Prima călătorie

Ziua 2

Ne trezim la 6.

Li (deschizând ochii dis-de-dimineață, nerăbdătoare): -Ce s-a mai întâmplat?

Cri, din geam, unde stă de cine știe când (probabil de la 5 dimineața, că așa e el, pasăre de dimineață): -A plouat.

Li (sărind drept în fund și dând un strigăt indian de luptă, destinat pruncului, care încă doarme): --Hai, Ale odată, ne-așteaptă Londra! Nu știu cum poți să dormi atâta!

Cri: -Da, te-așteaptă regina în poartă. Se uită după Lili, care-ntârzie. Ia te uită, face el descoperiri în cameră, ăsta e un geam, care e și ușă de balcon. E bine că ne-au dat cămăruța-piticot la etajul unu, că avem și balcon și pomișori! E adevărat că-s de plastic!. Dar ce să-i faci, ce pretenții poți să ai în mijlocul Londrei?! Că doar nu-i Petroșani!

Ale (morocănos, dar și profund stupefiat): -Ai ieșit la bustul gol în mijlocul Londrei?!?! Hai, măi tată, înțeleg că ești mascul Alpha, dar totuși, nu e Petroșani! Plus că arăți ca un ursulică, asta în caz că te-ai crezut lup feroce.

Cri, hotărât, luându-și bluza portocalie: -Hai să ieșim. Pe mine mă recunoști din prima. După culori. Îs tot alea de ieri.

Servim un mic dejun englezesc pur sânge: scrambled eggs, sausages, beans. Cri mănâncă cu poftă, ca un adevărat lonean ce este, cu teamă să nu rămână cumva fără. Eu, mai delicată, învârt încetișor prin fasole și ronțăi pâine prăjită cu dulceață. “Cârnații sunt înfiorători”, decretez spre fericirea lui Cristinel care îi mută imediat în farfuria lui. Asta-i tot?! Nu contenesc să mă mir de oferta hotelului și nu o să mă opresc din mirare încă șapte zile, față-n față cu aceiași cârnați și cu veșnica fasole. Noroc că pe afară oferta e un pic mai variată.

Suntem în față la Buckingham Palace. Să bifăm de pe listă. Te pui cu organizarea mea feroce?! Mai este până la defilarea gărzii și poporul se tot adună. Cristi e agățat de gard cu o mână, manevrând aparatul foto cu cealaltă, sufocat și abil.

Li (admirativ, ceea ce nu-i stă în fire): -Uite la Cristinelu’, ce se luptă!

Cri (amenințător): -Vrei să mă las?

Li: Nu, nu, doamne ferește. De cine mă mai țin eu?! Cine mai face poze prețioase?!

Înghesuiala e tot mai cosmopolită. Francezi, italieni, chinezi, români. Sosesc trupele, cu mare tam-tam, mișcări precise, fanfară, strigătul de luptă cu ecou:”Buckingham Palace Detachment!” Mor de plăcere. Rânjetul mi s-a lipit de urechi.

Vântul le flutură căciulile imense din blană de urs. În fața splendorii palatului, norii, spumă de frișcă se aleargă pe albastrul cerului, roșul și negrul costumelor se amestecă cu muzica de fanfară. “Măreț”, conchid fericită. Dar ce muzică se aude??!! Cristinelu’ ciulește încântat urechile. Alex identifică fericit: “Pantera roz!”. Cristi ascultă cu nesaț. “Dallas”, spune el și începe să strălucească ca un pom de Crăciun. Sunt filmele lui preferate. “Rocky Balboa”. Umor englezesc. Spectacolul se termină în oftatul nostru colectiv de mulțumire. Așa se trăiește. În acest moment, trăirea e cu majuscule, galopând fermecată prin clipele noastre împreună.

