Doar norocul, bată-l vina!

Este vorba doar de noroc aici. Noroc chior, trimis de zei.

Să stau eu cumințică în orășelul meu pierdut în munți, să văd din întâmplare un serial despre Corfu, „The Durrells”, să mă hotărăsc să merg și eu acolo, ca tot englezul sătul de ploile anului și să descopăr insula visurilor mele. Uite-așa, una dintr-alta. Insula care mi se potrivește mănușă peste toate unghiurile și colțurile, insula care e atât de rotundă, atât de perfectă, atât de cufundată urieșește în albastru de portocală încât am permanent senzația că pășesc în vis, vis de-albastru și-azur.

Plaja e pustie până spre 11, așa că noi, pe balconello de la 6 dimineața avem câteva ore bune în care putem simți că suntem singuri pe planetă, singuri în rai, deși nu singurătatea e definitorie aici, urmele omului sunt peste tot, ci frumusețea desăvârșită, netulburată a naturii.

Diminețile îmi plac cel mai mult deși nu există nimic care să nu îmi placă la modul exuberant. De regulă, fericirea mă cotropește și mă amețește în asemenea hal, de nu mai știu nici cum mă cheamă. Sau de-oi fi de-a Durrellilor și eu. Te pomenești că norocul ăsta al meu a făcut niscaiva conexiuni, absolut logice dacă te gândești, între Corfu și englezi. Și apoi m-a luat de mână și m-a dus. Altfel, zău dacă știu cum am ajuns din senin ba printre englezi, ba printre măslinii grecești. Dintr-o insulă cu ploaie într-una cu soare. Și viceversa. Cât ai bate din palme, hodoronc, tronc. Acum sunt și eu un fel de englezoaică care își petrece vacanțele la soare pe insula perfectă, proiectată special pentru ea. De către un oarecare domn pe nume Durrell.

Din atâta frumusețe presărată cu larghețe din petalele cerului răsare și iubirea, care le strânge pe toate la pieptul ei generos. O iubire rotundă ca o lună nouă ce atinge cu degetele-i aurii crăpăturile lumii. Vindecând, alinând. Rănile neauzite și nevăzute se împlinesc în flori de aur migălos împletite și dulceața preaplinului se revarsă peste fire, peste suflete. Peste lucrurile mărunte.

Marea își iubește stâncile și stâncile prăvălite-n mare par giganți adoratori ai mării.

Eu însămi sunt în adorație deplină. Și iubirea asta extatică, care înflorește și explodează două săptămâni pe an mă hrănește și mă-nvie în toate celelalte sute de zile și milioane de clipe ale vieții mele.

E chiar tărâmul zeilor și eu mă simt aidoma lor în suflet și în spirit, pășind ușor în rochia mea roșie, ușor de tot, să nu tulbur absolutul nici cu un fir de nisip.

Simțindu-mă cea mai norocoasă femeie din lume.

Cârlige în soare

Îmi arunc privirea de jur împrejur. Sunt în stare de alertă. Simt că sunt doar un cârlig oarecare atârnat pe această sârmă subțire. Simt că toți suntem așa. Ne ținem cu putere, cu brațele de lemn îmbârligate a disperare și așteptăm. Uneori plouă în neștire, vântul șuieră și zdrăngăne, soarele arde. Mai bate câte-o grindină, mai bântuie câte un viscol arctic. Uneori sârma se rupe de la sine, din senin, spulberându-ne pe neașteptate.

Dacă nu e neașteptatul, e așteptatul, lemnul mâinilor tale agățătoare se înnegrește, mucegăiește, se subțiază și simți cum aluneci fir cu fir, fibră roasă după fibră roasă. De vreme, de gânduri, de ani. De tot ce există, de tot ce nu există.

Nu e ăsta destinul fiecăruia?

