Prima călătorie

Ziua 4

Dimineața. Cobor scările, un hol mic cu două uși. Ce scări înguste au englezii ăștia! Gata să pic în nas. De fapt, totul e liliputan aici, adică taman potrivit pentru mine, deși încă nu am fost apucată de morbul minimalizării. Concentrată să nu cad, cu gânduri vorace de Flămânzilă, oare ce voi mânca, sper că nu iar ouă! apăs pe clanță, văd că nu se deschide, mă întorc confuză spre cei doi nemernici Alpha, care se tăvălesc de râs. Aproape se prăbușesc pe scări peste mine, hohotind ca nebunii. Ale nu poate să articuleze sunete, doar îmi indică ușa pe care scrie mare Breakfast. Bineînțeles nu cea pe care am apăsat eu. Probabil eram gata, gata să intru în camera cuiva. Atunci să fi văzut hohote pe oamenii mei! Așa, vreun an de zile! !

Ne servim plini de entuziasm ouăle și fasolica de fiecare zi. Cine mănâncă fasole la micul dejun?! În fiecare dimineață! Sfinte! La drum. Azi e ziua cu Madame Tussaud. O încântare! Luminile paparazzilor ne întâmpină cu urale și alte cele. Bineînțeles că nu pricep ce se întâmplă, sunt complet amețită de flash-uri și până îmi explică Alex că noi suntem vedetele am depășit zona. Ne tragem în poză. Cu Morgan Freeman, cu Shreck, regina Elisabeta, cu Dalai Lama. Râdem cu gura până la urechi și nu ne mai săturăm, ca niste copii ajunși pe tărâmul minunilor. Trecem prin Scary Room, întuneric, actori care ies brusc din tenebre, îmbrăcați în tot felul de ciudățenii. Bineînțeles că se nimeresc doar la mine, iar eu țip sănătos de fiecare dată. Ne urcăm într-un trenuleț, parcurgem The Spirit of London, superextramirobolant. Trecem pe lângă Shakespeare scriind, Regina Victoria ce soarbe tacticos din ceai, în timp ce revoluția industrială zornăie în jurul ei, perioadă după perioadă, până ajungem în epoca turiștilor și vedem un turist, exact ca noi, în aceeași mașinuță trenuleț în care ne plimbam și noi, frumos. Frumos de frumos. Se pricep englezii mei dragi, încep să îi iert pentru fasolea de dimineața. Ba chiar și pentru cîrnați.

Stăm tolăniți în Hyde Park, miroase frumos a iarbă, a copaci, a cer. Cafele la pahar, fierbinți. Moment odihnitor și pășnicos, ne mutăm de pe o bancă pe alta, admirând obosiți fiecare colțișor. Diana’s Memorial, o fetiță înoată prin apă ca un peștișor. E destul de frig, dar nimeni nu-i are treaba. Ne oprim la Lido Cafe, pe malul apei. Băiețică Mohamed hrănește rățuștele, o arăboaică cu ochi frumoși se chinuie să mănânce strecurând câte o îmbucătură pe sub vălul negru ce-i acoperă aproape toată fața. Încerc Chocolate fudge cake. Bună și asta. Fasole, fasole, dar toate prăjiturile sunt pe placul meu. Oare e bine sau e rău? Rose garden. Aranjamente minunate. The Rotten Row, o alee lată pentru cai, incredibil, se văd urme de copite, ah, ce-mi place aici! Alei pentru biciclete, acesta e un parc pentru toți și pentru orice.

Monumente, autobuze roșii, taxiuri negre, un conglomerat cu iz englezesc care îmi rupe inima de plăcere. Vreau să locuiesc aici. Trebuie să mă gândesc serios la asta. O luăm spre hotel. Buticuri, plase încărcate, gogoși glazurate, vin, vrem să le încercăm pe toate. Unsprezece ore azi. Numai?!

Cei doi masculi prezenți sunt Alpha. Cardul nostru e Alpha. Descoperim că și șamponul din baia minusculă e Alpha. Noroc că eu sunt Mater Imperatrix Dominatrix. Altfel ar deveni plictisitor.

Cri: - Știți ce aștept eu mâine?! Ouăle! Dar mâine le cer boiled. Pronunțat, ca de obicei, exact cum se scrie. Unde o fi învățat omu’ ăsta engleza?

