Tot ce nu ne trebuie

Când avem altceva

În largul lumii, plutind agale pe o insulă la fel de albastră ca orice vis frumos, la fel de verde ca miezul de strugure copt în aripi de lumină, pe un șezlong peste care dau grămadă valurile, stau toropită și mă gândesc cu-ncetinelu’ la toate cele. În gânduri fulgurante de leneș, să nu cumva să mă agit inutil.

Ne-am trezit fără televizor în cameră. Și am putut și fără el. Aveam tablete și telefoane.

Nu mi-am mai luat sticluță cu apă la plajă. Mi-a fost prea lene. Și a fost bine. Cum să nu fie bine?! Am luat în schimb sucuri proaspete de portocale direct pe plajă. Mult mai bine.

Nu mi-am pus cremă de față în rucsacul minimalist peste mări și țări. Am dat doar cu factor de protecție. Și am supraviețuit.

Ne-am luat papuci de pășit pe pietre în prima zi. Apoi nu i-am mai folosit. Lenea era prea mare. Și-a mers și-așa.

Nu ne-am mai cărat în concediu valizele cu haine, doar trei țoale și un prosop de plajă. Le-am mai spălat din când în când. Și ce să vezi?! A fost bine.

Zeci de ani am luat micul dejun. Fastuos, pe terasele timpului și ale vacanțelor. Acum nu ne-a mai trebuit. Și ne-am și mirat. Nu ne trebuia de fapt. N-am murit fără.

O vreme mi-am tot cumpărat bijuuri de aur. Așa era lumea. Apoi, într-un început de vară, le-am amanetat. Și ce să vezi?! Mare mirare! Nu îmi trebuiau.

Brățările mele de acum, din pietricele colorate mă distrează mult mai mult. Și mi se potrivesc la marele fix. Așa sunt eu. Asta sunt cu adevărat. Nu aurul mă interesează, ci pietrele.

Am încercat și fără șezlonguri și umbrelă. Ne-am întins larg prosoapele frumos colorate, pentru încurajare, și ne-am instalat pe nisipul la liber. Necondiționați de nimeni. Dar aolică, nu a mers deloc. A fost chiar de groază, zău așa. Aveam nevoie de o macara pentru a mă ridica sau de tot felul de figuri sclemberistice să nu cumva să-mi lezez genunchii sau încheieturile. Au și of, degeaba, era un chin, ne-am întors spășiți la minunatele șezlonguri. Dacă nu se poate fără, nu se poate și gata.

Cocktailuri?! Am tot încercat să mă fandosesc cu ele, dar de fapt nu-mi trebuie. Bani aruncați de-aiurea. Apa simplă de izvor e tot ce vreau. Îmi face bine, nu îmi strică digestia, e mereu minunată când mi-e sete. Rece, cu bucăți de gheață ciocnindu-se grațios a proaspăt, poate doar cu un strop de lămâie, doar o părere.

Stând la umbră pe șezlongul meu plutitor între lumi, cu albastrurile mării dansând liniștite în fața mea, mă întreb oare când o să ne dăm seama că nu ne trebuie nici prăjiturile delicioase însiropate în lămâi și portocale corfiote?! Hm, până acolo ne mai trebuie un pic de timp. Un pic de trecere. Încă nu am ajuns în zona aceea sterilă. Parcă nici n-aș vrea.

Credem că ne trebuie atât de multe și ne zbătem ca peștii pe uscat să le avem.

Dar de fapt putem trăi liniștiți în deplină simplitate.

Eventual cu niște portocale și lămâi grecești.

Dar ceva mai simplu ca lămâile și portocalele zău dacă găsești.

Doar norocul, bată-l vina!

Este vorba doar de noroc aici. Noroc chior, trimis de zei.

Să stau eu cumințică în orășelul meu pierdut în munți, să văd din întâmplare un serial despre Corfu, „The Durrells”, să mă hotărăsc să merg și eu acolo, ca tot englezul sătul de ploile anului și să descopăr insula visurilor mele. Uite-așa, una dintr-alta. Insula care mi se potrivește mănușă peste toate unghiurile și colțurile, insula care e atât de rotundă, atât de perfectă, atât de cufundată urieșește în albastru de portocală încât am permanent senzația că pășesc în vis, vis de-albastru și-azur.

Plaja e pustie până spre 11, așa că noi, pe balconello de la 6 dimineața avem câteva ore bune în care putem simți că suntem singuri pe planetă, singuri în rai, deși nu singurătatea e definitorie aici, urmele omului sunt peste tot, ci frumusețea desăvârșită, netulburată a naturii.

Diminețile îmi plac cel mai mult deși nu există nimic care să nu îmi placă la modul exuberant. De regulă, fericirea mă cotropește și mă amețește în asemenea hal, de nu mai știu nici cum mă cheamă. Sau de-oi fi de-a Durrellilor și eu. Te pomenești că norocul ăsta al meu a făcut niscaiva conexiuni, absolut logice dacă te gândești, între Corfu și englezi. Și apoi m-a luat de mână și m-a dus. Altfel, zău dacă știu cum am ajuns din senin ba printre englezi, ba printre măslinii grecești. Dintr-o insulă cu ploaie într-una cu soare. Și viceversa. Cât ai bate din palme, hodoronc, tronc. Acum sunt și eu un fel de englezoaică care își petrece vacanțele la soare pe insula perfectă, proiectată special pentru ea. De către un oarecare domn pe nume Durrell.