Ce urmează?? După atâta măreție, hai și niște chestii acvatice. London Aquarium. Aceleași cozi uimitoare, ce înaintează extrem de repede, răstimp în care studiez uimită cum activitatea e reglată și controlată de oamenii destinați exact acestui scop. Mă gândesc care o fi numele jobului. Supraveghetor de coadă. Dragon rider!

Acvariul e uimitor. Sticle ovale, uriașe, tunel de sticlă, rechini mișunând sub picioarele tale, atât de realist, încât picioarele îmi tremură pe sticla subțire care mă desparte de moartea prin înecare, plus înfulecare de către rechini. Ideea de rechini e suportabilă, ideea de rechini plus apă e mai mult decât pot îndura. Cei doi Alpha mă privesc cu milă. Dar unu' nu-mi întinde mâna să mă salveze din ghearele groazei. După ce că le-am dat cârnații mei de dimineață!

Figuri aztece în acvarii interioare uriașe. Nu mi-am putut imagina așa ceva!

Mâncăm la chinezi. 7 lire de persoană. Eat as much as you can. Ioi! Noi putem mult! Așa că băgăm. Tăieței, sosuri, rondele de ceapă, picanterii. “Chinezii ăștia sunt grozavi! Ne umplem farfuriile o dată și încă o dată. Deja fac planuri de revenire zilnică în imperiul chinezesc.

Să nu uităm greșeala zilei, pe care cine a făcut-o?! Liliuca, of course, sărăcuța de ea. Înghețată de 15 lire. S-a trezit în fata standului de înghețată și a început să comande. Și nu se mai oprea, văzând cutiuțele mititele. Ca volum, nu ca preț. Cine era să leșine apoi când a auzit cât bănet tre' să arunce pe apa sâmbetei?! Silly lili! Retroactiv analizând, nu s-a dovedit nici pe jumătate la fel de bună ca înghețata italiană ce va fi mâncată în viitor, cu doar 4 euro.

Luăm cu dezinvoltură un feribot spre London Bridge. Suntem un trio imbatabil. Ne descurcăm în orice situație. Ca la mama acasă! Vaporașul brăzdează apele Tamisei cu viteză, înșirând ca pe ață castele, palate, turnuri futuriste sub formă de cioburi, un ansamblu fermecător care mă face să mă ciupesc ca să mă trezesc. Nu, nu sunt în plin imaginar. Chiar sunt aici. Unde am visat o viață să fiu.

Din nou la coadă. London Dungeon. Nici mai mult, nici mai puțin de 75 minute! Dar ce nu face turistu’ devotat pentru puțină distracție. Subteranele Londrei sunt excelent construite, de-a dreptul macabru. Un realism creepy. London’s plague. Rats. La un moment dat era să călcăm pe șoriceii care mișunau pe lângă picioarele noastre. Lost souls. Jack the Ripper. Sweeney Todd. Mergem pe apă, într-un fel de barcă trenuleț. Beznă, țipete. London’s burning. Fum. Flăcări, țipete, suntem în fața călăului, cădem în gol. Urlăm. Chirurgie de începuturi. Sânge peste tot. Urlăm din nou încercând să ne ștergem sângele de pe față, care din fericire se dovedește a fi apă. Abia mai respirăm de atâta adrenalină.

În camera de tortură stăm grămădiți cu călăul în fața noastră. Nu putem să nu simțim niscaiva fiori de groază și de empatie cu victimele trecutului. Călăul are un cămeșoi alb larg, pătat cu sânge. Se uită de jur împrejur, vorbește. Se îndreaptă spre Alex. Ha, îl alege! Bestial! “How do you feel?” Alex, spontan de-a dreptul ”I don’t feel lucky!” “But you are, because I’m choosing her!” Și mă ia pe mine, nenorocitul, bastardul! Pe mine! Pe mine, nevinovata! Ăștia doi s-au vorbit! Mă așază pe scaunul de tortură și toată lumea mă aclamă “Hi, Lily!”. Călăul înșfacă un clește uriaș și mă anunță că mă va lăsa fără prețioasa limbă. Țip artistic. Toată lumea râde. Poate trebuia să mă fac actriță. Rolul ăsta mi-a plăcut. Hm. Bună treabă.

