Doar norocul, bată-l vina!

Este vorba doar de noroc aici. Noroc chior, trimis de zei.

Să stau eu cumințică în orășelul meu pierdut în munți, să văd din întâmplare un serial despre Corfu, „The Durrells”, să mă hotărăsc să merg și eu acolo, ca tot englezul sătul de ploile anului și să descopăr insula visurilor mele. Uite-așa, una dintr-alta. Insula care mi se potrivește mănușă peste toate unghiurile și colțurile, insula care e atât de rotundă, atât de perfectă, atât de cufundată urieșește în albastru de portocală încât am permanent senzația că pășesc în vis, vis de-albastru și-azur.

Plaja e pustie până spre 11, așa că noi, pe balconello de la 6 dimineața avem câteva ore bune în care putem simți că suntem singuri pe planetă, singuri în rai, deși nu singurătatea e definitorie aici, urmele omului sunt peste tot, ci frumusețea desăvârșită, netulburată a naturii.

Diminețile îmi plac cel mai mult deși nu există nimic care să nu îmi placă la modul exuberant. De regulă, fericirea mă cotropește și mă amețește în asemenea hal, de nu mai știu nici cum mă cheamă. Sau de-oi fi de-a Durrellilor și eu. Te pomenești că norocul ăsta al meu a făcut niscaiva conexiuni, absolut logice dacă te gândești, între Corfu și englezi. Și apoi m-a luat de mână și m-a dus. Altfel, zău dacă știu cum am ajuns din senin ba printre englezi, ba printre măslinii grecești. Dintr-o insulă cu ploaie într-una cu soare. Și viceversa. Cât ai bate din palme, hodoronc, tronc. Acum sunt și eu un fel de englezoaică care își petrece vacanțele la soare pe insula perfectă, proiectată special pentru ea. De către un oarecare domn pe nume Durrell.

Din atâta frumusețe presărată cu larghețe din petalele cerului răsare și iubirea, care le strânge pe toate la pieptul ei generos. O iubire rotundă ca o lună nouă ce atinge cu degetele-i aurii crăpăturile lumii. Vindecând, alinând. Rănile neauzite și nevăzute se împlinesc în flori de aur migălos împletite și dulceața preaplinului se revarsă peste fire, peste suflete. Peste lucrurile mărunte.

Marea își iubește stâncile și stâncile prăvălite-n mare par giganți adoratori ai mării.

Eu însămi sunt în adorație deplină. Și iubirea asta extatică, care înflorește și explodează două săptămâni pe an mă hrănește și mă-nvie în toate celelalte sute de zile și milioane de clipe ale vieții mele.

E chiar tărâmul zeilor și eu mă simt aidoma lor în suflet și în spirit, pășind ușor în rochia mea roșie, ușor de tot, să nu tulbur absolutul nici cu un fir de nisip.

Simțindu-mă cea mai norocoasă femeie din lume.