Din atâta frumusețe presărată cu larghețe din petalele cerului răsare și iubirea, care le strânge pe toate la pieptul ei generos. O iubire rotundă ca o lună nouă ce atinge cu degetele-i aurii crăpăturile lumii. Vindecând, alinând. Rănile neauzite și nevăzute se împlinesc în flori de aur migălos împletite și dulceața preaplinului se revarsă peste fire, peste suflete. Peste lucrurile mărunte.

Marea își iubește stâncile și stâncile prăvălite-n mare par giganți adoratori ai mării.

Eu însămi sunt în adorație deplină. Și iubirea asta extatică, care înflorește și explodează două săptămâni pe an mă hrănește și mă-nvie în toate celelalte sute de zile și milioane de clipe ale vieții mele.

E chiar tărâmul zeilor și eu mă simt aidoma lor în suflet și în spirit, pășind ușor în rochia mea roșie, ușor de tot, să nu tulbur absolutul nici cu un fir de nisip.

Simțindu-mă cea mai norocoasă femeie din lume.

Cârlige în soare

Îmi arunc privirea de jur împrejur. Sunt în stare de alertă. Simt că sunt doar un cârlig oarecare atârnat pe această sârmă subțire. Simt că toți suntem așa. Ne ținem cu putere, cu brațele de lemn îmbârligate a disperare și așteptăm. Uneori plouă în neștire, vântul șuieră și zdrăngăne, soarele arde. Mai bate câte-o grindină, mai bântuie câte un viscol arctic. Uneori sârma se rupe de la sine, din senin, spulberându-ne pe neașteptate.

Dacă nu e neașteptatul, e așteptatul, lemnul mâinilor tale agățătoare se înnegrește, mucegăiește, se subțiază și simți cum aluneci fir cu fir, fibră roasă după fibră roasă. De vreme, de gânduri, de ani. De tot ce există, de tot ce nu există.

Nu e ăsta destinul fiecăruia?

Din când în când îmi permit să mă lovească deprimarea mea simplă de om muritor. Mă cufund în ea cu totul, cu ochii închiși, o cufundare în negru mat fără pic de catifea. O senzație de panică absolută, anxietate și frică primară. Ca și cum ușa care ține potopul în spatele meu e gata să sară din țâțâni, iar eu nu pot să mai fac nici un pas înainte pentru că am înțepenit cu totul. Mi-a înnebunit amigdala și m-a înghețat. Sunt doar un biet iepure în bătaia ochilor uriașului boa. Îl văd cum vine dar nu îmi pot mișca picioarele. Groaza e absolută. Catralioane de tone de apă sunt gata să se prăvale și să mă înghită. Spaima mea atavică de apă își face de cap prin tenebrele subconștientului.

Stau întinsă în pat și nu pot să mișc. Mi-e greață de frică, mi-e rău, mi-e întuneric. Sunt gata să intru în valea plângerii și să nu mai ies veci pururi. Alternez între starea de veghe, care nu e bună de nimic pentru că mă întreb serios dacă povara apei atârnând doar de un cârlig deasupra mea nu îmi va provoca prematur un atac cerebral sau măcar un infarct oarecare, și o stare oarecare de somn tremurat, scurte vise în care un nebun însetat de sânge mă urmărește pe cotloane nesfârșite și labirintice unde sunt de-a dreptul rătăcită și lipsită de apărare. Îl aud cum bate cu pumnii în toate ușile pe care le baricadez în urma mea, îl aud cum le spulberă și se tot apropie, se apropie și nimic nu poate să-l oprească. Chiar nimic. Cine ar putea?! Pe toți ne urmărește, pe toți ne ajunge.

Apoi nu îmi mai permit alunecarea între realități paralele. Ajunge. Împing toți demonii în subterane și îmi ridic privirea. Îmi spun că da, e adevărat. Chiar atârn de un cârlig pe o sârmă gata să se frângă în orice moment. Chiar sunt gata să mă sparg în zeci de așchii de păpădie.  Să mă transform în praf cosmic. Asta e realitatea. Atârn și abia mă mai țin. Dar atârn în soare. Mă pot agăța de el.

Albastrul e de jur împrejurul meu. Viața mea e o alegere constantă a albastrului. O alegere conștientă a albastrului tulburător de frumos al lumii. Îl prind mereu de un capăt și mă înfășor în el ca într-o pătură caldă. Mă ascund sub el ca un copil care nu mai vrea să vadă umbrele. Mă țin de el să nu cad de pe sârma prin care vâlvorește sângele meu, viața mea pulsând în mii de bătăi ritmate.

Mă țin de albastru cu toate puterile copacului din care mi-am sculptat mâinile de lemn cu fibre frumoase, lungi, aurii. Dansez în vânt cu un curaj nebun, râzând nepăsător. Sorb albastrul prin toți porii, îl beau ca pe o cupă răcoroasă, dând pe dinafară de prospețime și liniște. Liniștea unei dimineți de vară, întinsă larg în cele patru zări, desăvârșită, netulburată. Pură.

Îi dau cu tifla potopului biblic și nebunului de legat. De câte ori pot. Ca fiecare.

Viața e o alegere. O stare a minții. Dacă te simți în stare, dacă ai curaj, alege. Dacă azi nu poți, rabdă și așteaptă.

E și mâine o zi, cum spunea Scarlett O’Hara.

Îmi place de ea la nebunie.