Ca un puffin

O veche zicală japoneză spune:

„Cazi de șapte ori, ridică-te de opt.”

Este evident ce poate să însemne asta. Nu vin cu explicații în plus. Fiecare face ce vrea cu sfaturile și le interpretează cum poate.

Eu am aplicat mărețul sfat mai ales în ceea ce privește genoflexiunile.

După multe luni, poate ani de insesizabili și mărunței „Au! au au au!”, m-am trezit că picioarele mele au început să-și schimbe funcția vitală și să se resemneze. Nu mai puteam îndoi genunchii, nu mai puteam să fac vreo genoflexiune, doamne feri! Și mai ales nu mai puteam să merg mai mult de zece minute fără să încep să-mi plâng de milă.

În loc să admir frumusețea clară a cerului albastru sau delicatețea ordonată a grădinilor englezești, am început să mă concentrez pe stăpânirea măgarului încăpățânat și nervos al durerilor de picioare. Măgar, că nu pot să-l numesc cal nărăvaș. Mustangii sălbatici aparțin tinereților, fiecare vârstă cu animalul ei! Să nu confundăm ridicările din genunchi cu sprinturile.

Cum a fost ușor să extrapolez dezvoltarea nefericită a evenimentelor în următorii ani, mi-am dat seama că spiritul uman poate să se înalțe din cenușă din nou și din nou, așa că de ce nu și genunchii, zău așa. Că Phoenix-ul binecunoscut nu vine cu recomandare specială de chestii spirituale!

Am purces la drum. Cu totul nemetaforic am început cu o îndoire jalnică și dureroasă care nici măcar nu semăna a genoflexiune și cu grimase de tot felul. Puteam să câștig o medalie la olimpiadele nefericirii și autocompătimirii. La categoria „Ce-am fost și ce-am ajuns!”. Puteam să las naibilui sfaturile japoneze și să mă apuc de bocetele tradiționale românești. Brusc mă simțeam pregătită să mă întorc la cele strămoșești și mai ales la matricele mioritice. Alea cu „Nu am ce face, dar de-o fi să fie...”.

Am continuat. Nici nu știu cum. Cred că disperarea de a aluneca la vale era mai mare decât durerea de a mă târî la deal. Fără să forțez prea mult, că de, înțelepciunea caracteristică vârstei e oareșicum din belșug, am continuat să îmi îndoi picioarele în ritmuri de baladă populară! Înțeleagă cine ce-o înțelege.

Spre mirarea mea deplină, genunchii au început să se redreseze. Încercare cu încercare, zi după zi.

Acum fac zece genoflexiuni corecte, fără nici un geamăt de durere. Încă sunt uimită.

Încă mă simt ca un drăguțel de puffin taman ieșit dintr-o furtună de gheață. O biată pasăre, măruntă și neînsemnată, dar încă legănându-se portocaliu-roșu pe pământul aspru, denivelat.

Un puffin care își caută încă marea și e în stare de orice pentru albastrul ei.

Pășesc solemn prin zilele mele, cu vechi zicale japoneze și cu speranță.

Oare să încerc și niscaiva mici, mici sărituri?!