Li: -Eu vreau să le cer banii înapoi pe micul dejun că nu mai vreau ouă! Nu mai pot să le văd în ochi! În fiecare dimineața ouă! Faci icter pe aici.

Cri: - Da, Liliuca mea, faci icter de la ouă, nu de la tonele de prăjituri pe care le devorezi zilnic!

Ziua 5

Plouă. Ne scoală oricum Cri la șapte fără. Așa-i bioritmul lui. Ce dacă umblăm zeci de ore și mii de kilometri?! El se trezește, mama lui de ciocănitoare, la ora răsăritului. Ne servim ouăle. În aceeași formulă magică. Ce poate fi mai încântător decât încă o dimineață cu ouă, plus fasole!

Ajungem în South Kensington, la Muzeul de Istorie Naturală. Un palat imens, baroc, plin de dinozauri, roci, simulatoare de cutremure, mamifere, un glob uriaș, cât toate etajele, în mijlocul căruia urcăm pe scări rulante, slavă domnului, că dacă trebuia să le urc singură, renunțam. Mă puneam pe jos și plângeam. Așa am ajuns, eu, turistul perfect! Ca o cârpă stoarsă. Pe pereți, uriașe, galaxia, zodiile, ne holbăm răsucindu-ne gâturile să nu pierdem vreun detaliu. O prezentare uimitoare, interactivă, frumoasă, ne place tuturor. Afară, o cafea și o brioșă să ne mai punem pe picioare și, cel mai important, o bancă. Ploaia ține cu noi și dispare.

Urmează Muzeul de Științe, mai putem încă, deși eu realizez chiar de la intrare că sunt complet neinteresată de tot ce e acolo, bine că e gratis. Îi aștept mulțumită la intrare pe cei doi Alpha care au intrat să se îmbuibe cu minunile tehnicii. Stau pe o băncuță, incredibil cum am găsit-o, deși m-aș fi pus și pe jos, după ce am colindat singurul lucru cât de cât interesant din zonă. The Science Shop. Nu că aș fi găsit altceva în afară de trăznăi. Poftim, e singurul loc de unde nu pot să cumpăr nimic!

Luăm masa la o cafenea fancy, unde atâta politețe și stil încep să ne îngrozească, oare cât o să plătim?! Părea o cafenea oarecare, zău, am fost induși în eroare. Chelnerul chiar vine să ne întrebe dacă ne simțim bine și mai dorim ceva. Nu suportă că eu nu beau nimic și mă întreabă daca vreau să îmi aducă apă cu gheață sau fără. Moment în care vrem să o tulim englezește. Cu un mare efort de voință ne adunăm curajul și ne sfătuim ce bacșiș să îi lăsăm. 2 lire ni s-ar părea onorabil. Gata de fugă, studiem șocați nota de plată și vedem că bacșișul e trecut acolo. 5 lire. Nici mai mult, nici mai puțin. Hopa! Așa serviciu, așa bacșiș! Am făcut-o de oaie din nou! Cristi bolborosește ceva despre cum mâncam toți sandvișuri delicioase cu banii ăia, dar își revine când aude care e următorul obiectiv de pe listă.

Îl târâm pe Alex la Harrods, care e mai ceva ca British Museum. Pentru unii, nu pentru toți. Ne dăm seama repede că e doar de vizitat, cine are bani să cumpere ceva de acolo?! Ne bucurăm de măreția lui, în afară de Alex care nu înțelege nimic din frumusețea shoppingului vizual, nu are nici un fior de uimire profundă când se uită la o poșetuță banală care costă mii de lire. Multe chestii verzi pe aici, portarii sunt verzi, punguțele sunt verzi, reușim să cumpărăm niste pixuri meseriașe pe care scrie fălos Harrods, cred că-s făcute-n China. Ne-am permis și noi ceva de la Harrods, na! Aș mai colinda de colo-colo, verde și eu la față de invidie, vorba vine, dar mutra lui Alex mă convinge să renunț la măreția inutilă și să ies în plină ploaie londoneză. Oricum, simt culoarea revenindu-mi în obraji, odată cu realitatea aerului proaspăt și gratis pentru toți muritorii. Una din umbrelele noastre își dă duhul de atâta folosință, așa că intrăm într-un butic să ne cumpăram alta. Exasperat de intrările mele în shop-uri, Alex se gândește serios dacă îi place sau nu în Anglia. Problema rămâne deschisă, că n-am timp să dezbat cu el. Sunt ocupată cu chestii mai importante. Tre’ să intru într-un nou butic.

