Teoria nesimțitului

Să pornim de la premisa esențială că nesimțitul nu știe că e nesimțit. E evident. Dacă ar avea bun simț, ar ști. Dar n-are, așa că nu știe.

Și de unde să aibă habar, săracu’, dacă mama lui nu l-a învățat când era mic?! Cum s-ar zice nu i-a furnizat cei șapte ani de acasă. Poate i-a spus câte ceva, dar nu a acoperit toate situațiile de viață posibile. Cum ar fi putut?! Și dacă nu te naști simțitor, e greu să fii educat în sensul cu pricina. Și ce e de făcut dacă nesimțitul vrea să fie simțitor, că nu-i om rău, dar nu vede, nu aude și umblă prin lume ca un liliac beat de lumină, izbindu-se orbește de ceilalți ca de copaci și stricându-le zenul?! Ce e de făcut dacă bietul nesimțit știe doar de-ale întunericului și nu vede bârna care-i intră-n ochi în miez de zi?!

Pe de altă parte, omul cu bun simț, gingaș și grijuliu față de nevoile celorlalți trebuie să învețe să aibă grijă și de sine. Să ceară cu insistență bunul simț atunci când nu i se oferă. Să nu se lase, zău așa. Să lupte pentru drepturile lui internaționale. În maniera lui obișnuită, plină de politețe, dar să lupte, ce naibilui!

Exemplele sunt pe tot drumul.

În fiecare zi, absolut sigur, te întâlnești cu Măria Sa, Nesimțitul! E un dat de la natură. Nu un dar, asta-i clar.

Poate e o fată oarecare, în camera ei de studentă, spălându-și rufele pentru prima dată în viața ei. Nu-și dă seama că spălatul ei mocirlos umple de apă săpuniera colegei de cameră. Fapt minor, de altfel. Spălat după spălat, săptămână după săptămână. Picătură cu picătură, foiță de săpun după foiță. Dacă i s-ar spune, nu ar mai face-o. Ar fi oripilată de propria-i neglijență. Dar nu i se spune. Și nu știe. Pentru încă mult timp. Colega îi devine între timp prietenă pe viață și, după zeci de ani, nesimțirea ei s-a prescris și a devenit glumă, dar amintirea e încă pișcăcioasă.

Cum am putut?! De ce nu am văzut?! Poate fiindcă eram atât de îndrăgostită încât nu mai vedeam cu adevărat lumea, trăiam și respiram în ținuturi cu flori și inorogi. Fără săpuniere, zău așa. Nu că niște săpun dizolvat ar fi fost mare lucru, dar e de ajuns o buturugă mică să răstoarne posibilități fermecate. De câte ori nu se întâmplă așa în tot felul de relații?! Oamenii se despart și pentru mai puțin.

Nu toți sunt la fel de norocoși ca mine. Să-mi tot sâcâi oamenii din preajmă și ei să se transforme în prieteni adevărați, din ăia pentru care nu îți ajunge o viață să mulțumești!

Așa că de unii nesimțiți ar trebui să ne fie milă. Nu știu, nu văd, sunt total cufundați, ba chiar scufundați în privirea lor întoarsă pe dos, doar spre sine. Ei nici nu-și dau seama că egoismul ăsta îi doare, îi văduvește. Nu îi aurește întru totul, cum numai generozitatea și privirea întoarsă spre ceilalți o fac.

Nu luminezi, săracu’ de tine, abia pâlpâi. Nu ești licurici, ci gândac pătat și tulburat.

Nesimțitul poate fi și vecinul tău de vacanță. Stai pe balconelul tău rupt din soare de frumos ce e, ai visat un an de zile la balconello ăsta, covor fermecat plutind ușurel printre albastruri de valuri și albastruri de ceruri, stai cufundat în armonie paradisiacă și savurezi prin toți porii liniștea desăvârșită a firii și răsucirea dansată a valurilor avântate în valsuri fără sfârșit. Tragi adânc în piept aerul fraged, ușor sărat, ușor parfumat, e plin de leandri și de tot felul de gingășii florale și știi că aici e paradisul. Miroase adormitor și decantat a portocale, a lime, a măsline și a rodii.

E atât de bine încât simți că tu însăți ești gata să te decantezi în lumină și apă și cer.

