La naiba cu dezamăgirea

La trei ani, cu ochii rotunzi, limpezi ca apa de fântână, nevinovați din interior spre în afară, privim lumea cu uimire și încântare absolută. Totul e încărcat de potențial, încrederea noastră e atotcuprinzătoare, uriașă cât marea cea mare.

Apoi începem drumul. Și toate ne dezamăgesc.

Părinții sunt primii. Din eroi de benzi desenate, absoluți în puterile lor magice se transformă în niște banali imperfecți. Ne părăsesc la grădiniță, uitând de noi cu orele, lăsându-ne de izbeliște, ne părăsesc la școală, ne părăsesc când ne e lumea mai dragă, ba până la urmă ne părăsesc de totului tot. Își iau câmpii și se duc pe cele meleaguri cu iarbă verde.

Cu cât au strălucit mai tare când ne-au învățat rosturile lumii, cu cât ne-au vegheat mai plini de iubire când eram bolnavi, cu cât uimirea noastră a fost absolută în fața omniprezenței lor protectoare, cu atât vor cădea mai năpraznic. Și ne vor dezamăgi prin simpla, banala lor umanitate. Nu zic că e o regulă absolută, dar se întâmplă. Mult mai des decât am vrea să fie.

„Tu ești cea mai bună mamă din lume”, spus cu adorație la șase ani se va transforma, sub ochii necruțători ai adultului, în „M-ai dezamăgit profund. Nu mă pot baza pe tine că o să-ți dai viața pentru mine.” Chiar dacă părintele și-ar da-o. Ar putea redeveni erou într-o clipă, dar momentan se bălăcește în apa stătută a mediocrității. Mai și îmbătrânește. E prea fragil. Se duce naibilui. Te chiar sperie cu efemeritatea lui volatilă.

Copiii ne dezamăgesc. Când îți ții de mână copilașul, viitorul lui e cât lumea, ar putea deveni orice și oricine, ar putea crește și deveni fericit. Doar și fericirea e o devenire. Toate posibilitățile minunate ale lumii sunt înscrise în liniile din palma micuță pe care o ocrotești. Ar putea măcar să te iubească și să te vadă așa cum ești acum, în timp ce îi păzești cu ochi de vultur creșterea. Mereu să te vadă așa ca acum. Acesta ești tu, cel adevărat. Ești cea mai bună variantă a ta. Tânăr, puternic, dăruind lumină și iubire cu toată ființa. Ești tot numai dăruire. Ai putea să ridici un munte în spinare pentru pruncul tău, ai putea să nu dormi zeci de nopți, ai putea orice, fără să clipești. Ai putea, poți orice. Poți totul. Doar să fie el bine.

Dar apoi, adultul, care a fost odată copilașul tău plin de vise și de posibilități, devine om ca toți oamenii, dezamăgitor de om, de imperfect, uneori atât de nefericit. Chiar dacă alteori fericit. Devine furios, dezamăgit de tine. Și tu dezamăgit de el. Nu e sferic în deplinătatea lui, nu e marele maestru zen al bucuriei, e doar un om. Ca și tine.

Dacă stai să te gândești, absolut sigur că și marii maeștri zen au fost nefericiți într-un fel sau altul și și-au dezamăgit părinții. Probabil și ei, la rândul lor, au fost dezamăgiți de părinții lor, toți stricători de armonii interioare.

Familia te dezamăgește în atâtea feluri. Atâția oameni imperfecți în familia ta. Unii prea băgăcioși, alții prea indiferenți. Unii chiar răutăcioși. Fel de fel. Probabil meritai o familie mai bună.

Prietenii te dezamăgesc. Uneori vorbesc și vorbesc, doar ei și despre ei, dacă încerci să te strecori între cuvintele lor, simți că nu ascultă. Sunt oameni faini, sar să te ajute oricând ai nevoie, dar tu ai nevoie să te asculte. Sau te ascultă, dar nu sunt de ajutor. Sau adunat cu sau. Oricum, dezamăgitori.

Până la urmă, când faci bilanțul, totul e o dezamăgire.

Iubirea. Ah, cum ai visat-o. O comuniune totală între două suflete pereche. O aprobare totală, o îmbrățișare rotundă, o creștere continuă împreună. Și ce dezamăgire! Nu e așa. Ca să vezi.

Uneori sunteți total paraleli sau fiecare e pe insula lui. E adevărat că îți spune cu grijă:”E ud pe jos, să nu aluneci.” „Tava asta e fierbinte, să nu o atingi”. Îți face cafeaua și te îmbrățișează când plângi, dar iubirea, comuniunea aceea sublimă, zeiească, acea iubire unde e?! Dezamăgitor.