Uitând de cele 5 lire risipite cu mofturi englezești gen politețe excesivă și serviciu impecabil, descoperim că în Sloane Square ne așteaptă un pub fain, fain. Ne așezăm la o măsuță în aer liber, că doar nu mai plouă. Deocamdată. Chelnerul turuie și turuie, cu greu îl înțelegem, vrea să intrăm, dar cumva îl convingem să ne aducă prăjituri afară. E bine că el ne pricepe pe noi. Ne savurăm prăjitura, Pudding Caramel (absolutely gorgeous!) când îl vedem că iar vine spre noi și ne speriem, să vezi că iar încearcă în turuiala lui să ne vâre înăuntru. Plouă deja? Dar zâmbește și ne întreabă cum e vremea în România. E plecat de ceva timp, dar în curând merge acasă în vizită. La Buzău. Ha! Poi și ce ne-ai chinuit, frate, să ne convingi ce engleză cockney ai dobândit în 17 ani?!

Stăm la măsuța de fier dantelat, savurăm nobila prăjitură neagră, plutind în sos caramel fierbinte, cu înghețată de vanilie și admirăm priveliștea: clădiri englezești, autobuze englezești, cuvinte englezești, aer englezesc... totul e emblematic. Mă rog, mai puțin chelnerul, dar conchidem fericiți că putem trece peste asta. Suntem în Nirvana. Și ne priește.

Zi bogată, minunată, conchidem pe seară, în timp ce ne ridicam picioarele la orizontală, încercând să ne restabilim circulația.

Cri (mă urmărește, ca într-un studiu clinic, cum învârt cele trei cutii metalice absolut superbe, bolborosind ceva în barbă. Fac analize profunde cui le fac cadou!): - Îți mai iei și o cutie albastră, Liliuca și dup-aia te holbezi 2 ore la ele. Îți dai seama câte permutări poți face cu 4 cutii?!

Cri (mormăind planuri de viață înainte de a a dormi, doborât de kilometrii parcurși): -Mâine cer 3 ouă, unul fiert, unul prăjit, unul păpăradă. Parcă mi se umflă ficatul deja.

Prima călătorie

Ziua 3

Ale, deschide alene ochii și rămâne din nou holbat la tată-său care e, normal, în geam, tot fără tricou, de, ca omu’ dimineața: - Iar ești gol, mă?!

Cri, fericit: -Rocky!

Descoperim, de-a dreptul stupefiați de prostia noastră că avem stație de autobuz chiar în fața hotelului. Ooo, deci nu mai trebuie să mergem pe jos zeci de kilometri. Mare minune! În Londra există transport public! Măi, să vezi! Există și metrou, dar pe acela nu-l vom folosi în această călătorie. Ni se pare prea înspăimântător. Are tot felul de mașinării roboți si tuneluri alambicate.

Fiindcă nu am mai mers pe jos ca nebunii, British Museum ni se pare măreț, cum îl privim așa, cu forțe nealterate. Ne minunăm țărănește la Piatra din Rosetta, la capul lui Ramses, statui peste statui, samurai, egipteni. Începem să obosim, să căutăm băncile, atâta cultură e copleșitoare. Aici îți trebuie săptămâni. Ajunge! Suntem doar niste bieți petroșăneni.

Încercând să alternăm zonele, cultură, non-cultură ne hotărâm să evadăm la toaletă. E coadă. Of course. Începem să ne obișnuim. O singura coadă. Alex stă, stă... Influențat de atmosfera civilizată ce-l împresoară se lasă depășit de ladies, mânca-l-ar mama de civilizat, gentleman în toată regula, ah, ce bine l-am educat! Sunt mândră de el. Probabil speră că doamnele se vor termina în cele din urmă și va ajunge și el înăuntru. După minute întregi, începe să se simtă ca un fraier și se enervează progresiv. Asta până apare Cristinelu’, ușurat, el s-a dus tot înainte, că prea îl mâna din urmă. Și zice omu' nonșalant:”Sunt două uși acolo în față. Pe una scrie Ladies, Pe una Gents!” Lui Ale îi pică fața. A fost gentleman degeaba.