Wow! Englezii ăștia se pricep la distracție sinistră. Ieșim, răsuflând ușurați și râzând de pozele cu noi în cădere. Lili urlând cu gura larg deschisă, Cristi în șoc, oripilat, Alex în plin coșmar, cu ochii holbați și răcnetul mut pe care îl practică de pe când era bebe. Să nu uităm de tipa paranoică, căreia i-am atins de trei ori poșeta, atingeri ca niste adieri, că dădeam din mâini de atâta entuziasm și era înghesuială la coadă și a sărit că arsă, crezând că vreau să o jefuiesc. A treia oară, i-am aruncat un “You are too scared”, milos și superior. Alex nu a pierdut prilejul să exclame, atotștiutor:”Femeile!”

Suntem rupți de oboseală, după asemenea senzații nemaitrăite și nemaivăzute. În orășelul nostru cel mai interesant lucru pe care îl poți face e să stai pe o bancă în parc. Terminați emoțional și pulverizați fizic, stăm că prostiți într-o statie de autobuz. Ca prostiți sau ca proștii. Nu ne-am lămurit încă. Așteptăm să vină autobuzul potrivit. Dar nu știm care e acela. Cristi nu mai poate interpreta harta detaliată de pe peretele stației, privește în gol, catatonic, eu și Alex nu mai putem deschide gura pentru a vorbi nițică engleză și a întreba pe cineva ce mama naibilui să facem, cum ajungem înapoi în Victoria Station. Ne uităm acuzator unul la altul, fiecare considerând că a făcut destul pentru binele familiei. E rândul celuilalt, nu se știe care. Adio trio imbatabil! După vreo 10 minute de tăcere și nenumărate autobuze care au oprit și au plecat, îmi revin un pic din starea cataleptica și întreb pe cineva ce și cum. Urcăm, slavă domnului!

Ale, comentând ulterior, revoltat: -Nu-i adevărat! Eu am întrebat! Avem de-a face cu o deturnare a adevărului strigătoare la cer, se vede că e jurnalul lui silly mum! Că de scriem și noi, ies trei povesti diferite! Cum își asumă, dom’le, toate meritele!

Li, cu un zâmbet superior, dar uitând să vorbească cât de cât academic: - Ce, mă!! Cristi stătea ca o statuie de sare și nu mai reacționa în nici un fel. Mutus! Nici măcar nu mai vedea liniile de pe hartă! Ce să le mai și înțeleagă! Iar tu nu mai puteai articula nici măcar un scheunat! Erai complet ieșit din uz. Out-of-order.

Cri, în contraatac: -Păi da, ea cu papucii ei scârțâitori voia să meargă pe jooos! Auzi?! Pe jos! 20 kilometri! Normal că eram șocat! După ceilalți 30 făcuți deja!

Li, văzând cum fiul ei cel prețios o privește acuzator, recunoaște învinsă: - Bine, bine, admit, Alex a întrebat întâi, e Alex Întâiul care a deschis gura și ne-a salvat din stația de autobuz unde eram cataleptici. Dar și eu eram gata să o fac. Că îmi revenisem. Eram aptă! Înapoi pe baricade!

Cri (împăciuitor): - Absolut! Dar hai să gustăm ceva dulce de aici, de la Cristi de la butic! Cristi’s minimarket.

Diplomat, pentru a ocoli conflictul ce poate dezbina tribul mamelucilor călători, Cri trage sertarul noptierei, unde a îngrămădit și depozitat toate dulciurile pe care le-a întâlnit în cale. Asta după ce s-a îndopat la micul dejun cu zeci de ouă și fasole. Plus cârnații mei!