Să nu mai vorbim de slujbă. În ce hal poate să te dezamăgească. În fiecare zi te suge de viață și te omoară cu rutina. Ești prost plătit și tu îți dai sufletul în munci de ocnaș. Ar fi trebuit să fie pasiune și dedicație, dar e doar corvoadă și plictiseală.

Să nu mai vorbim de sănătatea și tinerețea ta. Care se duc naibilui secundă cu secundă. Acum zburzi pe plaiurile energiei și ale frumuseții veșnice, acum nu mai poți căra un rucsac că te lovește sindromul umăr, braț și toată mâna îți atârnă ca un animal mort, atâta tot că te doare de bolunzești.

Acum faci zece feluri de mâncare în câteva ore, plus lustruiești toată casa și făurești cel mai grozav Crăciun, acum faci doar o supă și recunoști cinstit :”Sunt rupt, mă duc să mă culc.” Și oricum, nu mai poți mânca decât un singur fel. Absolut dezamăgitor cum din tânătr strălucitor ai devenit peste noapte bătrân scârțâitor.

Și apoi felul în care te dezamăgești pe tine însăți. Greșelile pe care le faci, pe care le repeți, felul în care îi rănești pe cei dragi, prostiile toate, aiurelile tale, modul groaznic în care crești, lovind în jur și lovindu-te la fiecare pas. Îți vine să îți acoperi ochii să nu te mai vezi. Să te ascunzi în întuneric și să-ți plângi de milă și de propria-ți prostie până îți dai duhul.

Acum știi, puteai mai bine.

Puteai să stai cu tatăl tău în noaptea în care a murit. E adevărat că nu ai știut că taman atunci se va duce pe cele plaiuri verzi frumoase, dar puteai să o faci totuși. La fel cu mama ta. Puteai să stai cu ea în noaptea de dinaintea morții. Ai fost acolo de dimineață, te-a așteptat ea, ca să poată să moară. Dar puteai să n-o lași nepăzită și negrijită de tine în noaptea de dinainte.

Puteai să nu-ți dezamăgești copilul atunci și atunci și iar atunci.

Puteai să fii mai puțin aiurită, fantasmagorică, oh, câte puteai. Puteai fi perfectă, zău așa. Dar n-ai fost.

Dar chiar n-ai fost.

Așa că ai eșuat în toate. Ești o dezamăgire pentru tine însăți și probabil o dezamăgire pentru toți ceilalți.

Ți-ai dezamăgit părinții, prietenii, ți-ai dezamăgit copilul. Ți-ai dezamăgit iubirea. Vai de capul tău.

Stau pe un șezlong, față în față cu marea. E mai albastră ca oricând, la fel de albastră și de senină în întregul ei ca în orice altă zi cu soare a vieții ei veșnice.

O iubesc când e așa.

Uneori e plumburie și turbată și ia vieți omenești. Uneori e gri palid, melancolică și plânge încet sub stropii de ploaie care răpăie monoton. Verde mâlos, plină de alge. Smarald și turcoaz, contopite în oglinzi translucide. Frumoasă, niciodată urâtă, iubitoare, dușmănoasă, de o tandrețe nesfârșită, ucigașă în furia ei. Toate la un loc. Deodată sau pe rând.

E absolută.

Te poate dezamăgi uneori. Dar tot frumoasă rămâne. Când pui semnul final, acel mare egal al tuturor sumelor, e absolută. Curajoasă, minunată, dătătoare de viață.

E Marea însăși, mama tuturor albastrurilor și a apelor. E seninul atotstăpânitor. Și e furtuna.

Stau pe șezlong și zâmbesc. Sunt fericită.

Sunt curajoasă, sunt descurcăreață, sunt plină de iubire, sunt minunată. Știu asta la fel cum știu că exist acum.

La naiba cu dezamăgirea.

Suntem toți ca marea. Plini de furtuni, de griuri, de mâluri întoarse și tulburate. Înecați în pâlcuri de alge și strălucind în păduri de corali fascinante. Suntem doldora de albastru de portocală, frumoși până în străfundurile primordiale ale albastrului.

Suntem pur și simplu ceea ce suntem.

Nu e loc de dezamăgire aici. Ce să faci cu ea?! La ce e bună?! La nimic.

E loc doar de iubire.

Iubirea, mereu numai ea.

Ceea ce făurim din iubire e miracolul nostru de fiecare zi. E dansul nostru grațios din zori de zi pe malul mării. După furtună, când toți pescărușii coboară în volute line. E zborul nostru ascuns într-o fluturare de gene.

E poarta noastră spre absolut.

E modul în care putem deveni perfecți, noi, cea mai imperfectă creație a lumii.