De adio sau de bucurie că am scăpat de la British Museum, îmi cumpăr o mică pisică egipteană, cam scumpă după opinia lui Cristi, care nu înțelege chiar nimic din importanța majoră a deținerii unei mici pisici negre pe un raft, dar ce știe el, am carduri! După London, potopul!

După ce colindăm tot Soho, prin Picadilly Circus, Trafalguar Square, și umblăm iar ca nebunii de colo până colo, încercând să absorbim cât mai multă frumusețe și măreție, ni se face foame și descoperim “The Sherlock Holmes Pub”. Ah, ce minunăție. Lăsăm vreo 40 lire, dar simțim că a meritat fiecare penny. Bem până și bere cu același nume în atmosfera fermecătoare a pub-ului. Totul are un farmec nespus pentru noi, cum suntem pentru prima oară ieșiți în lume. Și punctul culminant, în fața căruia nu mă mai pot opri din Ah-uri și Oh-uri e desertul, “Chocolate sponge pudding with custard!” Oh, God! Îl mâncăm cu lingura, dintr-o farfurie adâncă, țărănească. Plec "împrumutând" un meniu, în stil liliesc. Nu de alta, dar vreau să mă încânt și în orășelul de baștină, uitându-mă peste numele minunatelor mâncăruri.

Trecem printr-un parc. O formatie cântă de dragul cântatului, oamenii stau în șezlonguri de dragul statului, unii dorm. Pur și simplu. Ne așezăm și noi, luând exemplu și învățând în fiecare clipă cum frumos se trăiește. Plin, deplin, armonios în tot și în toate.

Li (admirând ținuta mândră și tropotitoare a polițiștilor călare, aflați în tot locul): -Eu vreau să mă fac polițist londonez, să călăresc prin tot orașul. Ce frumos, să călărești prin Londra!

Cri, căutând o variantă mai bună: -Eu vreau să mă fac veveriță și să mă hrănească toți.

Ale, care știe el ce vrea, dar nu spune la toată lumea, ca alții: -Vezi, dacă aveai niste semințe, hrăneai și tu rațele.

Cri: -Aruncă-le niște suc! Vezi, de-aia nu am vrut să fiu rață!

Ne urnim cu greu din faza meditativă și mai tragem o raită pe malul Tamisei. Plimbare teribil de frumoasă. Aer de promenadă, mimi, regi și regine argintii, o vrăjitoare, dansatori, magicieni, un întreg spectacol, nu știi încotro să te uiți, timpul curge încântător, între castele și big-ben-uri, șlepuri, muzică de flașnetă, nori alergându-se peste apele bătrâne și noi, între o frumusețe și alta, cu sufletul îmbătat de armonie. Copaci cu trunchiurile îmbrăcate în alb și roșu, ciuperci uriașe presărate de-a lungul fluviului atemporal, într-un uriaș proiect de artă, chinezei copilași delicioși, fetițe negruțe cu codițe împletite și vată de zahăr roz, poduri suspendate între hiperbole moderniste și ornamente gotice. Topiți de plăcere ajungem la Imax, cel mai mare ecran din Europa. Dezamăgire, biletele la Harry Potter sunt sold out! Nooo! Dar ne reorientăm rapid și luăm pentru miercuri dimineața. Încă suntem aici, ce ușurare!

Noi, sărmane făpturi fară minte am crezut că e ca la Petroșani, mergi la cinema, iei belet și intri, pardon, nu ca la Petroșani, că acolo nici nu avem cinematograf. Eliminând filmul din program, ne întrebăm ce mai putem face. E duminică după-masa, nu mai putem vizita nimic. Cri, genial (așa cum e el de obicei), găsește soluția: St.James Park. Uraa! Parcul e de nedescris. Mi-au pierit toate cuvintele. Exclam doar nearticulat, tot felul de onomatopee. Copaci bătrâni, uriași, gazon proaspăt, verde, mărunt și îngrijit, apă curgând într-o lumină stranie, verde-miez de strugure, luminând dinspre înăuntru în afară. Rațe delicioase, grăsunele, mirate și cu aere de bătrânele înțelepte, plin de “papagali englezești”, adică “pigini”, denumiri cristianice obosite. Râd isteric, ascuțit la orice prostioară, de oboseală dusă dincolo de limitele ei firești.

Ale: - Să nu facem glume prea bune, că dacă râde mama se sperie toți!

