În continuu amestec, în echilibru

Le clădesc pe toate în sus și în jos, afară și înăuntru.

Să mă duc în grădină, să lucrez ceva pe acolo, de la smulgerea buruienilor cu spini ucigași contra cărora trebuie să te echipezi cu mănuși groase de cuptor, până la admirarea senină a rozului gingaș din Japonica mea, să pun rufele la uscat, să mă uit la cer, la cireșul înflorit, să ascult păsărelele ciripind de-ale lor. Să nu mă plicitisesc nici o secundă, cufundată cu totul în curgerea naturii.

Să mă întorc în casă, să zdrobesc deodată pe limbă boabe mari de afine, dulci si acrișoare și struguri negri, parfumați, întunecați, să surâd doar pentru mine de atâta bogăție a aromelor, să mai arunc o privire pe fereastră la verdele umed al ierbii peste care plouă zilnic, să știu că ziua se așază netulburată în găoacea liniștii care îmi înconjoară casa.

Să le amestec pe toate, toate egale în lumină. Să pășesc în echilibru printre zilele de muncă la grădiniță, printre zilele cu soare, zilele cu ploaie. Zilele mele.

Mă gândesc că despre asta e viața. Despre amestecul continuu de tot felul și despre ținerea lor în echilibru. Îmi imaginez că e vorba despre cum jonglăm cu toate, cum le ținem una peste alta pe cap, clădite în echilibru, legănându-se la fiecare mișcare, arc viu, curcubeic sau plin de petece, dar restabilindu-se miraculos de fiecare dată în coloană-naltă, verticală. Spre lună. Spre soare.

Umblăm cu toții pe frânghie și nu cădem atâta vreme cât ținem măsura dreaptă-a echilibrului.