Jurnal de Londra

Ziua 5

Am lăsat fetele la acvariu, aproximând că vor sta acolo vreo două ore. Eroare de judecată! Au ieșit dupa vreo oră și au tot așteptat la locul de întâlnire! Nu știu de ce au stat așa puțin, li s-or fi părut peștii niște chestii istorico-culturale și s-au plictisit?! Oare dacă le-aş fi amintit câţi bani au dat pentru a-i vedea?! Oricum, peştii m-au plictisit întotdeauna şi pe mine. Or fi una din chestiile alea bărbăteşti pe care nu le-am înţeles niciodată.

Am galopat în mers artistic (adică admirând tot ce ne ieşea în cale!) până în Leicester Square, să luăm bilete la musical. Tocmai făcusem, mental, un compromis de-a dreptul inteligent între cultură şi omul secolului 21. Voiam să mergem la musical, chiar voiam, dar ne hotărâsem să mergem la….Shrek!!! Simţeam că am putea suporta asta. Soarta potrivnică s-a opus. Biletele erau prea scumpe pentru buzunarele noastre. Viaţa-i dură! Ca să ne revenim, ne-am prăbuşit la Sherlock Holmes Pub, cu un Guiness în faţă şi o prăjitură scăldată în sos fierbinte caramel şi vanilla icecream. Viaţa e destul de bună!

Cristi: -Voi staţi să rezervați masa și eu mă duc după fete, deși mi-e de-a dreptul groază să trec iar pe lângă ăia îmbrăcați în pădure! (mimii de pe malul Tamisei).

Suntem toți la masă, așteptăm minunățiile de feluri comandate (cel puțin, sperăm în minunăția lor!) și parlamentăm unde să mergem mâine. Părerile sunt împărțite, unii hăis! alții cea!

Alex, către fete: -Cât credeți că stați la British Museum?

Lili (atotștiutoare): -O oră jumate maxim! Poate două. Vor fi așa de culte, că vor vrea să iasă foarte repede!

Oana: -Eu cred că ies într-o oră.

Octi: -Hai, Alex și tu, că e mocca!

Doar așa se pare că ne convine cultura, pe tavă și gratis. Eventual cu picătura.

Vin felurile de mâncare. Nemaipomenite! Se revarsă cartofii, cârnații, rondelele de ceapă, sosurile! Ale rămâne cu gura căscată, holbându-se oripilat la farfuria lui, noi cădem sub masă de râs. Și-a comandat ceva numit simbolic: “Prânzul plugarului!”. Cu adevărat metaforic e și conținutul farfuriei: o felie de șuncă, una de brânză, o ceapă crudă mititică și drăguță și un măr delicios, tăiat felii! Totul prezentat artistic pe o frunză verde.

Lili: -Au uitat să specifice că e prânzul plugarului sărac!

Ale, resemnat la aceasta nouă lovitură, dupa cea cu muzicalul: -Asta-i mâncare de student amărât.

Cristi, cu sufletul lui de părinte sfâşiat (în timp ce înfulecă din cârnaţii şi piureul din farfuria proprie!!): - Mereu mi-e milă de Alex când îşi comandă de mâncare!

Îmi dau brusc seama că Oana e din ce în ce mai palidă şi slăbiciunea ei e contagioasă, parcă mă ia cu leşin şi pe mine; toţi înfulecă de zor (Alex muşcă delicat din măr, că ce altceva să înfulece de zor!), doar noi două nu avem nimic în faţă. Preocupată să gust de la ceilalţi, nu am observat că noi nu ne-am primit comanda. Aşteptăm. Restul şi-au lins deja farfuriile, ceapa lui Ale zace stingheră, mă duc să întreb ce se întâmplă. Cu stupoare, descopăr că nu am comandat de fapt “fish and chips”. Cică. A uitat chelnerul să noteze. Aș fi putut să îmi dau seama când am plătit, că era o sumă cam mică, dar de, m-am bucurat că nu era cât mă așteptam. Prostia umană! Mai plătesc o comandă, așteptăm. În sfârșit! Bun, bun. Mici probleme de comunicare, dar cine nu greșește?!

Oana merge să comande Ginger beer pentru Octi, nealcoolică. Chelnerul, simpatic și tânăr, îi cere buletinul. Murim de râs în timp ce Oana îi explică, încă o dată, unde e scris anul nașterii.

Lili (importantă și mândră de nația britanică): -Vezi, aici nu dau băuturi minorilor. În Petroșani e așa?

Oana: -Acolo nu vor decât să te faci muci! Indiferent de vârstă!

Ce vocabular au tinerii ăștia după o bere de ghimbir! Și nealcoolică! Mi-e frică să mă gândesc ce cuvinte mi-ar auzi urechile după una alcoolică!

