Dulceață de trandafiri

Cami a intrat pe ușă, a zâmbit larg și a anunțat cu pasiunea-i binecunoscută:” Facem dulceață de trandafiri”. Și a așezat pe masă o pungă plină ochi cu petale din respectiva floare. “Nu astăzi, că nu avem zahăr”. E binecunoscută aversiunea ei pentru zahărul rafinat, așa că nu există grăunte de zahăr în toată casa. Zahăr alb. Există tot felul de alte dulciuri, gen halva, biscuiți, ciocolată. Probabil sunt făcute cu extras de viață lungă pe post de îndulcitor, altfel nu aș putea să îmi explic contradicția.

Am privit cu oroare punga plină ochi, dar auzind că se amână pentru a doua zi, am răsuflat ușurată. Nu se știe ce aduce clipa. Așa că am sperat. Chiar am trecut pe lângă magazine a doua zi și m-am gândit să cumpăr zahăr, dar apoi mi-am zis că de ce să-i dau apă la moară. Poate uită. Deși până acum nu am observat semne distincte de amnezie. Are ceva probleme cu sudoku, nivelul geniu, dar în rest nimic ieșit din comun. Am sperat degeaba. A doua zi, Cami a apărut cu 3 kile de zahăr. Nici mai mult, nici mai puțin. Antrenată pentru sferele pasionale ale existenței, și-a dat seama că trebuie să investească masiv în momentul prezent. Iar acesta însemna, cu litere în relief, dulceață de trandafiri. Fie ea și cu zahăr.

Am înjurat nițel, în gând, doar sunt o persoană civilizată, și am încercat ceva tactici de evaziune. “Dar mâncăm noi dulceață?! Cred că nici nu ne place dulceața de trandafiri. Mie personal nu îmi place. De fapt, cred că nu am gustat niciodată, dar tot nu-mi place. Nu-mi place din principiu. Cum să-mi placă ceva făcut cu zahăr? Ucigașul alb! Cum să-mi placă ceva pentru care trebuie să muncesc??!!” În timp ce boscorodeam și dădeam din gură, Cami era de acord cu toate cele (are ea tacticile ei personale de management al conflictului!), dar amândouă rupeam de zor petalele. Dacă nu ați știut, fiecare petală trebuie despărțită de părticica ei albă. Există un video pe care l-am studiat intens, dar acolo trandafirii erau buchețele și se tăiau cu foarfeca. De câte ori mă uitam peste trandafirii noștri, mi se făcea părul măciucă și mi se încrețea pielea a groază. Horror de horror. Nici vorbă de trandafiri întregi la cap și la trup. Erau petale lângă petale, transparente ca firul de păianjen și pe toate trebuia să le luăm la puricat. Erau trandafiri buni de duși la psihiatrie și de băgat în cămașa de forță. Desfoliați și separați de sinele lor inițial. Nici ei nu mai știau cine sunt. Nu-mi credeam văzului, urechilor și degetelor. Tortură! Masochism curat. Cami, în stil propriu, gata să aleagă la petale până la moarte, numai să știe ea că și-a făcut treaba bine. Plus că nu putea să abandoneze. Trandafirii i-i dăduse un om bun. Un om cu inimă caldă care se gândise să îi facă o bucurie. Cum să-l dezamăgească?! Cum să arunce așa marfă prețioasă??!

Valorile existențiale ale lui Cami, perseverență, muncă titanică, hei-rupul până cazi lat, “dacă te-ai apucat de o treabă, termin-o!”, răbdarea și dorința crâncenă de a trăi orice e nou, fie și fabricarea manuală a dulceții de trandafiri se băteau cap în cap cu valorile mele de român adevărat: expectanța negativă (n-o să iasă nimic bun din chestia asta!), reveria pastorală (nu vreau să fac nici o chestie care mă obosește în asemenea măsură, mai bine stau și visez, de ce să pierd vremea făcând ceva ce nu doresc?! Iar ceea ce sigur îmi doresc e să stau cu ochii în tavan și să visez, ce e greu de înțeles aici?!), pasivitatea (prea multă acțiune mă doboară existențial, zău așa! mă doare spatele, au și vai! Fac ce îmi zici, dar chiar nu mai am răbdare, vai și aoleu! e total inutil, mai bine cumpăr un borcan din nenorocita de dulceață!) și, în cele din urmă, resemnarea. Căci, deși dădeam din gură mai abitir ca un adevărat cârcotaș nativ, rupeam în continuare la petale. Nici nu mi-am dat seama până acum cât de reprezentativă sunt pentru neamul românesc. Ar trebui să fiu prezentată ca model pentru românul tipic la întrunirile internaționale.

