Teoria nesimțitului

Să pornim de la premisa esențială că nesimțitul nu știe că e nesimțit. E evident. Dacă ar avea bun simț, ar ști. Dar n-are, așa că nu știe.

Și de unde să aibă habar, săracu’, dacă mama lui nu l-a învățat când era mic?! Cum s-ar zice nu i-a furnizat cei șapte ani de acasă. Poate i-a spus câte ceva, dar nu a acoperit toate situațiile de viață posibile. Cum ar fi putut?! Și dacă nu te naști simțitor, e greu să fii educat în sensul cu pricina. Și ce e de făcut dacă nesimțitul vrea să fie simțitor, că nu-i om rău, dar nu vede, nu aude și umblă prin lume ca un liliac beat de lumină, izbindu-se orbește de ceilalți ca de copaci și stricându-le zenul?! Ce e de făcut dacă bietul nesimțit știe doar de-ale întunericului și nu vede bârna care-i intră-n ochi în miez de zi?!

Pe de altă parte, omul cu bun simț, gingaș și grijuliu față de nevoile celorlalți trebuie să învețe să aibă grijă și de sine. Să ceară cu insistență bunul simț atunci când nu i se oferă. Să nu se lase, zău așa. Să lupte pentru drepturile lui internaționale. În maniera lui obișnuită, plină de politețe, dar să lupte, ce naibilui!

Exemplele sunt pe tot drumul.

În fiecare zi, absolut sigur, te întâlnești cu Măria Sa, Nesimțitul! E un dat de la natură. Nu un dar, asta-i clar.

Poate e o fată oarecare, în camera ei de studentă, spălându-și rufele pentru prima dată în viața ei. Nu-și dă seama că spălatul ei mocirlos umple de apă săpuniera colegei de cameră. Fapt minor, de altfel. Spălat după spălat, săptămână după săptămână. Picătură cu picătură, foiță de săpun după foiță. Dacă i s-ar spune, nu ar mai face-o. Ar fi oripilată de propria-i neglijență. Dar nu i se spune. Și nu știe. Pentru încă mult timp. Colega îi devine între timp prietenă pe viață și, după zeci de ani, nesimțirea ei s-a prescris și a devenit glumă, dar amintirea e încă pișcăcioasă.

Cum am putut?! De ce nu am văzut?! Poate fiindcă eram atât de îndrăgostită încât nu mai vedeam cu adevărat lumea, trăiam și respiram în ținuturi cu flori și inorogi. Fără săpuniere, zău așa. Nu că niște săpun dizolvat ar fi fost mare lucru, dar e de ajuns o buturugă mică să răstoarne posibilități fermecate. De câte ori nu se întâmplă așa în tot felul de relații?! Oamenii se despart și pentru mai puțin.

Nu toți sunt la fel de norocoși ca mine. Să-mi tot sâcâi oamenii din preajmă și ei să se transforme în prieteni adevărați, din ăia pentru care nu îți ajunge o viață să mulțumești!

Așa că de unii nesimțiți ar trebui să ne fie milă. Nu știu, nu văd, sunt total cufundați, ba chiar scufundați în privirea lor întoarsă pe dos, doar spre sine. Ei nici nu-și dau seama că egoismul ăsta îi doare, îi văduvește. Nu îi aurește întru totul, cum numai generozitatea și privirea întoarsă spre ceilalți o fac.

Nu luminezi, săracu’ de tine, abia pâlpâi. Nu ești licurici, ci gândac pătat și tulburat.

Nesimțitul poate fi și vecinul tău de vacanță. Stai pe balconelul tău rupt din soare de frumos ce e, ai visat un an de zile la balconello ăsta, covor fermecat plutind ușurel printre albastruri de valuri și albastruri de ceruri, stai cufundat în armonie paradisiacă și savurezi prin toți porii liniștea desăvârșită a firii și răsucirea dansată a valurilor avântate în valsuri fără sfârșit. Tragi adânc în piept aerul fraged, ușor sărat, ușor parfumat, e plin de leandri și de tot felul de gingășii florale și știi că aici e paradisul. Miroase adormitor și decantat a portocale, a lime, a măsline și a rodii.

E atât de bine încât simți că tu însăți ești gata să te decantezi în lumină și apă și cer.

Și atunci își face apariția Nesimțitul. Fără nici o subtilitate. Are balconul de alături. Nu-l vezi, dar îl simți. În câteva secunde, asemeni unui tanc de război, a dărâmat cu succes toată delicata armonie din jurul tău. Fumează ca turcul și tot fumul vine peste tine.

Nu știu alții cum sunt dar eu una urăsc cu patimă fumul de țigară. Își pune muzica lui personală și o pune tare, domle, să se bucure și alții. Ba e atât de fericit în ale lui, încât începe să cânte și el, cu mai mult sau mai puțin talent, răcnind cât îl țin bojocii. O fi el fericit, dar fericirea ta s-a dus naibilui. A ta nu îl deranja pe a lui dar reciproca nu e câtuși de puțin valabilă. Tu nu vrei fumul scârbos, nu vrei muzica lui, nu vrei să-i auzi răgetele. El nici nu știa că tu exiști.

