Planul meu de viață lungă

M-am gândit îndelung la ce hotărâri mărețe aș putea lua pentru noul an. Pentru a evolua. Pentru a-mi schimba viața din bine în mai bine. Nu știu ce să zic, după atâția ani nou nouți, de-abia înființați pe lume, după atâtea hotărâri mai mult sau mai puțin revoluționare, că unele s-au repetat la nesfârșit, fără nici o finalizare, după atâtea și-atâtea bezmeticeli parcă nu aș mai avea încredere în rezoluțiile de început. Dar nici să merg așa de-aiurea, nu-mi vine. Cum să pășesc în noul an fără nici o dorință de ascensiune meteorică pe cerul propriei vieți?! Parcă nu dă bine. Nu dă chiar deloc bine în carta vieții mele. Să fac totuși ceva, zău așa.

Hm. Știu. Mi-ar plăcea să fiu mai slăbuță, așa, ca o vrăbiuță, dar n-am nici o idee cum să fac asta, cum să mă conving eu pe mine.

De la o vreme încoace am început să adaug kilogram peste kilogram, că nu pot să le numesc grame peste grame. Nu când în cinci ani am pus zece kile și nu m-am oprit încă, în mod evident.

Urc întruna pe această scară absolut diabolică. În ultimul an mi-am luat zborul de-a dreptul. Nici mai mult, nici mai puțin de cinci kile au fost adăugate așa, hopa-țopa, fără să clipesc. Nu e chiar zbor, e o scufundare nerușinată, dar indiferent de metaforă, e curat-murdar rău de tot.

Știu exact ce trebuie să fac. Cum știe orișicare, că doar nu ne-am născut ieri, alaltăieri. Tre’ să tai zahărul complet. Pâinea, la revedere. Adio delicioasele, mult iubitele paste cu feta și roșioare coapte. Nemapișta cartofi cu rozmarin și usturoi, poale-n brâu cu stafide dulcinele, adio merdenele ca la Timișoara și alte născoceli ce-ți fac viața mai frumoasă în toate cele. Fără cină. Post pentru 14 ore. Pardon, fasting, că așa îi zice acum. Aleluia! Etc, etc. Că deja mă ia cu leșin.

Mișcare, slavă domnului, nu trebuie să adaug pe listă, că fac destulă la grădiniță. Hm. Oare nu or fi cele plus zece kile extra, în fapt mușchii forțoși pe care i-am dezvoltat de când îi dau cu hei-rupul la copilași?!

Mă uit cu onestitate în oglindă, mda, nu. Nu sunt mușchi. E altceva.

Știu că s-au dus naibilui estrogenii și toate reglajele fine ale organismului. Metabolismul meu de rachetă în zbor. Servus și la revedere! Arderile cu furnalele deschise s-au transformat în implozii interne, care, culmea, îmi ard creierii și ideile, dar nu kilele, afurisitele!

Dar dincolo de realitățile inexorabile și neînduplecate, problema e alta. Nu știu cum să mă conving că vreau să slăbesc. Vai, să mă supun la atâta suferință și privațiune. Pentru ce oare când mi-e așa de bine?! Dar dacă o să-mi fie bine cât o să-mi fie și apoi n-o să-mi mai fie?! Poi nu ăsta e mersul normal al lucrurilor?! Adică rău și bine, toate de-a valma și vânturate prin viața ta de te ia cu zăpăceală și amețeală?! Bine, bine, dar dacă urcușul o să mă ducă pe culmi, pardon, văi adânci nebănuite încă?!

Zău, dacă trebuia să mă duc la sală, o dădeam naibilui din start. Niciodată nu mi-a plăcut nici un soi de sport. Doar mersul pe jos, treacă, meargă. Plimbăricile agale, dacă se poate pe la mare, alea-s favoritele mele. Cea mai grozavă plimbare din toate timpurile e cea de la balconul cu vedere la șezlongul de pe plaja grecească și înapoi. Cam zece minute dus, întors.

Capul zice “Tre’ să slăbești!”.

Capul zice „Măcar oprește-te din scufundare. Măcar rămâi așa.”

Când începe cu „măcar”, deja e clară situația. Chestia horror e că tot trebuie să îmi tai o grămadă de bunătățuri doar ca să mă țin cu nasul deasupra apei. Doar pentru măcarul ăsta. Nu să devin vreo silfidă, doar să mă opresc din acumulare. Să stau pe loc. Aici și acum. Nemapișta dulciurele și macaronele doar ca să îmi păstrez statura de azi. Impozantă.

Vai și aoleu, estrogenii mei! Aleluia! V-ați dus și nu vă mai întoarceți. M-ați părăsit cu nerușinare.

Oare ce-ar fi dacă nu aș renunța măcar la prăjitura mea de sâmbătă?! E artă culinară, nu ciuri buri. Mi se rupe inima să nu o mai fac, să nu o mai aleg dintre sute de alte prăjituri. Sunt de acord să elimin toate cinele, sărăcuța de mine. Dar prăjitura aia unică trebuie să o păstrez. Nu o dau la nimenea! Poate merge și așa, poate, poate.  Poate rămân la tonajul actual. Să îmi țin pumnii.

Nu-s chiar cum trăbă, dar dacă mi s-or evaporat toți estrogenii, și-or luat lumea-n cap, ce să fac?! Doar n-o să rămân și fără endorfine, zău așa. Asta ar fi mult, mult mai rău. Asta ar fi de-a dreptul dezastruos.

Sunt gata să-mi accept noua realitate, estrogenii servus! Endorfinele să-mi trăiască! Că de-alea mai am încă. Ba chiar destule. Și nu vreau să le dau cu piciorul, doar dintr-un moft așa, de subțirime exagerată. Că parcă-s încă bine. Pe picioarele mele, cu zâmbetul larg, încă adoratoare a soarelui și a albastrului.

Viață fără de moarte și tinerețe fără bătrânețe să aibă drăguțele de ele! Endorfinele, adică. E bine, încă e bine. Să nu mă plâng, că nu am de ce. În fiecare zi există măcar un moment de claritate absolută și dulce, în care îmi spun: „Sunt fericită.”

Focul duduie în furnale, endorfinele țopăie pe bandă rulantă, kilogramele sunt în crescendo, dar ce să faci, nu poți să le ai pe toate.

Să acceptăm ce nu putem schimba. Ah, cât sunt de înțeleaptă.

Dar și să schimb ce pot, să mă opresc totuși. Asta ar fi într-adevăr culmea înțelepțirii, recunosc.

Tiramisu a la Roma, paste ca la Napoli, pâinică aburindă? Să rămână, dar în porții mici?! Sau să plece?

Votez categoric pentru prima variantă.

Voi fi oareșicum nici în car, nici în căruță, dar călare pe situație. Și cu capra și cu varza.

Să vedem dacă nu mă mănâncă lupul.

În urma hotărârii luate, endorfinele drăguțele se învârt ca titirezii într-un dans bezmetic al bucuriei. Ca pâinicile calde, bune de numa', puse-n cuptor, printre semințe de susan alb și negru.

Știam eu.