Prima călătorie

Londra, 2009

Ziua 1

Am plecat cu Emil care a exagerat cu zelul (sau cu dorința nemărturisită de a scăpa de noi) și am ajuns la 3 dimineața în Timișoara. Numai cu patru ore mai repede. Aeroport mititel, plin de tineri (așa îmi imaginez hipioții), care stau întinși pe jos și dorm. Spectacol total neașteptat pentru noi, emoționați de primul zbor al familiei. Tinereii tolăniți prin toate colțurile par toți megarăciți, căci strănută ca apucații - oare au gripă porcină?? E gripa anului, în fiecare an avem alt model. Mă simt încântată de această libertate, chiar dacă nu e a mea. Minunat să-ți fie somn și să te întinzi pe jos, oriunde apuci.

Avionul e roz, drăguțel, îmi leg centura și cad în somn, cu gura deschisă- în poza lui Cristinelu’ arăt ca o babă veritabilă, dar măcar sunt o babă care își face somnul de frumusețe. Alex sforăie și el, Cri ne face poze încântat și ne păzește de rele, ca întotdeauna în viitor.

Londra se scaldă-n nori, în ploaie, în câte un pic de soare, gri cețos peste tot, frumos. Aerul e limpede, spălat și proaspăt, cu iz de apă, cu iz de ocean. Totul e curat, fără urmă de praf, pubelele strălucesc nou-nouțe, septice și vesele. Asta mă impresionează deocamdată cel mai tare. Ce fresh sunt containerele.

Simt că sunt acasă, în sfârșit acasă, ce senzație ciudată de regăsire, de plăcere! Atmosfera e veche, prietenoasă, calmă, atât de civilizată încât simt că am fost proiectată în viitor. Am mai fost aici, e scris în genele mele, căci recunosc totul la un nivel ancestral. Londra e un amestec indefinibil de trecut gotic și lume a viitorului. Cel puțin pentru noi. Miroase clar a viitor și e o aromă pe care o adulmec cu plăcere.

Ne cazăm în viteză, exact în buricul târgului și la drum. Primul obiectiv de pe lista mea prețioasă la care am muncit un an de zile e pe malul Tamisei. Coada pare infernal de lungă, ca un uriaș aligator gata să te înghită, mai că vrem să renunțăm, dar ne așezăm râzând la rând și descoperim una din minunile Angliei. Cozile sunt ceva ultrarapid și organizat, se împuținează văzând cu ochii și te distrează prin marea diversitate umană. Aproape într-o clipă, o clipă uitată de timp, suntem în London Eye, deasupra Tamisei, plouă din nou, e fermecător de ciudat, să le vezi pe toate de sus, deasupra fluviului cenușiu de plumb, care curge greoi și măreț în ploaie. Nu bem șampanie, ca în pozele din reclame, dar călătoria în sine e de-a dreptul efervescentă. Mă simt ca o vitamină plină de bulbuci aruncată foarte de sus într-un pahar plin de apă. Ce minuni ni se întâmplă și nouă, drăguții provinciali de sub munte.

Trecem în pas de plimbare pe lângă Big Ben, Westminster Abey, cu toate zorzoanele lor gotice, nu pot să mă limpezesc din aura de extraordinar care înfășoară totul, sunt în realitatea proprie sau mă uit la televizor?!

Cristi fotografiază de zor, și-a găsit locuința undeva pe malul Tamisei, cu șlepurile alunecând încoace și-ncolo, cu un peisaj futurist în față, încadrat de nobila atmosferă englezească. Suntem în plină călătorie în timp. În viitor? În trecut?!

“Uite-l pe Ciurcil”, strigă Cri fericit, pronunțând exact cum se scrie, în timp ce fuge până aproape de statuie să îl fotografieze pe mărețul om. Să-l pipăie. Ce treabă are el cu Churchil, nu știu. Dar așa e Cristi. Am acceptat de ceva timp inevitabilul.