Veverițe grațioase, minione, cu cozile arcuite pufos, ronțăind alune din palma trecătorilor, pete de culoare florale pe tot locul. Extraordinar, extraordinar, nu am mai văzut un asemenea parc. Aș putea să locuiesc în el. Din nou pe traseul de-acum cunoscut. Buckingham Palace, Victoria Station. 12 ore de mers astăzi. Iar am uitat de autobuz.

Ajunși la hotel, cu sticla de vin în mână ne strofocăm să îl lămurim pe recepționist că ne trebuie un tirbușon. Pare a fi indian și după vreo zece minute disperate pricepe ce vrem. Ne dă unealta și Cri, plin de importanță dă să-și desfacă prețiosul vin. Dar se oprește brusc. Vinul are capacul înșurubat, nu are nevoie de tirbușon. Bine că nu am cumpărat unul!

Cri (descălțându-se cu oftaturi de om bătrân!): -Uite, uite, ce adunați mi-erau ciorapii în vârf. Ce mă băteau! Eu credeam că mă bat adidașii Puma, când colo mă băteau ciorapii made in China!

Cri toarnă în pahare: -Gustă, Lili, că eu nu gust încă. Mi-e frică. La ce superofertă era,”The last bottle!” Almost free! Sânge de bou. Și capac înșurubat, nu dop normal. Nu poate fi decât o eroare regretabilă. Taci, că-i bun!

Răsuflăm ușurați. Ziua se încheie în forfota de ziare. Cristi își caută slujbă în Londra.

Prima călătorie

Ziua 2

Ne trezim la 6.

Li (deschizând ochii dis-de-dimineață, nerăbdătoare): -Ce s-a mai întâmplat?

Cri, din geam, unde stă de cine știe când (probabil de la 5 dimineața, că așa e el, pasăre de dimineață): -A plouat.

Li (sărind drept în fund și dând un strigăt indian de luptă, destinat pruncului, care încă doarme): --Hai, Ale odată, ne-așteaptă Londra! Nu știu cum poți să dormi atâta!

Cri: -Da, te-așteaptă regina în poartă. Se uită după Lili, care-ntârzie. Ia te uită, face el descoperiri în cameră, ăsta e un geam, care e și ușă de balcon. E bine că ne-au dat cămăruța-piticot la etajul unu, că avem și balcon și pomișori! E adevărat că-s de plastic!. Dar ce să-i faci, ce pretenții poți să ai în mijlocul Londrei?! Că doar nu-i Petroșani!

Ale (morocănos, dar și profund stupefiat): -Ai ieșit la bustul gol în mijlocul Londrei?!?! Hai, măi tată, înțeleg că ești mascul Alpha, dar totuși, nu e Petroșani! Plus că arăți ca un ursulică, asta în caz că te-ai crezut lup feroce.

Cri, hotărât, luându-și bluza portocalie: -Hai să ieșim. Pe mine mă recunoști din prima. După culori. Îs tot alea de ieri.

Servim un mic dejun englezesc pur sânge: scrambled eggs, sausages, beans. Cri mănâncă cu poftă, ca un adevărat lonean ce este, cu teamă să nu rămână cumva fără. Eu, mai delicată, învârt încetișor prin fasole și ronțăi pâine prăjită cu dulceață. “Cârnații sunt înfiorători”, decretez spre fericirea lui Cristinel care îi mută imediat în farfuria lui. Asta-i tot?! Nu contenesc să mă mir de oferta hotelului și nu o să mă opresc din mirare încă șapte zile, față-n față cu aceiași cârnați și cu veșnica fasole. Noroc că pe afară oferta e un pic mai variată.

Suntem în față la Buckingham Palace. Să bifăm de pe listă. Te pui cu organizarea mea feroce?! Mai este până la defilarea gărzii și poporul se tot adună. Cristi e agățat de gard cu o mână, manevrând aparatul foto cu cealaltă, sufocat și abil.

Li (admirativ, ceea ce nu-i stă în fire): -Uite la Cristinelu’, ce se luptă!

Cri (amenințător): -Vrei să mă las?

Li: Nu, nu, doamne ferește. De cine mă mai țin eu?! Cine mai face poze prețioase?!

Înghesuiala e tot mai cosmopolită. Francezi, italieni, chinezi, români. Sosesc trupele, cu mare tam-tam, mișcări precise, fanfară, strigătul de luptă cu ecou:”Buckingham Palace Detachment!” Mor de plăcere. Rânjetul mi s-a lipit de urechi.

