Desăvârșire

Am o dimineață absolut glorioasă în care toate mi se par perfecte.

Cred că e efectul dispariției durerii. Aia de umăr. Și totul strălucește.

Cerul e plin ochi de seninătate. Marea cu vălurele pe tot întinsul e plină ochi de dantele albastre.

Culeg pietricele și sunt extaziată de frumusețea lor simplă, rezultatul a mii de ani de șlefuire anonimă. Seamănă cu oamenii aceia rari, prețioși, care luminează în întuneric, felinare încărcate de argint fluid. Oameni speciali pe care îi întâlnești din când în când în viață și atunci simți că totul a meritat. Că desăvârșirea există.

Grația blândă a zâmbetului oferit mie de drăguța grecoaică de la barul de pe plajă.

Stau în Mediterană până-n gât  și tropotesc cu picioarele într-un Călușar neaoș, get-beget. Nu mă mai încap de bucurie. Sunt doar eu și toată marea e a mea.Tot albastrul ăsta primordial, esențial, rupt din soare și din celălalt albastru. Al meu. Și numai al meu. Nimeni nu vine pe plajă la ora 8.

Serialul coreean la care mă uit și care mă face să zâmbesc acum într-aiurea spre linia orizontului e doldora de frumusețe și dulceață.

Sucul meu de mandarine clipocind a gheață.

Bucuria de a fi încă pe această plajă.

Încă sunt. Încă sclipesc.

Încă îmi sporește frumusețea de la apa mării, precum pietricelelor de-abia culese.

Încă sorb mandarinele prin toți porii.

Marea se întâmplă la nesfârșit. Simplă. Veșnică.

Albastru clar de nu-mă-uita.