Octi, savurându-si prăjitura de ciocolată cu sos de vanilie: -Eu nu mai pot, că stomacul meu e mic!

Cristi: -Nu-i bai! Cât mai mic! Lili nu se supără!

Ale (flămând încă după atâta plugărit): -La anu’, plec în Caraibe! Fără voi!

Cristi stă un pic pe gânduri, dar punctează victorios: -Las’că te găsim noi, oriunde ai fi, Kitchibobo!

BFIMax a fost așa cum îmi aminteam. Glorios, elegant , superb. Filmul delicios. Fetele au fost încântate de actorul principal, așa că Spiderman a primit nota maximă. Ce notă ar fi putut primi ecranul acela uriaș, scaunele confortabile și senzația că ești în secolul viitorului?!

Păcălesc fetele că le-am luat bilete la musical cu 40 lire și, în loc să cadă pe spate de groază, se scotocesc prin buzunare să-mi dea banii. Râd un pic isteric, dar râsul e bun, nu?! Încep să mă întreb de ce nu am luat bilete cu adevărat. De ce am crezut că au să se supere? Cred că educația prin iubire promovată de mine are ceva hibe. Oare aș fi putut să le duc și la Westminster Abbey?! Dacă aș fi forțat un pic nota?!

Dar mă voi gândi la asta mâine. Mâine e o nouă zi, nu?!

Jurnal de Londra

Ziua 4

Pe Tamisa. Plimbare cu feribotul. Categoria ? Absolut minunat!!! Cerul alternând între plumburiu şi albastru–peruzea, valurile alergând arhaic pe lângă vaporaş. În timp ce mă holbez la ele, imaginându-mă o biata cusutoreasă de prin alte secole aruncându-se de pe pod în adâncurile opace, deznădăjduită că a părăsit-o fiul fierarului sau, de ce nu?!, vreo lady ce-şi flutură umbreluţa, cele două italience reale de lângă mine au o viziune subită cu mine, mare cititor de hărţi şi îmi pun întrebări la care răspund cu aere de mare specialist! Ce acolo, ce e dincolo. Sunt atât de competentă, încât mă uimesc pe mine însămi (chestie care nu i-a convins deloc pe băieţi, mai târziu, când le-am povestit cine sunt eu cu adevărat!! Au rămas cu sechele în urma diferitelor episoade, în care, de la atâta visare, am intrat cu capul în uşi, stâlpi sau în care am luat-o spre nord, crezând că e sudul!). De fapt mă descurc foarte bine geografic, în opinia mea, dar când sunt cu ei îmi ascund această abilitate, e lesne de înţeles de ce.

Vizităm Tower of London. Pe lângă, pe lateral, e o vizită colaterală, că nu ne îndurăm să plătim, nemernicii de noi! Ce e înăuntru?! Doar bijuteriile reginei! Cine are nevoie?!

Ne uităm lung la vitrine cu sandvişuri şi brioşe.

Octi (cumpătată): -E cam scump!

Oana (necumpătată, dar degeaba): -Tu te plângi, care mai ai atâtea lire?

Lili (lipind firele): -A, d-aia ţi-ai luat tu pachetul de biscuiţi din cameră?!

Râzând singură de marea economie pe care a realizat-o, Oana îşi ia îngheţată ca şi Octi: ciocolată şi mentă. În ciuda săpăturilor asidue ale fetelor, nu se găseşte decât menta! Ciocolata a dispărut! Și englezii umblă cu șmecherii?!

London Dungeon. 2 ore la coadă. Ce nu face omul pentru “cultură”! Dar înăuntru distracţie maximă. Octi se agaţă de noi cu disperare, ne strânge de mână, ne ia în braţe, încercând să se aline. Toate cotloanele întunecate şi spăimoase i-au declanşat fobiile, a mai băut şi cafea (scăpată de sub supraveghere, că dacă o vedeam!), iar acum nu mai poate, vrea să iasă de aici, deşi poveştile sunt bine spuse şi decorurile chiar înfiorătoare! Prăbuşirea noastră, a tuturor la ghilotină e trasă în poză şi e adorabil felul în care urlăm cu poftă şi cu ochii holbaţi.

Ieşim. În sfârșit, în opinia Octaviei care acum vrea cu disperare la baie. Pleacă cu Oana în gara London Bridge, acolo trebuie să existe o toaletă! Stăm. Le aşteptăm. Stăm. Şi iar stăm. Apar fetele. După o foarte lungă așteptare. Nu par prea fericite.

Lili (uimită): -Nu aţi găsit baia?

Octi (aproape autoexterminată): -Ba da, dar era cu bani!

Lili: -Şi??!!