Văzând în ce hal mă bocesc și vaiet, Cami s-a decis să arunce argumentul hotărâtor: “Doar nu o să mă lași singură aici? Suntem împreună în asta.” Totul spus cu mare căldură sufletească și sentiment. C-așa e Cami. Între timp mai pigulea niște milimetri albi din grămadă și încerca să îmi sublinieze frumusețea serafică a grămezii de petale. “Uite, ce fină e atingerea lor, pune mâna. E o experiență artistică asemenea celei pe care o ai descoperind culorile! E fiorul existențial suprem.” M-am uitat cu gura căscată la ea și apoi, neavând încotro, mi-am cufundat mâna în grămada de petale catifelate și răcoroase. Nu era chiar fiorul mistic, dar era ceva. În ciuda voinței mele, printre dinții încleștați am recunoscut minimum necesar: “E bine, ce să zic”. Dar zâmbeam pe undeva, prin înăuntrurile mele. Era clar atingerea unui fluture, surâsul bebelușului tău mult iubit, era lumina dimineții pe pleoapele închise. Mireasma unei raze de soare. Era dulce.

Nu știu câte ore am pigulit la nenorociții de trandafiri, minute în care iubirea mea eternă pentru Cami s-a transformat în antipatie clară. Sau poate nu au fost ore, dar veșnicia putea să se simtă la fel. Nu știu cine are nevoie de veșnicie! Mie veșnicia nu îmi place. Parcă eram un cazan sub presiune, bolborosind și gata să dau în foc. Cu aceeași calmitate feroce a gesturilor și aceeași seninătate, Cami mai că nu fluiera ca un pițigoi pe o creangă înflorită, zâmbind serafic de câte ori capacul cazanului meu părea să sară în aer, dezamorsând fiecare încercare de explozie cu câte o vorbă taman la locul ei, potrivită de numa’. Nu poți să începi să înjuri când ți se vorbește așa frumos și existențial. Inimă lângă inimă.

Și uite, gata! Am răsuflat ușurată când am reușit să arunc pe ușă afară ultimele 5 petale sfărâmițate și să nu le mai ciugulesc de căpăcelul alb și amărui. Le-am redat naturii. Acolo le era locul. Călătorie sprâncenată! Zahărul, oala, focul. Și minunea. Căci asta s-a întâmplat, o minune. Aerul s-a parfumat instantaneu ca o grădină de vară aflată în plină splendoare trandafiristică și dulceața a înflorit brusc sub ochii noștri ca o floare uriașă, purpurie, catifelată.

Mi s-a părut că nu am gustat nimic mai bun în viața mea, dulce amărui (cât de dulce e dulcele, când simți și amarul!), cu un parfum ce îți atingea mai întâi papilele gustative și apoi înflorea pe căile nazale și trandafirea tot aerul de jur împrejur și dinăuntru.

“Cami, ce am făcut împreună! Ce minunăție!”. M-am uitat la ea cu zâmbetul răspândit larg pe toată figura mea sceptică și Cami a surâs îngerește ca un guru înțelept, minunat el însuși de reușita învățăturilor străvechi.

Dulceața de trandafiri e aparte, e o sofisticărenie delicată, grațioasă și necesită nervi de oțel și o răbdare herculeană. Dar ce splendoare, ce transfer de lumină și culoare, ce senzație deosebită de realizare măreață. Nu e nevoie să inventezi focul sau becul, e de ajuns să faci dulceață de trandafiri.

Te ajută să înțelegi ce bine e, ce lumină ajunge la tine când treci peste greul lumii alături de cineva drag și bun. Când “dragul” e mai bun ca “greul”. Ce bine e să ajungi la liman, să îți pui un pic de dulce într-o farfurioară alături de un pahar aburit de apă rece. Să îți umpli plămânii cu aroma verii și să sari drept în esența lumii și a parfumurilor cu o simplă linguriță.

