Picătura de rai

“Și acum ce facem? Cum putem împăca faptul de a trăi deopotrivă în cele mai bune vremuri și în cele mai rele? Unde găsim o busolă pentru a naviga într-o lume pentru care nu avem nici o hartă? Există vreo voce a înțelepciunii care să înlocuiască absurditatea turbată, să ne aline sentimentele chinuitoare de insecuritate și să ne dea o fărâmă de speranță?

Răspunsul la complexitatea covârșitoare nu este o și mai mare complexitate, ci simplitatea reconfortantă.” (Alan Cohen, “Tao pe înțelesul tuturor”)

Poi și ce altceva să și faci? Cauți acel punct fix din sinele tău, cel de o simplitate reconfortantă, cel pe care l-ai purtat pe toate drumurile. Uneori ușor ca un fulg, alteori atârnând ca o piatră de moară de gâtul tău, gata să te trântească în noroi și genuni. Acel punct de lumină caldă ca mierea, simplu și cu totul lipsit de diversitate. Locul unde știi ca ai luptat să ajungi toată viața ta, locul spre care ai pornit în toate drumurile tale, deși el era deja cu tine. Ai rătăcit, ai plâns, ai râs în hohote, ai alergat și te-ai cutremurat de fericirile și nefericirile clipelor. Nu te-ai putut ridica din pat și te-ai ridicat. Nu știai să înoți dar ai înotat. Nu știai să zbori dar ai încercat și asta. Ai căzut din înalturi și te-ai ridicat din genuni și iar ai plecat mai departe în căutarea lânii de aur. Soarele ți-a ars aripile și ploaia ți-a spălat lacrimile.

Ai greșit tot ce se putea greși, ți-ai cules fără să vrei vinile presărate pe tot locul, vini pline de furie și de tristețe, la fel cum ai cules trandafirii și bujorii pe care tu i-ai plantat. Uneori te-ai înțepat, uneori te-ai alinat.

Dar oriunde te-ai dus, pe timp de zi și pe timp de noapte, ai știut unde e limanul. I-ai simțit fulguirea din când în când. Așa, de-aiurea, în timp ce pașii te purtau printre copaci înfloriți sau printre furtuni reci, ai simțit acea rotunjire interioară a preaplinului, a unei fericiri împăcate cu tot și cu toate. O fericire dulce și blândă, perfecțiunea ultimă, un scurt moment de liniște interioară deplină, fără nici o zbatere, fără nici o fâlfâire.

Asemenea liniștii care se așterne după ninsoare, când întreaga fire pare să-și țină respirația pentru a nu tulbura nesfârșita întindere de argint. Regatul alb al nemișcării.

Asemenea frumuseții clare de după ploaie, când curcubeul își întinde aripile dintr-un capăt în altul al orizontului și tu stai acolo, zâmbind din toată inima, cu fața scăldată-n aur și azur.

Asemenea euforiei de nedescris care ți-a cuprins inima în căușul ei fermecat când ți-ai ținut copilașul pentru prima dată în brațe.

O liniște care te îmbrățișează dimineața devreme, atunci când ai dormit adânc și bine și deschizi alene ochii în lumina rozalină ce te așteaptă fără grabă. Pentru un moment foarte blând simți că ai ajuns unde trebuie.

Lumea nu e mai mult sau mai puțin înfricoșătoare decât a fost întotdeauna. E aceeași zbatere între nisipuri continuu mișcătoare, aceeași luptă fără sfârșit de a ieși din mlaștini care vor să te înghită după ce te-au și mestecat cu dinți de fier ruginiți.

Fiecare își are poteca care șerpuiește printre fiare sălbatice și printre flori de câmp parfumate.

Poteci diferite, anotimpuri diferite, căderi și ridicări pentru fiecare. Nu sunt aceleași, dar sunt la fel.

Dincolo de toate astea, trăim și tot trăim, umblăm și tot umblăm, căutând. Nu încetăm să căutăm și nici nu știm ce. Dar uneori simțim clar ce ne trebuie.

Cred că de fapt ăsta e scopul mersului nostru prin această lume. Scopul final, ultim.

Să găsim picătura de rai dinăuntrul nostru.