Octi: -Şi n-am intrat!

No comment!

Street food market. Mâncăruri peste mâncăruri, sărind cu aromele lor să te agaţe, renunţăm la ideea de a mânca la Sherlock Holmes, mă întreb disperată ce minunăţie să mănânc. E una din cele mai grele decizii din viaţa mea (de atâta efort decizional voi finaliza cedând nervos și cumpărându-mi cârnați cu varză! Vai de capul meu!). Fetele cam strâmbă din nas la atâta puhoi de mirosuri, dar ce să facă, trebuie să se supună. Să zică mulțam că nu le cumpărăm niscaiva carne de oaie sau caracatiță pane!

St. James Park.

Oana (spirit descurcăreț): -Ale, uite câte monede aici în lac! Îmi vine să sar să le culeg pe toate, chit că mă fac de râs în toată Londra! Să-mi scot mâncarea pe astăzi! Sau măcar de-o bluză la Primark!!

Apar veverițele, graţioase, încântătoare, una o muşcă pe Octi de deget. Doar delicat, nimic grav. Superbul gazon englezesc, verde, verde.

Seară. Octi s-a întors la origini, adică ronțăie chipsuri, fericită că identifică componentele de bază ale hranei, Cristi caută case englezesti într-o revistă, bombănind singur. Te pomenești că se imaginează în House Hunters! Oana se miră câte haine și-a luat, deși nu mai avea bani. Mâncăm sushi.

Octi (cântat și fericit): - Eu aș mânca numai sushi, sushi, sushi…

Oare mâine plouă?

Acasă, din nou, în timp ce scriu, Cristi vine hotărât din camera alăturată: -Eu cred că nu-s atât de idiot să nu iau testul Cambridge!

Am rămas cu gura căscată.

Acum ascultă muzică clasică: -Vreau să mă rup cu totul de politica românească!

Cristi (uitându-se de jur împrejur și neidentificând elemente englezești): - Horrible house! Casa noastră e prea întunecată, mucegăită, nu e albă, luminoasă, nu are pluș pe jos, moale și pufos ca cel din Londra! Și ce-i porcăria asta de plapumă?! Așa faină era aia din Londra, așa pufarin, pufăiam în ea de numa!

Pe BBC, aflăm ca e un incendiu uriaș în Spania; o englezoaică aflată acolo își dă cu părerea.

Cristi: -British tourist! S-o dus în Spania, la căldură! Eu aș fi stat la Londra și în ploaie!

Oare își mai revine de pe urma întoarcerii traumatizante în România?

Jurnal de Londra

Ziua 3

Cristi (atent la ce stație trebuie să coborâm): -Uite, scrie ‘Towards Warren Station!’. Towards, adică următoarea!!!

Important e că engleza nu e o limbă necunoscută pentru el.

Octi exclamă cu bucuria sinceră a marilor descoperiri: -Uite! Bus Lane! De când aștept să văd banda specială pentru autobuze!

Oana: -Bifeaz-o de pe bucket list!!!

Alex (încercând să scape de o nouă sesiune de cumpărături): -Oprim la Greenwich?

Oana: -Ce-i acolo?

Lili: -Crede-mă, nu te interesează, nu e nimic de cumpărat!

Madame Tussauds. Poze, poze. Îmi imaginez cum ar fi să te plimbi printre frumusețile de aici fără nimeni altcineva, doar ecoul pașilor tăi. Liniște, timp să studiezi detaliile statuilor, să-ți amintești înălțimea eroilor preferați, să le analizezi fiecare fir de păr. Perfect. Dar așa, e nebunie. Puhoi de oameni care stau la coadă să facă o poză cu Robert Pattinson, poza în sine devenind mai importantă decât orice altceva. Nebunie, dar distractivă, dacă ai nervii buni și, mai ales, dorința de a te distra! Pe care noi o avem din belșug! Mersul cu trenulețul prin istoria Angliei e grozav, iar filmul 4D extrem de reușit! Supereroi ce salvează Londra, cu efecte speciale, o chichiță ingenioasă ce salvează și excursia noastră la Madame!

Ieșim. Mor de foame. Mă apucă constant, tot la 3 ore! Mâncăm la “Paul”, restaurant –brutărie, cu aer ușor franțuzesc, jazz în fundal. Sendvișuri bune, bune, Octi descoperă o prăjiturică absolut delicioasă, din care gustăm cu toții, savurând gustul de vanilie pe care-l aveau probabil prăjiturile acum 100 de ani! Drum prin ploaie și vânt. Ploaia în Londra are un farmec aparte, căci știi că urmeaza ceva soare! De genul, Primark! Ăsta da, soare! Cine nu ar umbla printr-un pic de ploaie, când ținta e asta?!