Ce zi minunată! Ne oprim într-un pub cu atmosferă, “The Albert”, dar voi descoperi curând că toate puburile englezești sunt neapărat cu atmosferă. Mă gândesc serios cum să fac să trec prin cât mai multe. Cri savurează primul Guiness, Alex “the pie of the day”, plăcintă cu mere și sos de vanilie, clasificată ca fiind doar bună! Are el niște standarde înalte formate la mămuca lui acasă. Brioșe peste tot, așa că mă îndop, brioșe cu ciocolată să-nnebunești!

Intrăm într-o patiserie cu sandvișuri, plăcinte, mă mir țărănește în frumoasa limbă românească:”Ce pită! Ce plăcinte! Mamăăă! Ce arome!”. Convinsă că nimeni nu pricepe. De, nu am prea ieșit în lume până acum. Singurul client începe să râdă și ne salută. E român! Încremenesc. Ne salută și cele două vânzătoare. Românce și ele, bineînțeles. Aoleuuuu! M-am făcut deja de râs. Se pare că eu tot eu, oriunde.

Pe pod vânzători ambulanți, prăjesc alune în caramel. Hot dog și ceapă. Oare tot de-ai noștri?!

Cristi arată categoric a turist, poate fi identificat de la mare distanță, ceea ce e bine, nu ne pierdem. Are o bluză portocalie, peste cămașa albastră, cu ditamai aparatul de fotografiat spânzurat de gât. Ce vrei mai mult?!

Clădirile sunt frumoase de nedescris.

Am umblat ca nebunii, zeci de kilometri, suntem cei mai sârguincioși turiști, nu vrem să ratăm nimic. Și avem numai șapte zile. Cam epuizați, dupa noaptea petrecută pe drum si după ziua londoneză, ne târâm spre Victoria. Pe drum, o izbucnire de violență. Trei tineri sunt realmente aruncați de bodyguarzi în stradă. Cu țipete, bătăi. Eu și Cristi, provinciali pașnici, grăbim pasul, spre fugă, gata de supraviețuire, vorbim aici de fuga în galop, la care eram gata să ne întrecem, când vedem că Alex nu-i. Sfinte! Am pierdut copchilu’ în zona de război. Ce părinți denaturați! Dar uite-l! Merge la fel de calm, netulburat în calmul lui englezesc, cu vânzoleala de animale turbate la juma’ de metru în spatele lui. Îl înfășcăm de toarte și-l târâm în viteză de acolo, aoleu, lordul nostru nu are instinctele de supraviețuire activate! Snobismul clasei, probabil. Mai repede, mai repede! Culmea. E revoltat. Nu înțelege ce atâta spaimă. Se scutură de mâinile noastre salvatoare, “Ce tragem așa de el?!”

Să ne revenim, ne aprovizionăm cu donuts-uri delicioase, sandvișuri de toate felurile, niciodată nu vom mai mânca atâtea sandvișuri ca în această primă călătorie londoneză. 13 ore de mers. Ne felicităm reciproc. N-am ratat nici o secundă prețioasă din această călătorie mirobolantă.

Camera pe care am rezervat-o la Huttons Hotel e mică, mică drăgălașă. Păcat că nu e și prețul la fel de mititel. Aproape m-a băgat în faliment. Pășim cu grijă, ciocnindu-ne unii de alții. Cristi face duș în cutiuța minusculă rezervată acestui scop, se aude o bufnitură. I-a căzut dușul. Iese fericit: “Toate-s de pigmei aici. Parcă-i baia din avion. Alex, nu încerca să te miști, că pică toate.”

Cristinelu' privește amuzat cum îmi trec în revistă suvenirurile: “Să vezi cât or cântări la aeroport. Numai turnuri și turnulețe și cutiuțe. Și asta e numai după prima zi! Nu ai zis că hotelul te-a secat de bani?!”.

Mâncăm sandvișuri delicioase cu somon, șuncă afumată și cheddar, cu pui fript, ciocolățele și brioșe. Cădem lați. Londra asta e cu impact major.

Pentru că

“Omul de mic și până la bătrânețe tot învață.