Îmi place dulceața de trandafiri. Iarna vine în fiecare an, dar câtă vreme există dulceață de trandafiri e bine. Viața are culoare și parfum.

Am proprii mei trandafiri acum, atât de pur și simplu frumoși încât uneori simt cum îmi explodează inima de atâta frumusețe. Nu fac dulceață din ei, dar le pipăi catifeaua cu adorație și din palmele mele îi fac cupă dorului, dorul acela fără de care nu poți trăi, amestec de dulce și-amărui, care te face să-ți dea lacrimile de preaplin.

În pași de globetrotter

Pășesc săltat, cu rucsacul în spinare spre măreața vacanță de două zile din Eastbourne. Mă simt ca o fetișcană ce râde mușcând dintr-o zi plină de soare și de albastru. Cu poftă. Nici nu mă mir, soarele a devenit așa priveliște rară, încât ușoara lui prezență, fie și îndepărtată, mă umple de bucurie.

-       Ale, mă simt ca un globetrotter. În sfârșit am ajuns ce mi-am dorit o viață. Sunt gata să urc munții, să traversez râurile înot, n-are importanță că nu știu să înot, sunt gata să țopăi ca un cintezoi, trilulind a bucurie și extaz.

Cri (zâmbind ascuns): - Îți lipsește o țigară cu marihuana în colțul gurii, Liliuca mea, așa ar fi clar pentru toată lumea de unde prezinți simptomele astea ciudățele.

Li (săltăreață și veselă): - Da’ de unde, nu-mi trăbă’, mie îmi curge substanța interzisă direct prin vene. Așa m-am născut.

Vă rog, să fie clar, în afara de experiența din Amsterdam, cu biscuiții high și râsul până la leșin, nu am încercat niciodată nimic dubios!

Ale (filosofic, privindu-mă ca pe o insectă sub microscop): - Hm, mamă, eu cred că până acum nu ai fost așa pe deplin hipster cum ești în clipa asta. Dacă stau să mă gândesc bine, acum vreo 15-20 de ani erai altfel orientată, voiai ca toată lumea să respecte legea orice-ar fi! Încă port sechelele acelor vremuri de restriște. Acum ești total zăbăucă, îi dai întruna cu „trăiește clipa!”, “dacă nu vrei să faci ceva, nu face!”, “nu trebuie să respectăm”, „hai să ocolim restricțiile de orice fel”, hm, cum ai ajuns de la una la alta?! Ești o specie destul de interesantă.

Lili (fericită de-i zbârnâie celulele responsabile cu albăstrirea și rozalirea realității): - Eu și acum sunt foarte conștiincioasă. Mi-au spus la grădiniță să fac cursuri, le-am făcut, ba chiar și în plus, că-s niște chestii ciuri buri. Și ca să știi, mereu am fost zăbăucă, dar m-am controlat din răsputeri, că doar aveam copil de crescut. Acum sunt liberă să fiu. Doar să fiu!

Cri (îngrijorat să nu fi uitat ceva): - Oare trebuia să ne luăm costumele de baie?!

Lili (uitându-se la el oripilată): - Doamne feri, poate din alea de neopren! Nu vezi ce frig este?! 20 de grade. Vreme de pinguini! Sper să ne ajungă doar geaca de ploaie!

Cri (care nu mai înțelege care-i rostul): - Păi și ce facem toată ziulica acolo dacă nu plajă?!

Li (visătoare): - Plajă în stil englezesc. Stăm pe păturică, pe mulțimea de pietricele, îmbrăcați bine și admirăm marea. Eu pot să fac asta ore în șir.

Îl văd pe Cristinelu’ cum privește în gol, încercând să-și dea seama ce papură vodă o să facă el, încotoșmănat, pe o plajă de-aiurea.

Continui să merg în pas săltat, trilulilu, cu avânt pioneresc, dar bineînțeles că nu urmează să țopăi pe crestele munților și nici pe valurile oceanelor, sunt conștientă, o să iau doar nițel metroul și apoi niște tren, cam asta-i toata aventura ce mă așteaptă. Altceva e însă important aici. Că mă simt globetrotter. Și prin urmare, SUNT. Mă simt globetrotter  din vârful adidașilor până în vârful rucsacului. Dacă rămânem cumva fără bani prin sudul Angliei, îmi trece un gând fericit prin căpăcel, o să lucrez câteva zile la o fermă. Și apoi o să călătoresc mai departe străbătând lumea-n lung și-n lat.

