o dată, ca și cum nu s-ar fi lămurit din prima la așa o bogăție de aromă. Dar e foarte bună! Pentru o apă chioară e de-a dreptul excepțională!

Alex (sec): - Și tu , Brutus! Își înșfacă cana și pleacă în camera lui, în timp ce noi, ca măgarii, hi hi ho ho hi!

Alex( privindu-mă duios și mirat probabil cum o asemenea forță zace în asemenea făptură firavă): - Ce mică ești, mamă.

Cri (ținând neapărat să clarifice situația): - Mică și rea. Așa cum sunt chihuahua.

Cristi îl dăscălește pe Alex ce întrerupător să foloseasca și de care să nu se atingă.

Alex (diplomat): - Fiecare cu problemele lui psihice!

Lili (scuturându-se): - Uec! Eu nu gust cârnații ăia, că scrie oaie pe ei!

Cristi (după ce s-a holbat cu lupa la ce scrie pe ambalaj): - Poți să mănânci liniștită. E cârnat de porc, Liliuca, gătit în sheep maț!

Ne-am luat mașinărie nouă. N-avem încotro, trebuie să testăm concentrația potrivită. Pe masă se înșiră paharele translucide cu diferite cafele. Să tot alegem. Alex vine cu o schemă inovatoare. E un strateg desăvârșit. Mereu mă uimește maxim.

Ale (iubitor): - Mă gândesc numai la biata mama, că ea ia foarte greu decizii. Mai ales dacă numărul posibilităților escaladează și sare peste cifra 2. Ce-ar fi să gustăm primele două, eliminăm una și apoi testăm câștigătoarea cu numărul 3. Și tot așa mai departe. Poate așa o să facă față.

Lili, care în urma a două expresso făcea deja ture prin bucătărie, întrebându-se de ce treabă să se apuce, s-a oprit brusc, realizând că mai sunt și alte cafele de testat și chiar nu e cazul să se epuizeze inutil făcând niscaiva treabă. Destulă energie îi trebuie să reziste vie la testare.

Li (sfârșită): - Cri, oare când să mâncăm azi, la amiază sau seara?

Cri (filosof): - Ideal ar fi când ni-i foame, Liliuca!