Și atunci își face apariția Nesimțitul. Fără nici o subtilitate. Are balconul de alături. Nu-l vezi, dar îl simți. În câteva secunde, asemeni unui tanc de război, a dărâmat cu succes toată delicata armonie din jurul tău. Fumează ca turcul și tot fumul vine peste tine.

Nu știu alții cum sunt dar eu una urăsc cu patimă fumul de țigară. Își pune muzica lui personală și o pune tare, domle, să se bucure și alții. Ba e atât de fericit în ale lui, încât începe să cânte și el, cu mai mult sau mai puțin talent, răcnind cât îl țin bojocii. O fi el fericit, dar fericirea ta s-a dus naibilui. A ta nu îl deranja pe a lui dar reciproca nu e câtuși de puțin valabilă. Tu nu vrei fumul scârbos, nu vrei muzica lui, nu vrei să-i auzi răgetele. El nici nu știa că tu exiști.

Ce faci? Rabzi cu bun simț?! Te frămânți încercând să te calmezi? Încerci să-ți cobori așteptările? De ce?! Nu vrei să-i rănești sentimentele? Te jenezi să îi arăți că e nesimțit? De ce?! Pentru că tu ai cei șapte ani de acasă? Lupți cu propriile-ți gânduri nemulțumite de tine însăți, gânduri care te transformă în victimă, uite ce fraier sunt, îți spui iar și iar, în timp ce gândurile îți ronțăie în zdrențe armonia interioară.

Trebuie să acționezi. Să îi spui. Frumos, civilizat. Uite, omule, te înțeleg. Asta e fericirea ta. Dar o agresează pe a mea. Fii bun și pune-ți căștile, de-aia s-au inventat. Fii amabil și fumează într-aiurea. Inclusiv iarba pe care ai cumpărat-o de nu știu unde și care îmi oripilează toate simțurile. Lasă-mi liniștea mea. Pentru mine e prețioasă.

Trăiesc zece ore pe zi într-o cameră cu douăzeci de copilași de doi, trei ani. Am nevoie de liniștea planetei ca de aer. Zău, omule, fii înțelegător și respectă-ți vecinul de balconello.

Nesimțitul e peste tot, desigur. În multe variante.

Ai plătit frumos și regulamentar biletul. Ești într-un autocar fain de tot care te plimbă pe țărmurile aurite de soare ale unei insule grecești. Albastrul îți ia ochii, te năucește cu frumusețea lui absolută, te înfioară până la plâns. E atât de bine, oamenii sunt liniștiți, sorbiți cu totul de frumusețea de afară.

Brusc, șoferul începe să fumeze. Tre să se relaxeze omu’, e atât de stresant să conduci autobuzul ăsta plin de turiști nenorociți care-ți invadează țara. Nu-i suportă probabil, de-aia se hotărăște să-i afume nițel. Și fiindcă nu e de ajuns atât, dă drumul și la radio. Tare, năucitor, o fi surd, nu știu, sau poate crede, bietul miel nevinovat, că toți suntem ahtiați după programul lui de radio. Doar e vorbărie pură în greacă și noi toți vrem să exersăm. Mai ales că e ceva cu Apocalipsa (singurul cuvânt pe care l-am priceput, repetat frecvent), un program religios, un program supărat, nervos. O fi omu’ nemulțumit ca trebuie să lucreze și nu mai are timp de cele sfinte. Oare fumatul unde se încadrează în schemă?!

Vorbăria în greacă e atât de urlată, de incredibil de deranjantă, încât englezii din autocar încep să se foiască, să se uite unii la alții din ce în ce mai mirați, stânjeniți, tot mai îngroziți de barbarismul comportamentelor elene.

Nu că englezii nu ar putea să fie redneci de-a dreptul, brutali și zgomotoși. Dar nu ăștia de aici, ăștia sunt drăguței plecați în vacanță. Dornici de armonii solare, după atâta ploaie și vânt englezesc. Privirile tuturor părăsesc ferestrele cele albăstrite de mare și încep să țintuiască ceafa șoferului, doar, doar. Sunt atât de politicoși încât îndură cu toții la greu, peste nivelul admis de îndurare.