Ale (răsuflând ușurat): - Măcar bine că nu mai vrei să mă faci pe mine globetrotter! Ani la rândul visul tău cel mai mare legat de fiul tău era să-l faci globetrotter, asta ți se pare normal?! Nu avocat de succes, nu doctor apreciat, ci globetrotter! Sunt oricum marcat pe viață. Nici nu știu cum am supraviețuit!

Li (victorioasă): - Vezi că eram zăbăucă și pe atunci?! Dar să știi! Pân' la urmă, nu știu cum se face, dar toate visele mele se împlinesc! Take care, my son! Rise and Shine!

Cristi începe să tușească înfundat și declară că-l ustură gâtul, asta după ce m-a întrebat dacă am luat propolisul de acasă, propolisul nostru românesc, leacul minune ori de câte ori te doare  gâtlejul. Taman pe ăla nu l-am luat! Că doar nu citesc viitorul din scenariile lui Cristinelu'. No, lasă, suntem vaccinați, n-are ce să ni se-ntâmple. Cred că astea sunt obstacole de-a dreptul adevărate și absolut insurmontabile furnizate de subconștientul lui Cri, care născocește acum tot felul de grozăvenii de spaima mării englezești pe care va trebui să o suporte două zile nici mai mult, nici mai puțin. Oricum ai lua-o, oricum ai învârti-o, plaja englezească nu e o plajă grecească și vara nu-i ca iarna. Sau, ca să ne adaptăm, vara e ca iarna, că-i tot aia pe aici.

Li (mulțumită ca un păun): - Bine că am ajuns la timp la tren, că altfel nu mai prindeam loc, la ce aglomerație e.

Cri (filosof): - Poi da, la ce caniculă e, toată lumea vrea la mare! Ăstora li se pare că au atins Nirvana cu niște amărâte de grade. Uite la ei! În șlapi și pantaloni scurți, nu-și dau seama că e frig de numa'!

Am aruncat repede rucsacii minimaliști în cameră și ne-am repezit să vedem marea. Avem noroc și de ceva soare și de culori frumoase sus și jos. După nici doi pași, ne oprim la o terasă, fără cafea nu mai putem să mișcăm. O muscă verde aterizează pe mâna lui Cristinel. O pozează încântat. În sfârșit! Are și el un fior de plăcere! Poate, poate...

Li (scuturându-se de groază): - Poftim, eu fac poze cu buburuze drăguțe, fie ele și de lemn, el face cu muște. Fă-i vânt, că nici nu pot să mă uit la ea!

Musca pică leșinată.

Li (vivace și cu replică rapidă): - Sărăcuța, după ce a făcut contact cu Cristinelu’, a decedat.

Cri ( și mai iute): - Nu toată lumea rezistă ca tine, Liliuca.

Lili (învinsă iar la puncte, schimbă subiectul, care nu era un subiect): - Ale, încotro o luăm? Alege tu, că stai numai o zi. În susul falezei sau în josul ei?!

Ale (stupefiat): - Astea-s toate opțiunile?! Apăi eu nu stau, plec peste două ore când terminăm toată stațiunea. Gata cu globetrotterismul! Mi-a ajuns! Zău așa!

Liliuca (netemătoare și încântată): - Nu-i bai, rămânem noi ca doi pescăruși! Du-te, my lovely, unde vrei tu. Nici o grijă. Mai este timp!

Ale (total terifiat): - Pentru ce?! Ce tot indrugi acolo?!

Lili (senină și atotștiutoare): - Timp să ți se împlinească destinul. Globetrotter scrie pe fruntea ta!

Despre faruri și cozonaci, dar mai ales despre bunici

Sunt într-un tren, în drum spre undeva. Câmpii verzi și copaci domoli alunecă și se suprapun. Ceruri și nori.