Ce faci? Rabzi cu bun simț?! Te frămânți încercând să te calmezi? Încerci să-ți cobori așteptările? De ce?! Nu vrei să-i rănești sentimentele? Te jenezi să îi arăți că e nesimțit? De ce?! Pentru că tu ai cei șapte ani de acasă? Lupți cu propriile-ți gânduri nemulțumite de tine însăți, gânduri care te transformă în victimă, uite ce fraier sunt, îți spui iar și iar, în timp ce gândurile îți ronțăie în zdrențe armonia interioară.

Trebuie să acționezi. Să îi spui. Frumos, civilizat. Uite, omule, te înțeleg. Asta e fericirea ta. Dar o agresează pe a mea. Fii bun și pune-ți căștile, de-aia s-au inventat. Fii amabil și fumează într-aiurea. Inclusiv iarba pe care ai cumpărat-o de nu știu unde și care îmi oripilează toate simțurile. Lasă-mi liniștea mea. Pentru mine e prețioasă.

Trăiesc zece ore pe zi într-o cameră cu douăzeci de copilași de doi, trei ani. Am nevoie de liniștea planetei ca de aer. Zău, omule, fii înțelegător și respectă-ți vecinul de balconello.

Nesimțitul e peste tot, desigur. În multe variante.

Ai plătit frumos și regulamentar biletul. Ești într-un autocar fain de tot care te plimbă pe țărmurile aurite de soare ale unei insule grecești. Albastrul îți ia ochii, te năucește cu frumusețea lui absolută, te înfioară până la plâns. E atât de bine, oamenii sunt liniștiți, sorbiți cu totul de frumusețea de afară.

Brusc, șoferul începe să fumeze. Tre să se relaxeze omu’, e atât de stresant să conduci autobuzul ăsta plin de turiști nenorociți care-ți invadează țara. Nu-i suportă probabil, de-aia se hotărăște să-i afume nițel. Și fiindcă nu e de ajuns atât, dă drumul și la radio. Tare, năucitor, o fi surd, nu știu, sau poate crede, bietul miel nevinovat, că toți suntem ahtiați după programul lui de radio. Doar e vorbărie pură în greacă și noi toți vrem să exersăm. Mai ales că e ceva cu Apocalipsa (singurul cuvânt pe care l-am priceput, repetat frecvent), un program religios, un program supărat, nervos. O fi omu’ nemulțumit ca trebuie să lucreze și nu mai are timp de cele sfinte. Oare fumatul unde se încadrează în schemă?!

Vorbăria în greacă e atât de urlată, de incredibil de deranjantă, încât englezii din autocar încep să se foiască, să se uite unii la alții din ce în ce mai mirați, stânjeniți, tot mai îngroziți de barbarismul comportamentelor elene.

Nu că englezii nu ar putea să fie redneci de-a dreptul, brutali și zgomotoși. Dar nu ăștia de aici, ăștia sunt drăguței plecați în vacanță. Dornici de armonii solare, după atâta ploaie și vânt englezesc. Privirile tuturor părăsesc ferestrele cele albăstrite de mare și încep să țintuiască ceafa șoferului, doar, doar. Sunt atât de politicoși încât îndură cu toții la greu, peste nivelul admis de îndurare.

Ce faci?! Rabzi?! Cu dinții strânși?! Numeri până la un catralion și te scuturi în tăcere, cutremurat de hainele ponosite care se așază deasupra ta, furându-ți orizontul?! De ce?! Pentru că tu ai bun simț?! Pentru că nu vrei să jignești pe nimeni?

E o întreagă știință de carte aici. Că dacă nimerești nesimțitul furios, ăla care știe, dar o face cu intenție, ai încurcat-o. Multe filme de groază au început exact din acest punct crucial. Punctul în care încerci să tratezi un nesimțit cu leacuri omenești, dar nimerești peste un nebun turbat. Oare de aceea atât de mulți oameni cu bun simț nu fac nimic și suportă? De teamă?! Teamă de psihopatul care s-ar putea dezlănțui asupra lor dacă i-ar atrage atenția?!

Uf! Grea problemă. Din fericire, majoritatea nesimțiților, cum spuneam, nu știu. Nu văd. Poartă ochelari de cal.

În lumea ideală a bunului simț instaurat la nivel planetar, șoferul interpelat oprește radioul, nu mai fumează și își cere scuze profund rușinat. La fel ca vecinul de balconello- covor fermecat plutind între lumi. La fel ca studenta îndrăgostită.

Îmi doresc din răsputeri să trăiesc în această lume cu totul frumoasă în liniștea ei, cu bunul simț strălucind ca un far în întuneric. Cu toți oamenii uitându-se țintă la el, alunecând vrăjiți din beznă spre lumină, ținând căuș palmele pentru a prinde strălucirea aceea blândă, licurici numa’ bun de tratat rătăcirea și pierderea.

Îmi doresc din răsputeri să fim cu toții niscaiva buburuze, mestecând de zor la afide nesimțite, salvând trandafirii lumii. Calm și politicos.

Așa ca am decis. De aici încolo, îl rabd pe nesimțit cinci minute. Poa’ să fumeze o țigară. Apoi spun. Spun și gata.

Păzea, că vin! Buburuza în acțiune.