Din când în când îmi permit să mă lovească deprimarea mea simplă de om muritor. Mă cufund în ea cu totul, cu ochii închiși, o cufundare în negru mat fără pic de catifea. O senzație de panică absolută, anxietate și frică primară. Ca și cum ușa care ține potopul în spatele meu e gata să sară din țâțâni, iar eu nu pot să mai fac nici un pas înainte pentru că am înțepenit cu totul. Mi-a înnebunit amigdala și m-a înghețat. Sunt doar un biet iepure în bătaia ochilor uriașului boa. Îl văd cum vine dar nu îmi pot mișca picioarele. Groaza e absolută. Catralioane de tone de apă sunt gata să se prăvale și să mă înghită. Spaima mea atavică de apă își face de cap prin tenebrele subconștientului.

Stau întinsă în pat și nu pot să mișc. Mi-e greață de frică, mi-e rău, mi-e întuneric. Sunt gata să intru în valea plângerii și să nu mai ies veci pururi. Alternez între starea de veghe, care nu e bună de nimic pentru că mă întreb serios dacă povara apei atârnând doar de un cârlig deasupra mea nu îmi va provoca prematur un atac cerebral sau măcar un infarct oarecare, și o stare oarecare de somn tremurat, scurte vise în care un nebun însetat de sânge mă urmărește pe cotloane nesfârșite și labirintice unde sunt de-a dreptul rătăcită și lipsită de apărare. Îl aud cum bate cu pumnii în toate ușile pe care le baricadez în urma mea, îl aud cum le spulberă și se tot apropie, se apropie și nimic nu poate să-l oprească. Chiar nimic. Cine ar putea?! Pe toți ne urmărește, pe toți ne ajunge.

Apoi nu îmi mai permit alunecarea între realități paralele. Ajunge. Împing toți demonii în subterane și îmi ridic privirea. Îmi spun că da, e adevărat. Chiar atârn de un cârlig pe o sârmă gata să se frângă în orice moment. Chiar sunt gata să mă sparg în zeci de așchii de păpădie.  Să mă transform în praf cosmic. Asta e realitatea. Atârn și abia mă mai țin. Dar atârn în soare. Mă pot agăța de el.

Albastrul e de jur împrejurul meu. Viața mea e o alegere constantă a albastrului. O alegere conștientă a albastrului tulburător de frumos al lumii. Îl prind mereu de un capăt și mă înfășor în el ca într-o pătură caldă. Mă ascund sub el ca un copil care nu mai vrea să vadă umbrele. Mă țin de el să nu cad de pe sârma prin care vâlvorește sângele meu, viața mea pulsând în mii de bătăi ritmate.

Mă țin de albastru cu toate puterile copacului din care mi-am sculptat mâinile de lemn cu fibre frumoase, lungi, aurii. Dansez în vânt cu un curaj nebun, râzând nepăsător. Sorb albastrul prin toți porii, îl beau ca pe o cupă răcoroasă, dând pe dinafară de prospețime și liniște. Liniștea unei dimineți de vară, întinsă larg în cele patru zări, desăvârșită, netulburată. Pură.

Îi dau cu tifla potopului biblic și nebunului de legat. De câte ori pot. Ca fiecare.

Viața e o alegere. O stare a minții. Dacă te simți în stare, dacă ai curaj, alege. Dacă azi nu poți, rabdă și așteaptă.

E și mâine o zi, cum spunea Scarlett O’Hara.

Îmi place de ea la nebunie.

Dulceață de trandafiri

Cami a intrat pe ușă, a zâmbit larg și a anunțat cu pasiunea-i binecunoscută:” Facem dulceață de trandafiri”. Și a așezat pe masă o pungă plină ochi cu petale din respectiva floare. “Nu astăzi, că nu avem zahăr”. E binecunoscută aversiunea ei pentru zahărul rafinat, așa că nu există grăunte de zahăr în toată casa. Zahăr alb. Există tot felul de alte dulciuri, gen halva, biscuiți, ciocolată. Probabil sunt făcute cu extras de viață lungă pe post de îndulcitor, altfel nu aș putea să îmi explic contradicția.