Ce faci?! Rabzi?! Cu dinții strânși?! Numeri până la un catralion și te scuturi în tăcere, cutremurat de hainele ponosite care se așază deasupra ta, furându-ți orizontul?! De ce?! Pentru că tu ai bun simț?! Pentru că nu vrei să jignești pe nimeni?

E o întreagă știință de carte aici. Că dacă nimerești nesimțitul furios, ăla care știe, dar o face cu intenție, ai încurcat-o. Multe filme de groază au început exact din acest punct crucial. Punctul în care încerci să tratezi un nesimțit cu leacuri omenești, dar nimerești peste un nebun turbat. Oare de aceea atât de mulți oameni cu bun simț nu fac nimic și suportă? De teamă?! Teamă de psihopatul care s-ar putea dezlănțui asupra lor dacă i-ar atrage atenția?!

Uf! Grea problemă. Din fericire, majoritatea nesimțiților, cum spuneam, nu știu. Nu văd. Poartă ochelari de cal.

În lumea ideală a bunului simț instaurat la nivel planetar, șoferul interpelat oprește radioul, nu mai fumează și își cere scuze profund rușinat. La fel ca vecinul de balconello- covor fermecat plutind între lumi. La fel ca studenta îndrăgostită.

Îmi doresc din răsputeri să trăiesc în această lume cu totul frumoasă în liniștea ei, cu bunul simț strălucind ca un far în întuneric. Cu toți oamenii uitându-se țintă la el, alunecând vrăjiți din beznă spre lumină, ținând căuș palmele pentru a prinde strălucirea aceea blândă, licurici numa’ bun de tratat rătăcirea și pierderea.

Îmi doresc din răsputeri să fim cu toții niscaiva buburuze, mestecând de zor la afide nesimțite, salvând trandafirii lumii. Calm și politicos.

Așa ca am decis. De aici încolo, îl rabd pe nesimțit cinci minute. Poa’ să fumeze o țigară. Apoi spun. Spun și gata.

Păzea, că vin! Buburuza în acțiune.

Tot ce nu ne trebuie

Când avem altceva

În largul lumii, plutind agale pe o insulă la fel de albastră ca orice vis frumos, la fel de verde ca miezul de strugure copt în aripi de lumină, pe un șezlong peste care dau grămadă valurile, stau toropită și mă gândesc cu-ncetinelu’ la toate cele. În gânduri fulgurante de leneș, să nu cumva să mă agit inutil.

Ne-am trezit fără televizor în cameră. Și am putut și fără el. Aveam tablete și telefoane.

Nu mi-am mai luat sticluță cu apă la plajă. Mi-a fost prea lene. Și a fost bine. Cum să nu fie bine?! Am luat în schimb sucuri proaspete de portocale direct pe plajă. Mult mai bine.

Nu mi-am pus cremă de față în rucsacul minimalist peste mări și țări. Am dat doar cu factor de protecție. Și am supraviețuit.

Ne-am luat papuci de pășit pe pietre în prima zi. Apoi nu i-am mai folosit. Lenea era prea mare. Și-a mers și-așa.

Nu ne-am mai cărat în concediu valizele cu haine, doar trei țoale și un prosop de plajă. Le-am mai spălat din când în când. Și ce să vezi?! A fost bine.

Zeci de ani am luat micul dejun. Fastuos, pe terasele timpului și ale vacanțelor. Acum nu ne-a mai trebuit. Și ne-am și mirat. Nu ne trebuia de fapt. N-am murit fără.

O vreme mi-am tot cumpărat bijuuri de aur. Așa era lumea. Apoi, într-un început de vară, le-am amanetat. Și ce să vezi?! Mare mirare! Nu îmi trebuiau.

Brățările mele de acum, din pietricele colorate mă distrează mult mai mult. Și mi se potrivesc la marele fix. Așa sunt eu. Asta sunt cu adevărat. Nu aurul mă interesează, ci pietrele.

Am încercat și fără șezlonguri și umbrelă. Ne-am întins larg prosoapele frumos colorate, pentru încurajare, și ne-am instalat pe nisipul la liber. Necondiționați de nimeni. Dar aolică, nu a mers deloc. A fost chiar de groază, zău așa. Aveam nevoie de o macara pentru a mă ridica sau de tot felul de figuri sclemberistice să nu cumva să-mi lezez genunchii sau încheieturile. Au și of, degeaba, era un chin, ne-am întors spășiți la minunatele șezlonguri. Dacă nu se poate fără, nu se poate și gata.