Pentru prima dată deschid porțile trecutului cu atâta bunăvoință și curaj. Cu drag. Pentru prima oară văd ce mi-au dăruit cu toții. Nu ce nu mi-au dăruit. Nu durerea și tristețea plecărilor și părăsirilor, a nepotrivirilor și ascuțișurilor, ci bucuria, preaplinul care se revarsă acum ca un torent de dalii albe prin toată ființa mea.

Mă uit cu atenție la toți cei care au fulguit prin viața mea, au plouat și au înfrunzit. S-au aurit în soare și au plecat odată cu iernile. Bunici, părinți, frate, prieteni. Sunt singura păstrătoarea a amintirilor mele, singurul paznic în fața neantului. Sunt propriul meu far și propria-mi lumină.

Nu mă mai tem de trecut. Mă simt liberă și frumoasă, cu brațele pline de daruri și căldură dulce de suflet. Mi-e bine, atât de bine.

Îmi întorc privirea spre înăuntru. Verdele aleargă mai departe colorând ferestrele, dar eu îi zâmbesc acum bunicii Lucreția. Mama tatălui meu. Cineva i-a lăudat tenul, limpede, aproape lipsit de riduri și cuvintele mi-au rămas agățate-dantelă de amintirea ei. Frumoasă, senină. Îmi place să cred că semăn cu ea. Îmi amintesc căldura serilor de iarnă, în care dormeam în bucătăria ei însiropată în arome dulci, ajutor de nădejde pentru cozonacii pe care îi făcea pentru toată familia. O ascultam fermecată. Și ea îmi spunea poveștile vieții ei, în timp ce mă învăța să fac tort de ciocolată și cozonaci, în timp ce mă învăța că iubirea e cel mai important lucru din întreaga lume. Nu cred că m-a îmbrățișat vreodată, dar felul în care vorbea de bunicu’, iubirea pe care i-o păstra după atâția zeci de ani de la moartea lui, felul în care i se luminau ochii spunându-mi cât de minunat era omu ei’ erau tot atâtea semne pe care mi le scria pe inimă.

Iubirea și numai iubirea. Numai ea.

Poveștile despre copilăria ei erau fascinante pentru mine, fetița de vreo zece ani care o asculta sorbind totul cu nesaț. Mama ei aspră și rece, care făcea duzini de cozonaci aromitori pentru mulții ei copii și apoi îi ascundea în ladă de lemn încuiată, să îi aibă de Crăciun. Îi scotea cu zgârcenie doar când erau deja reci și vechi. Mama ei care nu o lăsa să se joace și o punea doar la muncă. Felul în care fugea de acasă și se juca toată ziua, nemâncând nimica, nimicuța și întorcându-se acasă doar când venea tatăl de la muncă, tatăl care o salva de bătaie și de vorbele rele ale mamei, tatăl cel bun și drag. Cât era de bună la școală, ce mult îi plăcea, ce o lăuda învățătoarea. Cum a terminat-o cu învățătura când a făcut patru clase. Demult tare. Dar puțina școală, matematica învățată acolo a ajutat-o să găsească o slujbă de contabil la mină, după ce a murit brusc bunicul, la 39 de ani, lăsând-o singură cu doi copii, într-o lume în care femeile nu aveau slujbe plătite.

Când povestea ajungea la bunicu’, tonalitatea se schimba, devenea blândă și nostalgică, anii o eliberaseră de suferința pierderii, rămăsese doar dulceața trăirilor. Se gândise să se omoare după ce el dispăruse, pierdută cu totul pe drumul durerii și al groazei, dar apoi, în toiul nopții, o luase peste deal, spre mina unde lucrase el, încercând să-și schimbe drumul. Nu spre finalul dramatic, ci spre viață. Și bunul lui nume, bunicu’ era cunoscut în toată Valea Jiului, se vorbea la radio de el și de invențiile lui, abilitățile ei matematice o ajutaseră să fie angajată. Să poată să își crească copii, să îi trimită la facultăți, să îi facă oameni.

Cât a fost în putere, la ea în curte se aduna familia. Se făcea zacuscă și vin de strugurei. Toți culegeam la strugurei, ore întregi, coceam la vinete și plantam flori împreună. Surori, copii și nepoți. Era bine de tot. Era Familia. Cu bune, cu rele. Și Bunica era centrul. Era Inima. Fără să spună niciodată un „te iubesc”, fără să îmbrățișeze. Fiind doar acolo, prezentă prin tot și prin toate.