Am privit cu oroare punga plină ochi, dar auzind că se amână pentru a doua zi, am răsuflat ușurată. Nu se știe ce aduce clipa. Așa că am sperat. Chiar am trecut pe lângă magazine a doua zi și m-am gândit să cumpăr zahăr, dar apoi mi-am zis că de ce să-i dau apă la moară. Poate uită. Deși până acum nu am observat semne distincte de amnezie. Are ceva probleme cu sudoku, nivelul geniu, dar în rest nimic ieșit din comun. Am sperat degeaba. A doua zi, Cami a apărut cu 3 kile de zahăr. Nici mai mult, nici mai puțin. Antrenată pentru sferele pasionale ale existenței, și-a dat seama că trebuie să investească masiv în momentul prezent. Iar acesta însemna, cu litere în relief, dulceață de trandafiri. Fie ea și cu zahăr.

Am înjurat nițel, în gând, doar sunt o persoană civilizată, și am încercat ceva tactici de evaziune. “Dar mâncăm noi dulceață?! Cred că nici nu ne place dulceața de trandafiri. Mie personal nu îmi place. De fapt, cred că nu am gustat niciodată, dar tot nu-mi place. Nu-mi place din principiu. Cum să-mi placă ceva făcut cu zahăr? Ucigașul alb! Cum să-mi placă ceva pentru care trebuie să muncesc??!!” În timp ce boscorodeam și dădeam din gură, Cami era de acord cu toate cele (are ea tacticile ei personale de management al conflictului!), dar amândouă rupeam de zor petalele. Dacă nu ați știut, fiecare petală trebuie despărțită de părticica ei albă. Există un video pe care l-am studiat intens, dar acolo trandafirii erau buchețele și se tăiau cu foarfeca. De câte ori mă uitam peste trandafirii noștri, mi se făcea părul măciucă și mi se încrețea pielea a groază. Horror de horror. Nici vorbă de trandafiri întregi la cap și la trup. Erau petale lângă petale, transparente ca firul de păianjen și pe toate trebuia să le luăm la puricat. Erau trandafiri buni de duși la psihiatrie și de băgat în cămașa de forță. Desfoliați și separați de sinele lor inițial. Nici ei nu mai știau cine sunt. Nu-mi credeam văzului, urechilor și degetelor. Tortură! Masochism curat. Cami, în stil propriu, gata să aleagă la petale până la moarte, numai să știe ea că și-a făcut treaba bine. Plus că nu putea să abandoneze. Trandafirii i-i dăduse un om bun. Un om cu inimă caldă care se gândise să îi facă o bucurie. Cum să-l dezamăgească?! Cum să arunce așa marfă prețioasă??!

Valorile existențiale ale lui Cami, perseverență, muncă titanică, hei-rupul până cazi lat, “dacă te-ai apucat de o treabă, termin-o!”, răbdarea și dorința crâncenă de a trăi orice e nou, fie și fabricarea manuală a dulceții de trandafiri se băteau cap în cap cu valorile mele de român adevărat: expectanța negativă (n-o să iasă nimic bun din chestia asta!), reveria pastorală (nu vreau să fac nici o chestie care mă obosește în asemenea măsură, mai bine stau și visez, de ce să pierd vremea făcând ceva ce nu doresc?! Iar ceea ce sigur îmi doresc e să stau cu ochii în tavan și să visez, ce e greu de înțeles aici?!), pasivitatea (prea multă acțiune mă doboară existențial, zău așa! mă doare spatele, au și vai! Fac ce îmi zici, dar chiar nu mai am răbdare, vai și aoleu! e total inutil, mai bine cumpăr un borcan din nenorocita de dulceață!) și, în cele din urmă, resemnarea. Căci, deși dădeam din gură mai abitir ca un adevărat cârcotaș nativ, rupeam în continuare la petale. Nici nu mi-am dat seama până acum cât de reprezentativă sunt pentru neamul românesc. Ar trebui să fiu prezentată ca model pentru românul tipic la întrunirile internaționale.