Oana sigur ar umbla prin tsunami şi uragane! Oricum, ajunsă acolo, înnebuneşte subit și total. Cu faţa strălucind, aleargă de colo până colo, alege tot felul de haine, le aruncă în coş, renunţând imediat la ele, găsind altele şi mai şi! E raiul cumpărăturilor! O disperare cruntă se aşterne pe faţa lui Cristi în faţa sorţii potrivnice! Alex pare mai împăcat cu karma lui. Le sugerez destul de bădăran să aştepte afară, să bea bere, să facă ce-or face, d-ale bărbaților, dar să nu ne strice cheful! Să nu le văd feţele scârbite. Foarte ascultători, dispar. Iar noi, fetele, ne dezlănţuim! După vreo 2 ore de balamuc (cred că mii de femei au înnebunit în aceeaşi zi cu noi şi s-au decis să-şi facă cumpărăturile la Primark), ajung şi eu la disperare, plus o durere cruntă de picioare. Conving fetele să se aşeze la prima coadă, cea în care stai dacă vrei să probezi hainele. Dacă vrei, nu te forţează nimeni să aştepti cu 200 de femei în faţă! Se pare că aşa gândeşte şi Octavia, care, exasperată, e gata să le arunce pe toate. Nu-i mai trebuie!! Pe faţa Oanei se citeşte o hotărâre cruntă! Cea care denotă idealuri măreţe! Ea ar sta zece ore la coadă, chiar şi pentru o pereche de chiloţi! Îmi aduc aminte de aptitudinile pedagogice personale şi o iau pe Octi cu binişorul, doar nu o s-o lase pe Oana singură la coadă! Cu o privire de martir, se sacrifică şi rămâne şi ea să-şi probeze hainele. Aşa se educă tânăra generaţie! În spiritul iubirii aproapelui. Bravo mie!

După o veşnicie, în care eu personal am stat de trei ori la coada unde se plătea, aşteptându-le, terminăm, cu zâmbetul victoriei pe faţă. Ieşim, tragem aerul bun şi umed în piept, viaţa e frumoasă! Mai ales când urmează “Pull and Bear”! Elegant, frumos, liniştit şi conţinând frumoasa mea jachetă! Parfumul lui Cristi, Polo, cel descoperit prin dulapurile lui Samson, e găsit, identificat, cumpărat! Că doar n-o să-l luăm pe-al omului, zău așa! Doar suntem oameni serioși. Plus că trebuie să fim un model pentru urmași. Proaspăt parfumat, Cri străluceşte şi e în stare de alte prelingeri pe lângă vitrine.

Seară. Mâncăm. Sendvişuri din nou, dar cui îi mai pasă ce mănâncă??!!

Oana (abia articulând): -Mă simt…

Octi: -Şi eu la fel!

Parcă se simte o oareşicare spiritualitate în dialogul fetelor.

Oana (aproape anagramat): -Oare de ce mă doare aicia la cot carnea dă pă mine??!

Cri: -De la prea multe umeraşe cărate! Prin Primark.

Cristi (sporovăind de unul singur): -Tricoul cel nou, unicul pe care mi l-ai cumpărat, nu mai e nou după ziua de astăzi, trebuie să-mi iau altul! Câte tricouri am voie să îmi cumpăr?! Hm, da, da, după parfumul Polo, mărețul, cred că nici unul.

Văzând că nu îl bagă nimeni în seamă, îşi caută slujbe în ziar, neapărat în Londra. Ne înnebuneşte de cap toată seara, anunţându-ne de câte ori găseşte ceva, pronunţând în felul lui haios cuvintele englezeşti şi sorbind din sticla de vin. Tot roşu. A aflat că fetelor le place mai mult cel alb, aşa că-şi ia roşu.

Cristi:-Lili, eu îmi mai doresc un singur lucru. Să-mi iau ciocolata aia de 1 kg şi s-o duc acasă!

Alex: -Şi s-o mănânci tu!!

Cristi: -Păi da, ce-ai crezut?!

Lili, fără să-şi dea seama, priveşte în gol şi dă din degete, un tic nervos! Cristi şi Alex îşi dau coate şi mor de râs.

Lili (în defensivă): -Poate aşa e scris în codul meu genetic!

Cristi: -Codu’ lu’ pește!! Ăsta e Parkinson în toată legea! Sau traumă post-risipire de bani. Pe țoale!

Cristi:-Lili, când mă dai cu cremă pe picioarele mele obosite? Un masaj așa, în spiritul Londrei! Multicultural. Fii arabă!

Lili: -Eu trăiesc în matriarhat, s-avem pardon.

Cer învolburat pe balcon, vineţiu şi rece. Mâine plouă. Ce ne pasă?