Tot ce nu ne trebuie

Când avem altceva

În largul lumii, plutind agale pe o insulă la fel de albastră ca orice vis frumos, la fel de verde ca miezul de strugure copt în aripi de lumină, pe un șezlong peste care dau grămadă valurile, stau toropită și mă gândesc cu-ncetinelu’ la toate cele. În gânduri fulgurante de leneș, să nu cumva să mă agit inutil.

Ne-am trezit fără televizor în cameră. Și am putut și fără el. Aveam tablete și telefoane.

Nu mi-am mai luat sticluță cu apă la plajă. Mi-a fost prea lene. Și a fost bine. Cum să nu fie bine?! Am luat în schimb sucuri proaspete de portocale direct pe plajă. Mult mai bine.

Nu mi-am pus cremă de față în rucsacul minimalist peste mări și țări. Am dat doar cu factor de protecție. Și am supraviețuit.

Ne-am luat papuci de pășit pe pietre în prima zi. Apoi nu i-am mai folosit. Lenea era prea mare. Și-a mers și-așa.

Nu ne-am mai cărat în concediu valizele cu haine, doar trei țoale și un prosop de plajă. Le-am mai spălat din când în când. Și ce să vezi?! A fost bine.

Zeci de ani am luat micul dejun. Fastuos, pe terasele timpului și ale vacanțelor. Acum nu ne-a mai trebuit. Și ne-am și mirat. Nu ne trebuia de fapt. N-am murit fără.

O vreme mi-am tot cumpărat bijuuri de aur. Așa era lumea. Apoi, într-un început de vară, le-am amanetat. Și ce să vezi?! Mare mirare! Nu îmi trebuiau.

Brățările mele de acum, din pietricele colorate mă distrează mult mai mult. Și mi se potrivesc la marele fix. Așa sunt eu. Asta sunt cu adevărat. Nu aurul mă interesează, ci pietrele.

Am încercat și fără șezlonguri și umbrelă. Ne-am întins larg prosoapele frumos colorate, pentru încurajare, și ne-am instalat pe nisipul la liber. Necondiționați de nimeni. Dar aolică, nu a mers deloc. A fost chiar de groază, zău așa. Aveam nevoie de o macara pentru a mă ridica sau de tot felul de figuri sclemberistice să nu cumva să-mi lezez genunchii sau încheieturile. Au și of, degeaba, era un chin, ne-am întors spășiți la minunatele șezlonguri. Dacă nu se poate fără, nu se poate și gata.

Cocktailuri?! Am tot încercat să mă fandosesc cu ele, dar de fapt nu-mi trebuie. Bani aruncați de-aiurea. Apa simplă de izvor e tot ce vreau. Îmi face bine, nu îmi strică digestia, e mereu minunată când mi-e sete. Rece, cu bucăți de gheață ciocnindu-se grațios a proaspăt, poate doar cu un strop de lămâie, doar o părere.

Stând la umbră pe șezlongul meu plutitor între lumi, cu albastrurile mării dansând liniștite în fața mea, mă întreb oare când o să ne dăm seama că nu ne trebuie nici prăjiturile delicioase însiropate în lămâi și portocale corfiote?! Hm, până acolo ne mai trebuie un pic de timp. Un pic de trecere. Încă nu am ajuns în zona aceea sterilă. Parcă nici n-aș vrea.

Credem că ne trebuie atât de multe și ne zbătem ca peștii pe uscat să le avem.

Dar de fapt putem trăi liniștiți în deplină simplitate.

Eventual cu niște portocale și lămâi grecești.

Dar ceva mai simplu ca lămâile și portocalele zău dacă găsești.