Văzând în ce hal mă bocesc și vaiet, Cami s-a decis să arunce argumentul hotărâtor: “Doar nu o să mă lași singură aici? Suntem împreună în asta.” Totul spus cu mare căldură sufletească și sentiment. C-așa e Cami. Între timp mai pigulea niște milimetri albi din grămadă și încerca să îmi sublinieze frumusețea serafică a grămezii de petale. “Uite, ce fină e atingerea lor, pune mâna. E o experiență artistică asemenea celei pe care o ai descoperind culorile! E fiorul existențial suprem.” M-am uitat cu gura căscată la ea și apoi, neavând încotro, mi-am cufundat mâna în grămada de petale catifelate și răcoroase. Nu era chiar fiorul mistic, dar era ceva. În ciuda voinței mele, printre dinții încleștați am recunoscut minimum necesar: “E bine, ce să zic”. Dar zâmbeam pe undeva, prin înăuntrurile mele. Era clar atingerea unui fluture, surâsul bebelușului tău mult iubit, era lumina dimineții pe pleoapele închise. Mireasma unei raze de soare. Era dulce.

Nu știu câte ore am pigulit la nenorociții de trandafiri, minute în care iubirea mea eternă pentru Cami s-a transformat în antipatie clară. Sau poate nu au fost ore, dar veșnicia putea să se simtă la fel. Nu știu cine are nevoie de veșnicie! Mie veșnicia nu îmi place. Parcă eram un cazan sub presiune, bolborosind și gata să dau în foc. Cu aceeași calmitate feroce a gesturilor și aceeași seninătate, Cami mai că nu fluiera ca un pițigoi pe o creangă înflorită, zâmbind serafic de câte ori capacul cazanului meu părea să sară în aer, dezamorsând fiecare încercare de explozie cu câte o vorbă taman la locul ei, potrivită de numa’. Nu poți să începi să înjuri când ți se vorbește așa frumos și existențial. Inimă lângă inimă.

Și uite, gata! Am răsuflat ușurată când am reușit să arunc pe ușă afară ultimele 5 petale sfărâmițate și să nu le mai ciugulesc de căpăcelul alb și amărui. Le-am redat naturii. Acolo le era locul. Călătorie sprâncenată! Zahărul, oala, focul. Și minunea. Căci asta s-a întâmplat, o minune. Aerul s-a parfumat instantaneu ca o grădină de vară aflată în plină splendoare trandafiristică și dulceața a înflorit brusc sub ochii noștri ca o floare uriașă, purpurie, catifelată.

Mi s-a părut că nu am gustat nimic mai bun în viața mea, dulce amărui (cât de dulce e dulcele, când simți și amarul!), cu un parfum ce îți atingea mai întâi papilele gustative și apoi înflorea pe căile nazale și trandafirea tot aerul de jur împrejur și dinăuntru.

“Cami, ce am făcut împreună! Ce minunăție!”. M-am uitat la ea cu zâmbetul răspândit larg pe toată figura mea sceptică și Cami a surâs îngerește ca un guru înțelept, minunat el însuși de reușita învățăturilor străvechi.

Dulceața de trandafiri e aparte, e o sofisticărenie delicată, grațioasă și necesită nervi de oțel și o răbdare herculeană. Dar ce splendoare, ce transfer de lumină și culoare, ce senzație deosebită de realizare măreață. Nu e nevoie să inventezi focul sau becul, e de ajuns să faci dulceață de trandafiri.

Te ajută să înțelegi ce bine e, ce lumină ajunge la tine când treci peste greul lumii alături de cineva drag și bun. Când “dragul” e mai bun ca “greul”. Ce bine e să ajungi la liman, să îți pui un pic de dulce într-o farfurioară alături de un pahar aburit de apă rece. Să îți umpli plămânii cu aroma verii și să sari drept în esența lumii și a parfumurilor cu o simplă linguriță.

Îmi place dulceața de trandafiri. Iarna vine în fiecare an, dar câtă vreme există dulceață de trandafiri e bine. Viața are culoare și parfum.

Am proprii mei trandafiri acum, atât de pur și simplu frumoși încât uneori simt cum îmi explodează inima de atâta frumusețe. Nu fac dulceață din ei, dar le pipăi catifeaua cu adorație și din palmele mele îi fac cupă dorului, dorul acela fără de care nu poți trăi, amestec de dulce și-amărui, care te face să-ți dea lacrimile de preaplin.