Din dragoste pentru copaci

Mă tot gândesc, ca orice om normal la cap, ce am făcut, cât de bine am făcut ce am făcut, dacă puteam să fac mai bine. Mă uit de jur împrejurul meu. Viața mea curge în atâtea direcții, dar cumva se adună laolaltă pe acest drum de dimineață și de seară. Străjuit de case frumoase, cu acoperiș ruginiu și ziduri din cărămizi solide, acoperit de cerul albastru nesfârșit care uneori îmbracă haine cenușii, rozalii, cum îi vine. Drum pe care încă îl parcurg în pas vioi, la dus și la întors. Încă mă țin genunchii, încă mă ține sufletul. Încă sunt copaci.

Din iubire pentru ei, pentru frumoșii copaci ai drumurilor mele, m-am străduit cât am putut, cu puterile mele nevăzute și mărunte. Parcă nimeni nu are habar de asta aici. E posibil să fie o deformație profesională la mine. Că am destule. Încă vorbesc prea tare pe stradă, încercând să potolesc, cu vocea mea, frunzele.

Trăind mereu înconjurată de copiii care mă imitau, cărora mi se părea vital să le inoculez simpla, esențiala dorință de a avea grijă de Pământul lor, am rămas cu impresia că oamenilor chiar le pasă. E stupefiant să descopăr că îi doare-n cot și nici acolo. Mă refer la fiecare în parte, fiecare luat ca individualitate nu are nici o preocupare de genul ăsta. Trăiesc ca și cum totul li se cuvine, ca și cum totul este nemuritor. Ca și cum pot irosi totul, după ei potopul.

Atâția ani am învățat copiii despre cum să ajute planeta, încât nici nu mai pot altfel decât să încerc. Sting luminile. Nu las apa să curgă inutil. Nu cumpăr sucuri si plasticuri de aruncat. Folosesc aceeași plasă la nesfârșit. Până se rupe. La fel cu hainele și pantofii. Am patru perechi de încălțări. Distribuite pe anotimpuri. Când una se rupe, cumpăr alta. O singură poșetă. O înlocuiesc când începe să atârne de găuri. Rola de hârtie de la bucătărie mă ține, nu glumă. Mai bine folosesc prosoape pe care le spăl și gata. Ca noi. Adevărat că unele deja sunt cam ferfeniță, dar ce nu face omul de bun simț ca să salveze ce se mai poate salva.

Peste tot în jur luminile ard. În camere goale, doar să fie. Când am atras atenția unei tinerele, mi-a răspuns cu aplomb:“ Nu eu plătesc.” Risipa de hârtie e incredibilă. Zilnic se folosesc role întregi de șervete de hârtie pentru că totul se șterge cu hârtie, chiar și o masă pe care există vopsea întărită. Ceea ce înseamnă că trebuie să pui spray dezinfectant și hârtie încă o dată și încă o dată. Ba poate de cinci ori. În locul unui prosopel și al apei simple de la robinet. Dispozitivele de stocare a prosoapelor de hârtie sunt prost concepute, în loc de o bucată, pică 20. Care ajung nefolosite la coșul de gunoi. Iaca! Nu mai vorbesc de câtă hârtie se aruncă pentru că pe o parte s-au mâzgălit trei linii. Nu se întoarce niciodată și pe partea cealaltă.  Când vorbesc despre salvarea planetei toată lumea se uită la mine cu ochi străini și goi. Le văd gândurile afișate pe pupilele opace. „Ce ciudată e asta! Ce plictisitoare!”.

Nu pot decât să mă gândesc oare câți copaci mai sunt de transformat în hârtie?! Câți au mai rămas, săracii?! Cum pică sub topoare ca secerați și noi aruncăm munți de hârtie. Frumoșii copaci ai Pământului. Blânzii, puternicii noștri copaci.

Nimeni nu pare să aibă nici cea mai măruntă dorință să aibă grijă de ei. Mi se rupe inima, zău așa.

Mi se pare absolut vital să existe dorință și voință, să mergem toți la pas pe același drum. Să avem copaci de admirat în toată splendoarea lor, să-i lăsăm să ne filtreze aerul și gândurile bune, să-i îmbrățișăm, să simțim împreună vibrațiile care-i leagă de pământ și de cer. Absolut de bun simț să păstrăm iarba curată și apele albastre, atât de clare încât cerul să se reflecte bucuros în ele.

Până atunci, până toți vor înflori din dragoste pentru copaci eu continui să sting lumina pe unde arde degeaba, să întorc hârtia și pe cealaltă parte, să folosesc lucrurile până se uzează de tot.

Continui să îmbrățișez copacii.

Să mă impregnez, până la lacrimi, de frumusețea, de bucuria lor de a fi.