Ce femeie răzbătătoare, puternică și devotată. Iubirea ei nu se exprima în gesturi sau cuvinte. Dar dacă știa că vin, îmi făcea mâncarea mea preferată, tocăniță de pui cu smântână și piure și nu cred că am mâncat vreodată ceva mai bun. Deschidea ușa de la cămară și scotea de acolo, răcoroase, cele mai bune prăjituri. Mă uitam mereu la cartea pe care o avea pe noptieră, a citit până la sfârșitul vieții, nici o clipă nu a existat fără o carte așezată frumos lângă lampa de pe masă.

Uneori dormeam la ea, îmi plăcea camera uriașă, răcoroasă, cu mobilă frumoasă, licărind vechi în umbrele amiezii, cu macrameuri dantelate croșetate de ea, mărunt, mărunt, sidef și galben blând, diluat, galben de in, fildeș și nisip împrăștiate pe tot locul. Aroma demultului plutind cu blândețe și așezându-se tihnit pe fotolii și pe luciul fără pic de praf al comodelor. Simțeam că acolo pot să-l înțeleg pe bunicul necunoscut, dispărut misterios atât de tânăr. Nu-l văzusem niciodată, dar știam că-l port în miezul celulelor mele. Mă uitam momente în șir la portretul lui mare, uriaș, atârnat de perete, figura serioasă, puternică și delicată în același timp, o față frumoasă, un pic aburită, ca prin sticlă, așa cum numai cei dusi prea devreme pot să aibă. Mă gândeam dacă semăn cu el, cum ar fi fost viața mea dacă el ar fi existat un pic mai mult. Cum tatăl meu ar fi fost cu totul altul dacă nu ar fi rămas orfan la 13 ani, într-o lume a sărăciei și a supraviețuirii, dacă nu i-ar fi fost frig atâta timp. Mă simțeam și bine cu el, cu bunicu', veghindu-mă de sus, din tablou, în timp ce citeam roman după roman, luminând blând încăperea cu același surâs stins în colțul gurii. Mă simțeam ocrotită.

Garantat era un om descurcăreț la culme. Așa a fost și tatăl meu. Îmi place să cred că și eu. Îmi place să mă gândesc că am asta de la el. De la ei.

Zâmbesc într-aiurea în trenul care aleargă printre câmpii cu oi albe și capul negru.

Ce multe daruri am primit de la ei. Cozonacii, tortul cu ciocolată, embleme dulci ale întregii mele vieți de familie, zacusca pe care o fac și în ziua de azi după rețeta bunicii, cea mai bună din toate timpurile, cititul cărților, catedrală a sufletului meu și loc bun de respirat în toți anii și în toate clipele lumii, privirea liniștită aruncată asupra lumii, spiritul de călător care sunt sigură că îl locuia pe bunicu’, cum îl locuia și pe tatăl meu, ce daruri calde și bune de pus pe rană.

Și, mai presus de toate, iubirea. Credința că fără iubire nimic nu e. Cel puțin pentru mine.

Bunicii i se luminau ochii și sufletul când vorbea de bunicul, dispărut cu peste 20 de ani în urmă, eu nu îmi dădeam seama că, în timp ce împleteam cozonacii și-i ascultam poveștile, mă lăsam și eu făurită din praf de stele și arome dulci. Mă lăsam făurită din iubire. Din povești de dragoste și promisiuni eterne. Pentru totdeauna.

Iubirea e aici acum, e cu mine de o viață, nu m-a părăsit nici o secundă, nu m-a lăsat de izbeliște niciodată. A fost mereu acest far alb din mijlocul inimii mele, proaspăt văruit, împrăștiind lumină dulce azurie de jur împrejur, arzând mereu cu aceeași candoare și speranță, cu aceeași pretenție absurdă la nemurire.

Întotdeauna mi-au plăcut chestiile absurde, a la don quijote. Morile de vânt și farurile. M-am ținut cu dinții de ele, cu toată puterea degetelor și a viselor.

Draga mea bunică Lucreția, dragul meu bunic necunoscut... mulțumesc.

Farul meu e aici și datorită vouă.

Și ce bucurie, încă împrăștie lumină!