După părerea mea nu-i văd rostul pentru că oricum moare. Poate din curiozitate.

Și de aici starea aia de nimic. Se află undeva în inima mea. Fără vlagă, fără viață.” ( Otto)

Mă uit cu atenție pe geamurile albe, mari. Un perete întreg de ferestre de sus până jos și eu tot nu văd nimic. Pentru că afară e ceață groasă, dis-de-dimineață, ceață cu degete ude și moi, gelatinoase agățându-se de sticla transparentă, de copaci și frunze. Totul devine neclar, plutind într-un univers paralel. Ceața-zid. Ceața-spumă care înoată alături de mine, în acest jacuzzi uriaș în care am privilegiul de a sta singură, pentru că e atât de dimineață. Sunt doar eu uitându-mă fix în ceața de afară, scormonind după fantasmele albe ale răspunsurilor.

Copil singuratic și precoce cum am fost (nu într-ale inteligenței, doar într-ale întrebărilor!), pe la 10 ani încercam deja cu disperare să descopăr sensul vieții. Nu puteam să-mi întreb părinții, erau destul de ocupați cu de-ale zilei, așa că a trebuit să mă descurc singură. Oricum nu păreau să știe. M-am uitat de jur împrejur și, cum mă îndopam cu romane de dragoste de nebună, în ritmul de trei, patru pe săptămână, am conchis că e simplu, iubirea e sensul vieții. Fericită că aflasem marele răspuns la așa vârstă fragedă, am început să mă documentez, adică să citesc și mai multe cărți despre iubire, mai bune sau mai proaste. Mergeam prin propria-mi viață și visam. La marea întâlnire, la sufletul pereche, la perfecțiunea sferelor. De-atâta visare cădeam pe drum drept, năucă. Secerată de orice denivelare. Am umblat cu palmele julite ani de zile. Mama mea încerca să mă trezească, spunându-mi că orice iubire durează doi ani și apoi rămâi pe cap cu ce ți-ai luat. Mă uitam la ea cu neîncredere și visam mai departe. Îmi adoram tatăl, nu știu despre ce vorbea.

Apoi am dat de iubire. Care s-a dovedit la fel de minunată precum mi-o imaginasem. Și mult, mult mai grea. Sufletele pereche nu erau neapărat în deplină comuniune, suferința scotea capul la tot pasul, mă zăpăcisem cu totul prin tinerețea mea “de foc si pară” și nu mai găseam sensul. Căci nu putea fi ceva ce îmi producea atâta suferință, ceva atât de imperfect, găsirea lui însemna pur și simplu că totul trebuia să fie perfect. Eram în mijlocul iubirii și sufeream destul de des, tot încercând să ajustez colțurile de care mă loveam mereu. Și care n-ar fi trebuit să existe acolo.

Am reînceput căutarea. Am căutat prin religie (și chiar m-am străduit ani de zile!), prin niscaiva filosofie pe înțelesul tuturor (că nu mă ducea capul pentru marea filosofie a lumii! Tre’ să ne cunoaștem limitele, zău așa). Am căutat iar prin cărțile mele dragi. M-am răsucit în toate părțile, căutând peste tot. M-am zbătut ca peștele pe uscat. Am crezut, pe rând, că sensul vieții e propria evoluție, strădania neîntreruptă de a deveni mai bun, relațiile omenești pline de drag, realizarea a ceva notabil pentru omenire (cu asta am terminat destul de repede, aveam doar menirea mea de profesor, care, hai, să fim serioși, să sperăm că nu a stricat prea multe lucruri! Făcând bilanțul după zeci de ani de profesorat, am adunat vreo 11 de “Mulțumesc”; nu consider că acoperă cu totul un sens al vieții măreț, mai ales că înjurăturile or fi fost mai multe și nu le-am contabilizat încă!). Am ajuns până la a spune că adevăratul răspuns e distracția. Dom’le, ești aici pe planetă ca să te distrezi cât mai mult. Că ce altceva, papură vodă, să faci?! Ia ce poți, de unde poți. Mi-a trecut repede și asta. Doar Supraviețuirea, pur și simplu? Păi, ce?! Suntem animale?! Eliminate, rând pe rând. Au trecut decenii, viața mea s-a strecurat printre ele, mai zbuciumat, mai lin, sensul vieții s-a tot schimbat de la decadă la decadă, cameleonic, în funcție de treburile pe care le aveam de făcut. De etapele pe care le parcurgeam.