Cocktailuri?! Am tot încercat să mă fandosesc cu ele, dar de fapt nu-mi trebuie. Bani aruncați de-aiurea. Apa simplă de izvor e tot ce vreau. Îmi face bine, nu îmi strică digestia, e mereu minunată când mi-e sete. Rece, cu bucăți de gheață ciocnindu-se grațios a proaspăt, poate doar cu un strop de lămâie, doar o părere.

Stând la umbră pe șezlongul meu plutitor între lumi, cu albastrurile mării dansând liniștite în fața mea, mă întreb oare când o să ne dăm seama că nu ne trebuie nici prăjiturile delicioase însiropate în lămâi și portocale corfiote?! Hm, până acolo ne mai trebuie un pic de timp. Un pic de trecere. Încă nu am ajuns în zona aceea sterilă. Parcă nici n-aș vrea.

Credem că ne trebuie atât de multe și ne zbătem ca peștii pe uscat să le avem.

Dar de fapt putem trăi liniștiți în deplină simplitate.

Eventual cu niște portocale și lămâi grecești.

Dar ceva mai simplu ca lămâile și portocalele zău dacă găsești.

Doar norocul, bată-l vina!

Este vorba doar de noroc aici. Noroc chior, trimis de zei.

Să stau eu cumințică în orășelul meu pierdut în munți, să văd din întâmplare un serial despre Corfu, „The Durrells”, să mă hotărăsc să merg și eu acolo, ca tot englezul sătul de ploile anului și să descopăr insula visurilor mele. Uite-așa, una dintr-alta. Insula care mi se potrivește mănușă peste toate unghiurile și colțurile, insula care e atât de rotundă, atât de perfectă, atât de cufundată urieșește în albastru de portocală încât am permanent senzația că pășesc în vis, vis de-albastru și-azur.

Plaja e pustie până spre 11, așa că noi, pe balconello de la 6 dimineața avem câteva ore bune în care putem simți că suntem singuri pe planetă, singuri în rai, deși nu singurătatea e definitorie aici, urmele omului sunt peste tot, ci frumusețea desăvârșită, netulburată a naturii.

Diminețile îmi plac cel mai mult deși nu există nimic care să nu îmi placă la modul exuberant. De regulă, fericirea mă cotropește și mă amețește în asemenea hal, de nu mai știu nici cum mă cheamă. Sau de-oi fi de-a Durrellilor și eu. Te pomenești că norocul ăsta al meu a făcut niscaiva conexiuni, absolut logice dacă te gândești, între Corfu și englezi. Și apoi m-a luat de mână și m-a dus. Altfel, zău dacă știu cum am ajuns din senin ba printre englezi, ba printre măslinii grecești. Dintr-o insulă cu ploaie într-una cu soare. Și viceversa. Cât ai bate din palme, hodoronc, tronc. Acum sunt și eu un fel de englezoaică care își petrece vacanțele la soare pe insula perfectă, proiectată special pentru ea. De către un oarecare domn pe nume Durrell.

Din atâta frumusețe presărată cu larghețe din petalele cerului răsare și iubirea, care le strânge pe toate la pieptul ei generos. O iubire rotundă ca o lună nouă ce atinge cu degetele-i aurii crăpăturile lumii. Vindecând, alinând. Rănile neauzite și nevăzute se împlinesc în flori de aur migălos împletite și dulceața preaplinului se revarsă peste fire, peste suflete. Peste lucrurile mărunte.

Marea își iubește stâncile și stâncile prăvălite-n mare par giganți adoratori ai mării.

Eu însămi sunt în adorație deplină. Și iubirea asta extatică, care înflorește și explodează două săptămâni pe an mă hrănește și mă-nvie în toate celelalte sute de zile și milioane de clipe ale vieții mele.

E chiar tărâmul zeilor și eu mă simt aidoma lor în suflet și în spirit, pășind ușor în rochia mea roșie, ușor de tot, să nu tulbur absolutul nici cu un fir de nisip.

Simțindu-mă cea mai norocoasă femeie din lume.