Cârlige în soare

Îmi arunc privirea de jur împrejur. Sunt în stare de alertă. Simt că sunt doar un cârlig oarecare atârnat pe această sârmă subțire. Simt că toți suntem așa. Ne ținem cu putere, cu brațele de lemn îmbârligate a disperare și așteptăm. Uneori plouă în neștire, vântul șuieră și zdrăngăne, soarele arde. Mai bate câte-o grindină, mai bântuie câte un viscol arctic. Uneori sârma se rupe de la sine, din senin, spulberându-ne pe neașteptate.

Dacă nu e neașteptatul, e așteptatul, lemnul mâinilor tale agățătoare se înnegrește, mucegăiește, se subțiază și simți cum aluneci fir cu fir, fibră roasă după fibră roasă. De vreme, de gânduri, de ani. De tot ce există, de tot ce nu există.

Nu e ăsta destinul fiecăruia?

Din când în când îmi permit să mă lovească deprimarea mea simplă de om muritor. Mă cufund în ea cu totul, cu ochii închiși, o cufundare în negru mat fără pic de catifea. O senzație de panică absolută, anxietate și frică primară. Ca și cum ușa care ține potopul în spatele meu e gata să sară din țâțâni, iar eu nu pot să mai fac nici un pas înainte pentru că am înțepenit cu totul. Mi-a înnebunit amigdala și m-a înghețat. Sunt doar un biet iepure în bătaia ochilor uriașului boa. Îl văd cum vine dar nu îmi pot mișca picioarele. Groaza e absolută. Catralioane de tone de apă sunt gata să se prăvale și să mă înghită. Spaima mea atavică de apă își face de cap prin tenebrele subconștientului.

Stau întinsă în pat și nu pot să mișc. Mi-e greață de frică, mi-e rău, mi-e întuneric. Sunt gata să intru în valea plângerii și să nu mai ies veci pururi. Alternez între starea de veghe, care nu e bună de nimic pentru că mă întreb serios dacă povara apei atârnând doar de un cârlig deasupra mea nu îmi va provoca prematur un atac cerebral sau măcar un infarct oarecare, și o stare oarecare de somn tremurat, scurte vise în care un nebun însetat de sânge mă urmărește pe cotloane nesfârșite și labirintice unde sunt de-a dreptul rătăcită și lipsită de apărare. Îl aud cum bate cu pumnii în toate ușile pe care le baricadez în urma mea, îl aud cum le spulberă și se tot apropie, se apropie și nimic nu poate să-l oprească. Chiar nimic. Cine ar putea?! Pe toți ne urmărește, pe toți ne ajunge.

Apoi nu îmi mai permit alunecarea între realități paralele. Ajunge. Împing toți demonii în subterane și îmi ridic privirea. Îmi spun că da, e adevărat. Chiar atârn de un cârlig pe o sârmă gata să se frângă în orice moment. Chiar sunt gata să mă sparg în zeci de așchii de păpădie.  Să mă transform în praf cosmic. Asta e realitatea. Atârn și abia mă mai țin. Dar atârn în soare. Mă pot agăța de el.

Albastrul e de jur împrejurul meu. Viața mea e o alegere constantă a albastrului. O alegere conștientă a albastrului tulburător de frumos al lumii. Îl prind mereu de un capăt și mă înfășor în el ca într-o pătură caldă. Mă ascund sub el ca un copil care nu mai vrea să vadă umbrele. Mă țin de el să nu cad de pe sârma prin care vâlvorește sângele meu, viața mea pulsând în mii de bătăi ritmate.

Mă țin de albastru cu toate puterile copacului din care mi-am sculptat mâinile de lemn cu fibre frumoase, lungi, aurii. Dansez în vânt cu un curaj nebun, râzând nepăsător. Sorb albastrul prin toți porii, îl beau ca pe o cupă răcoroasă, dând pe dinafară de prospețime și liniște. Liniștea unei dimineți de vară, întinsă larg în cele patru zări, desăvârșită, netulburată. Pură.

Îi dau cu tifla potopului biblic și nebunului de legat. De câte ori pot. Ca fiecare.

Viața e o alegere. O stare a minții. Dacă te simți în stare, dacă ai curaj, alege. Dacă azi nu poți, rabdă și așteaptă.

E și mâine o zi, cum spunea Scarlett O’Hara.

Îmi place de ea la nebunie.