Vântul le flutură căciulile imense din blană de urs. În fața splendorii palatului, norii, spumă de frișcă se aleargă pe albastrul cerului, roșul și negrul costumelor se amestecă cu muzica de fanfară. “Măreț”, conchid fericită. Dar ce muzică se aude??!! Cristinelu’ ciulește încântat urechile. Alex identifică fericit: “Pantera roz!”. Cristi ascultă cu nesaț. “Dallas”, spune el și începe să strălucească ca un pom de Crăciun. Sunt filmele lui preferate. “Rocky Balboa”. Umor englezesc. Spectacolul se termină în oftatul nostru colectiv de mulțumire. Așa se trăiește. În acest moment, trăirea e cu majuscule, galopând fermecată prin clipele noastre împreună.

Ce urmează?? După atâta măreție, hai și niște chestii acvatice. London Aquarium. Aceleași cozi uimitoare, ce înaintează extrem de repede, răstimp în care studiez uimită cum activitatea e reglată și controlată de oamenii destinați exact acestui scop. Mă gândesc care o fi numele jobului. Supraveghetor de coadă. Dragon rider!

Acvariul e uimitor. Sticle ovale, uriașe, tunel de sticlă, rechini mișunând sub picioarele tale, atât de realist, încât picioarele îmi tremură pe sticla subțire care mă desparte de moartea prin înecare, plus înfulecare de către rechini. Ideea de rechini e suportabilă, ideea de rechini plus apă e mai mult decât pot îndura. Cei doi Alpha mă privesc cu milă. Dar unu' nu-mi întinde mâna să mă salveze din ghearele groazei. După ce că le-am dat cârnații mei de dimineață!

Figuri aztece în acvarii interioare uriașe. Nu mi-am putut imagina așa ceva!

Mâncăm la chinezi. 7 lire de persoană. Eat as much as you can. Ioi! Noi putem mult! Așa că băgăm. Tăieței, sosuri, rondele de ceapă, picanterii. “Chinezii ăștia sunt grozavi! Ne umplem farfuriile o dată și încă o dată. Deja fac planuri de revenire zilnică în imperiul chinezesc.

Să nu uităm greșeala zilei, pe care cine a făcut-o?! Liliuca, of course, sărăcuța de ea. Înghețată de 15 lire. S-a trezit în fata standului de înghețată și a început să comande. Și nu se mai oprea, văzând cutiuțele mititele. Ca volum, nu ca preț. Cine era să leșine apoi când a auzit cât bănet tre' să arunce pe apa sâmbetei?! Silly lili! Retroactiv analizând, nu s-a dovedit nici pe jumătate la fel de bună ca înghețata italiană ce va fi mâncată în viitor, cu doar 4 euro.

Luăm cu dezinvoltură un feribot spre London Bridge. Suntem un trio imbatabil. Ne descurcăm în orice situație. Ca la mama acasă! Vaporașul brăzdează apele Tamisei cu viteză, înșirând ca pe ață castele, palate, turnuri futuriste sub formă de cioburi, un ansamblu fermecător care mă face să mă ciupesc ca să mă trezesc. Nu, nu sunt în plin imaginar. Chiar sunt aici. Unde am visat o viață să fiu.

Din nou la coadă. London Dungeon. Nici mai mult, nici mai puțin de 75 minute! Dar ce nu face turistu’ devotat pentru puțină distracție. Subteranele Londrei sunt excelent construite, de-a dreptul macabru. Un realism creepy. London’s plague. Rats. La un moment dat era să călcăm pe șoriceii care mișunau pe lângă picioarele noastre. Lost souls. Jack the Ripper. Sweeney Todd. Mergem pe apă, într-un fel de barcă trenuleț. Beznă, țipete. London’s burning. Fum. Flăcări, țipete, suntem în fața călăului, cădem în gol. Urlăm. Chirurgie de începuturi. Sânge peste tot. Urlăm din nou încercând să ne ștergem sângele de pe față, care din fericire se dovedește a fi apă. Abia mai respirăm de atâta adrenalină.