Acum, văzând cât de imperfect mi-au ieșit toate, văzând cum m-am învârtit după sensuri mărețe ca o găină bezmetică și amețită aruncată în plină ceață (în opinia mea, găinile sunt oareșicum un simbol al prostiei și neajutorării), acum, văzând că alergarea spre aiurea e veșnică, nu mă mai agit și zâmbesc înțelept. Știu că nu există un anume, unic sens al vieții.

Poți conștientiza asta și apoi poți cădea în gol. Sau poți să te ocupi, plin de curaj, de ceea ce ai. Cu ce ai. Și aici devine măreț omul (implicit și eu, normal!). În loc să se prăbușească la pământ, dându-și seama de propria-i nimicnicie, în loc să se târască ca o râmă netrebnică, totuna cu ceața și lipiceala ei, se ridică. Zâmbește. Mai face un pas înainte. Se bucură. Trăiește pur și simplu. Găsind sensul în toate micile perfecțiuni ale zilei și ale lumii.

Așa că și eu surâd și mă bucur.

Pentru că sunt acum în acest jacuzzi plin de spumă-ceață, plutind netulburat ca o navă prin ceața atotputernică, savurând liniștea și singurătatea toamnei de afară, așa cum numai într-un bazin de apă caldă poți să o faci. În timp ce te transformi încet, încet în scoică și asculți chemarea mării strecurată spre tine de tare departe.

Mă bucur de câte ori pot.

Pentru că soțul meu mă face să râd în fiecare zi și umorul lui e ca o apă limpede și proaspătă, înlăturând din calea ei tristeți și griuri cotidiene. Pentru că născocește mereu tot felul de aiureli și hobbiuri trăznite care nu mă lasă să mă plictisesc. Pentru că e mereu acolo, cu mâna lui caldă, gata să mă prindă de câte ori mă împiedic. Și mă împiedic des, pentru că tot năucă am rămas.

Pentru că sunt înconjurată de bucurii, petale delicate, aripi de fluture, praf de colibri și gingășii copilărești.

Uite lumina asta aurie, cum se filtrează printre frunzele bogate încă, amestecându-se cu verdele lor îngălbenit. Și tufele acelea de flori tomnatice, de un mov sprințar. Chiar și frunza pe cale să se desprindă, umedă, lucioasă, un amestec de rubiniu și galben de gutuie. Pomul care încă adăpostește mere roșii, plesnitoare de dulceață și frumusețe. Aerul proaspăt, răcoros, toamnă aburită, cu licăriri de vară.

Pentru că îmi plac diminețile când mă trezesc devreme, pe la cinci și am o grămadă de timp înainte de a începe asaltul luminii, timp să ascult muzică, să beau cafea și să mă simt extraordinar făcând lucruri care îmi plac, știind că toate frumusețile zilei mă așteaptă imediat după ușă.

Nu contenesc să mă bucur.

Pentru că vacanțele sunt atât de glorioase și solare. Libertatea dulce a nimicului și a posibilului e în plină înflorire, merită să trăiești numai pentru astfel de vacanțe și pentru miraculosul lor.

Pentru că iubesc atât de mult marea, încât toate revederile noastre sunt pline de bucurie și râs, de împăcare cu mine însămi, de minunare în fața frumuseții ei neasemuite. În fața regalității ei.

