Pepenită, nu artrită

Ce mai poveste! 😊))

Mâna a început să mă doară din a doua zi în Corfu. Așa ceva. Stricătoare de vacanță, durerea era sâcâitore, permanentă, nu mă lăsa să dorm. Îmi ridicam brațul cu mâna cealaltă și mă văitam de numa'. După o matură analiză post mortem, am tras concluzia ca de la mărețul meu rucsac minimalist, destul de greu, hm. Așa, pe la vreo 8 kile. Se pare că am ajuns vremurile în care nu mai pot căra minimalismul în spinare. Tre să mă întorc la trolerul pe roți, unul mititel totuși, să nu renunț și la concepte.

Aseară m-am uitat la Viața lui Chuck. Film bun, dar straniu. Nici nu știu cum am rezistat până la sfârșit, nu-mi plac filmele distopice. Să fii pe malul mării, cu valurile cântând ritmic la porțile balconului tău și să te uiți la chestii absconse, robotice, cu minimum de mișcări și actori, încercând să-ți accesezi rezervorul de metafore negative e prea de tot. Târâș, grăpiș l-am dus la bun sfârșit, m-am lăudat singură pentru curajul și puterea de care dădusem dovadă și am încercat să dorm.

Mă durea umărul de numa’. Poate de-asta rezistasem la Chuck, durere peste durere. Oricum mă suceam, durerea era acolo, sâcâitoare în fundal, aprigă până la mușcătură cu dinți în prim plan. Fără rezolvare, cufundătoare în neanturi și distrugătoare de albastru. Că albastru albastru, dar când te loveste sindromul braț, umăr, se cam griulește totul.

În cele din urmă am căzut în somn. Subconștientul meu a sărit la datorie. În plină fantezie distopică, m-a dus de mână la doctor. Care doctor corfian a decretat la modul absolut: „Suferi de pepene de septembrie. Te tratez imediat. E o boală des întâlnită pe aici”.

Mintea mea din vis chiar știa. Mâncasem pepene cu o zi înainte, pepene grecesc, dulce, rece, copt în soare peste soare. Tratamentul potrivit în vis a fost o apăsare bruscă, dureroasă pe burtă pe care doctorul mi-a administrat-o cu două degete, în stil chinez probabil. Că de ce să nu amesteci grecescul cu chinezescul dacă tot te afli pe tărâmul tuturor posibilităților. Ce legătură o fi avut umărul cu burta numai distopicii știu. Ultima parte a tratamentului a fost o felie groasă de pâine unsă cu două degete de unsoare, de-aia de la garniță, absolut delicioasă. Administrată tot de doctorul cu pricina. Am mâncat-o cu mare poftă, scufundată până-n gât în foamea și apetitul copilăriei. Apoi nu m-a mai durut nimic și am dormit buștean.

Dimineața, mișcându-mi cu grijă umărul și simțind doar un ușor disconfort, bucuroasă până peste poate i-am povestit lui Cristinelu’ de tratamentul administrat de subconștientul meu în vis, nu de alta, dar el e mare fan unsoare pe pită și nu voiam să piardă așa ceva.

M-a ascultat răbdător, săracu’ și apoi a spus cu blândețe: „Liliuca mea, cred că a fost bun și gelul ăla cu ardei iute.” Oricum singurul pe care l-am găsit la buticurile de plajă grecești.

Am aprobat, dar ce știe el. Nu are habar de distopii. Alb-negru, dar câte înțelesuri dedesubt. Toate tăvălite prin untură țărănească, cu gust de cărniță.

Mâna mă doare încă, dar e suportabil, se va vindeca, știu că am trecut hopul. Și l-am trecut azi noapte-n vis.

Pentru că e clar, nu am artrită, ci doar pepenită. Ba chiar distopică.

Lili (pozitivă la maximum): - Uite, Cri, nu mă mai doare mâna non-stop, doar când o mișc. Și pot să o ridic un pic.

Cri (conclusiv): - Până se termină concediul și mergi înapoi la hei-rupul de la grădiniță te refaci complet.