În camera de tortură stăm grămădiți cu călăul în fața noastră. Nu putem să nu simțim niscaiva fiori de groază și de empatie cu victimele trecutului. Călăul are un cămeșoi alb larg, pătat cu sânge. Se uită de jur împrejur, vorbește. Se îndreaptă spre Alex. Ha, îl alege! Bestial! “How do you feel?” Alex, spontan de-a dreptul ”I don’t feel lucky!” “But you are, because I’m choosing her!” Și mă ia pe mine, nenorocitul, bastardul! Pe mine! Pe mine, nevinovata! Ăștia doi s-au vorbit! Mă așază pe scaunul de tortură și toată lumea mă aclamă “Hi, Lily!”. Călăul înșfacă un clește uriaș și mă anunță că mă va lăsa fără prețioasa limbă. Țip artistic. Toată lumea râde. Poate trebuia să mă fac actriță. Rolul ăsta mi-a plăcut. Hm. Bună treabă.

Wow! Englezii ăștia se pricep la distracție sinistră. Ieșim, răsuflând ușurați și râzând de pozele cu noi în cădere. Lili urlând cu gura larg deschisă, Cristi în șoc, oripilat, Alex în plin coșmar, cu ochii holbați și răcnetul mut pe care îl practică de pe când era bebe. Să nu uităm de tipa paranoică, căreia i-am atins de trei ori poșeta, atingeri ca niste adieri, că dădeam din mâini de atâta entuziasm și era înghesuială la coadă și a sărit că arsă, crezând că vreau să o jefuiesc. A treia oară, i-am aruncat un “You are too scared”, milos și superior. Alex nu a pierdut prilejul să exclame, atotștiutor:”Femeile!”

Suntem rupți de oboseală, după asemenea senzații nemaitrăite și nemaivăzute. În orășelul nostru cel mai interesant lucru pe care îl poți face e să stai pe o bancă în parc. Terminați emoțional și pulverizați fizic, stăm că prostiți într-o statie de autobuz. Ca prostiți sau ca proștii. Nu ne-am lămurit încă. Așteptăm să vină autobuzul potrivit. Dar nu știm care e acela. Cristi nu mai poate interpreta harta detaliată de pe peretele stației, privește în gol, catatonic, eu și Alex nu mai putem deschide gura pentru a vorbi nițică engleză și a întreba pe cineva ce mama naibilui să facem, cum ajungem înapoi în Victoria Station. Ne uităm acuzator unul la altul, fiecare considerând că a făcut destul pentru binele familiei. E rândul celuilalt, nu se știe care. Adio trio imbatabil! După vreo 10 minute de tăcere și nenumărate autobuze care au oprit și au plecat, îmi revin un pic din starea cataleptica și întreb pe cineva ce și cum. Urcăm, slavă domnului!

Ale, comentând ulterior, revoltat: -Nu-i adevărat! Eu am întrebat! Avem de-a face cu o deturnare a adevărului strigătoare la cer, se vede că e jurnalul lui silly mum! Că de scriem și noi, ies trei povesti diferite! Cum își asumă, dom’le, toate meritele!

Li, cu un zâmbet superior, dar uitând să vorbească cât de cât academic: - Ce, mă!! Cristi stătea ca o statuie de sare și nu mai reacționa în nici un fel. Mutus! Nici măcar nu mai vedea liniile de pe hartă! Ce să le mai și înțeleagă! Iar tu nu mai puteai articula nici măcar un scheunat! Erai complet ieșit din uz. Out-of-order.

Cri, în contraatac: -Păi da, ea cu papucii ei scârțâitori voia să meargă pe jooos! Auzi?! Pe jos! 20 kilometri! Normal că eram șocat! După ceilalți 30 făcuți deja!

Li, văzând cum fiul ei cel prețios o privește acuzator, recunoaște învinsă: - Bine, bine, admit, Alex a întrebat întâi, e Alex Întâiul care a deschis gura și ne-a salvat din stația de autobuz unde eram cataleptici. Dar și eu eram gata să o fac. Că îmi revenisem. Eram aptă! Înapoi pe baricade!

Cri (împăciuitor): - Absolut! Dar hai să gustăm ceva dulce de aici, de la Cristi de la butic! Cristi’s minimarket.

Diplomat, pentru a ocoli conflictul ce poate dezbina tribul mamelucilor călători, Cri trage sertarul noptierei, unde a îngrămădit și depozitat toate dulciurile pe care le-a întâlnit în cale. Asta după ce s-a îndopat la micul dejun cu zeci de ouă și fasole. Plus cârnații mei!