Propoziții simple despre fericire

Pregătesc micul dejun. Roșiile au codițe și trag adânc în piept aroma de roșu copt în soare, rumenit frumos între vreji și întinderi nesfârșite. O parte a creierului meu știe că astea sunt roșii de seră, dar pur și simplu aleg să neglijez această informație neesențială. Închid ochii. Sunt în grădină, în Tomnatic, satul copilăriei mele, locul unde am mâncat mereu cele mai bune roșii din tot universul. Sunt în mijloc de lume și respir cu poftă lumea. Lumea întreagă întipărită în miez dulce de roșie.

Dintre toate roșiile proaste și variate de la supermarket, le-am găsit pe cele mai bune. Sunt mulțumită. La fel și ardeii. Nu cei mari, barosani, în culori pictate artistic. Ci un soi mititel, parcă abia cules de pe câmpurile imaginației, parfumat exact cât trebuie și capabil să te arunce în călătorii majore, timp și spațiu contopite în gustul dulceag, unic, de verde și pământ.

Pateu de ciuperci făcut de mine, ce reușită, îmi zic în timp ce-l întind frumușel pe pâinea prăjită.

Ouă ratoto, învârtite în tigaie, cu puțin ulei de măsline și unt, plus niscaiva feta. Habar n-am ce e cu numele ăsta în capul meu, ratoto, bănuiesc că provine din moștenirea mea maghiară și l-am preluat de pe la bunica. Nici nu mă interesează cum se scrie, dar e unul din modurile mele preferate de a găti ouăle. Îmi place luciul lor un pic umed, galbenul cald răsturnat peste pateul de ciuperci. Niște frunzulițe de busuioc deasupra și culorile se joacă mulțumitor pe sandvișul de dimineață.

Îmi privesc capodopera mărunțică a dimineții și răsuflu adânc.

Mă plimb agale printre florile grădinilor mele, să văd cum se simt în dimineața asta de început de iunie. Am doi trandafiri deocamdată, unul e nobil, cu aere de lord englez, roșu purpuriu catifelat, roșu adânc, aproape ciocolatiu, dar cu nume ghiduș de om de rând. Eddy Mitchell. Aduce cu prințul deghizat în cerșetor sau invers. Mă distrează atât de tare numele lui, încât decid să îl păstrez. Oare e semn de alienare totală dacă vorbești cu trandafirii? Sau de sănătate mintală? Ce bine că nu îmi pasă chiar deloc. „Bună, Eddy, frumosule! Cât ești de minunat, cred că ești cel mai frumos trandafir văzut de mine vreodată. Îmi umpli inima de bucurie și de lumină.” Când vorbesc cu trandafirii, îmi permit să fiu cât de siropoasă doresc, lor le place. Celălalt e galben, un trandafir fără aere de noblețe, ciufulit de tot, dar adorabil. E sănătos tun și se cațără dezinvolt pe gardul de lemn, fericit că în sfârșit s-a mutat din ghiveciul strâmt în pământul gras plin de râme autohtone.

Uite și bujorii, mânca-i-ar mama. Tot doi. Tocmai am descoperit că trăiesc vreo sută de ani și că sunt floarea națională a României. Nu-i rău deloc, mă gândesc, în timp ce mai sorb o gură de cafea. O să le crească rădăcini lungi și adânci și o să înflorească mai departe pe aici, în timp ce eu o să mă volatilizez în aer de primăvară și de flori. Trag adânc în piept, miroase a caprifoi înflorit, c-așa e grădinuța mea, cu de toate. Pentru toate gusturile și încântările.

Avem și red robins. Adică un fel de vrăbiuțe dolofănele, cu pieptul de un portocaliu drăguț, rumenit de soare. Nu știu care soare, dar e bun și ăsta care este. Că decât deloc! Cireșul își apleacă crengile spre pământ, săracul, a făcut tot ce a putut. A înflorit alb, bogat și parfumat, cu promisiuni mii, zeci de cireșele, care probabil nu au să se coacă, nu s-a mai auzit de cireșe coapte dulce în ploaie, dar e bun și-așa, un cireș frumos de numa, plin ochi de sugestia cireșelor.

Mă aplec spre leuștean, să-l studiez. Sănătos tun. Așezat calm sub cireș, fără nici un fel de promisiuni deșarte, doar cu realitatea aromei de neconfundat a frunzelor verzi, verzi. Lui îi place ploaia.

Respir. Zâmbesc. Trăiesc și visez.

Fericirea stă cuminte pe lângă mine, cu aere de prietenă permanentă. Nu se grăbește niciunde.