Pentru că toată viața am avut cărțile. Tovarăși de drum mai buni, mai înțelepți, mai credincioși nu există. Sunt tot timpul înconjurată de cărți și ele sunt zidul-pavăză dintre mine și relele lumii, zidul pe care înfloresc cele mai frumoase grădini ale imaginației mele.

Pentru că fiul meu e ca un bonsai frumos, altoit direct pe sufletul meu, pentru că stă acolo în lumină în timp ce se răsucește în alte și alte bucle și ramificații ale propriei lumini. Rocă, rădăcini și piatră, iubire și fengshui.

Fiindcă există călătoriile. Ce poartă cu ele un sens anume, care pe mine mă reconectează mereu cu sinele meu ancestral, etern. Dincolo de efemeritatea călătoriei, toate construcțiile zilei obișnuite dispar și umblu prin lume cu sinele esență la vedere, neascuns, neprotejat, rotunjindu-se în sine însuși ca o cochilie de animal marin îmbibată cu esență de ocean și vânt.

Pentru că există pastele cu arome de busuioc verde și de roșii coapte în soare italian. Deliciile japoneze. Amalgamul apetisant al unui dish thailandez. Unele mâncăruri pot constitui un scop perfect articulat în toate silabele lui delicioase, căci savurarea lor face trăitul o experiență atât de deplină, de completă, de suficientă sieși. Asemenea unui salt cu parașuta, în deplină libertate și eliberare. Nu am sărit încă, dar aș putea. Până atunci savurez rontunjimi culinare.

Pentru că am râsul voios al prietenelor mele. Brațele lor deschise. Curajul lor în fața vieții, căldura permanentă a zâmbetului lor către mine. Lupta noastră comună, drumul și celulele noastre înrudite.

Am atâtea lucruri care mă bucură. Care mă ajută să găsesc sensul, felinare ce împrăștie întunericul de pe drumurile lumii. Mesele servite în familie. Cu râsete și oameni buni și dragi. Apa rece când mi-e sete. Ploaia și vântul când sunt la adăpost, Acasă. Iarna când o înfrunt din fața șemineului, cu focul dansând vesel dincolo de imensitatea albă. Felul în care poveștile iau naștere în capul meu și înfloresc acolo, cerând să fie scrise și aducându-mi împlinire, rotunjindu-mi zilele și dându-mi un înțeles. Plăcerea de a face prăjituri și de a încerca rețete noi, micile capodopere parfumând aerul casei cu arome de vanilie și scorțișoară. Copiii cu suflet dulce si ochi luminoși.

Mă bucură permanent curajul omului de a păși mai departe. Unic și singur în tot universul, ridicând piciorul și articulând încă un pas, pas după pas. Căutându-și misiunea. Îndeplinind-o și căutând-o din nou. Nebăgând în seamă nimicul. Râzând cu toată ființa în mijlocul tragediei eterne. Smulgându-și bucuriile, una câte una din ghearele rapace ale timpului.

Tocmai am terminat Viktor Frankl,“Omul în căutarea sensului vietii”. Ăsta să fie răspunsul?! Că trebuie să încetăm a ne mai întreba care este sensul vieții și, în schimb, să ne gândim că noi înșine suntem întrebați asta de către viață -zi de zi și ceas de ceas?! Poate ceea ce contează cu adevărat este nu ceea ce așteptăm noi de la viață, ci mai degrabă ceea ce așteaptă viața de la noi. Și viața le are pe ale ei, știe ea ce știe. Mereu cere de la tine ceva și mereu e altceva. Neașteptat. Și dacă știi de ce, poți orice. Absolut orice.

Uite, s-a împrăștiat și ceața. Cerul zâmbește senin deasupra munților încărcați de frumusețea toamnei, copacii își creionează dantelele în filigran de frunze zburătoare.

Nu știu care e sensul vieții. Chiar nu știu. Dar știu că viața e aici, de jur împrejurul meu. Și o să-mi spună curând ce vrea de la mine. Cum a făcut-o întotdeauna.