Trandafiri, ploaie și cireșe

Încă o dată de la capăt.

O nouă căsuță, o nouă grădinuță. Între noi fie vorba nu știu cum am trăit o viață fără grădini. Acum nu mai pot fără. O grădină îți poate salva viața. Poate să te umple de sens, de conținut, de reziliență, de euforie, de flori. O grădină poate să te treacă dintr-o casă în alta, dintr-un plan existențial în următorul. Nu se poate fără.

Încă simt dragul meu în fața trandafirilor proaspăt sosiți. Aici și acum.

Mărunței, plini de posibilități, doar frunze verzi și țepi. Mici și aroganți. I-am supravegheat obsesiv după plantarea lor în grădinuța din fața casei. În fiecare zi învârtindu-mă pe lângă ei, pipăindu-i cu grijă, căutându-i de boli imaginare și bucurându-mă de fiecare frunzuliță aruncată spre înalt. Văzându-i cum cresc și cresc, nu se lasă biruiți de ploile nesfârșite de martie. Și de aprilie, de mai și de iunie. Primii bobocei, deschizându-se încet în flori superbe, în culori de inimă bună.

Lucru desăvârșit, trandafirii lumii!

Încă știu mirarea mea în fața copacului din noua mea grădină. Ce pom o fi oare? Proporționat și frumușel în rămurișul lui lipsit de frunze, ridicându-se grațios din iarba verde, verde. Cum să nu vibreze de atâta verde când plouă de le rupe?! Un avantaj de necontestat al apei care cade din cer zi după zi e verdele profund, deplin, vibrant. Mai să ierți ploaia.

Când s-a umplut de flori, am știut. E cireș. Încântarea mea țopăia de-a lungul și de-a latul crengilor ninse abundent ca o mierlă fericită în mijloc de oază. La început am crezut că e ornamental, dar a continuat să mă surprindă. Au apărut cireșele, îmbrăcate în alt fel de verde. Pal, translucid, firav. Ploua peste ele și nu se mai oprea. Nu au să se coacă, m-am gândit, cuprinsă brusc de pesimism. Atât de nespecific firii mele de obicei destul de pricepută la zugrăvirea realității.

Lună după lună, cireșul și-a văzut de treburi. Cireșele au continuat să existe în ciuda scenariilor negative. Ba chiar au continuat să se roșească. Am petrecut clipe delicioase, culegându-le zilnic pe cele mai rumenite și ronțăindu-le fericită pe șezlongul adăpostit de ploaie, în timp ce citeam despre noile descoperiri în ceea ce privește speranța de viață a omenirii. Textul se potrivea de minune cu fructele ușor acrișoare. Oamenii urmează să trăiască ușor și sănătos până peste 120 de ani. Nu eu, e clar, dar dulce oricum.

A venit apoi momentul apoteotic. Coacerea. Transformarea cireșelor în mici globulețe perfecte. Savuroase. Tot mirată am fost. Cum să ai cireșe coapte printre ploi, în mijlocul Yorkshire-ului? Cam spre nordul Angliei. Cireșe de vară rotundă. Desăvârșite. La fel au considerat și toate păsările din zonă, atrase de roșul care licărea bogat în culcușul lui verde. Roșul, licurici călăuzitor.

Nu pot să cred câte păsări au venit să prade. Coțofene, porumbei și mai ales un stol de grauri. Ăștia au fost cei mai fioroși. Vreo sută de grauri venind în picaj să ospăteze. În cireșul meu cel prețios.

A fost o adevărată bătălie între om și forțele naturii, adică între noi și păsăretul întregii Anglii. Am cules toate cireșele. Am biruit. Dar ce să facem cu atâtea?! Am dat la toți vecinii.

Englezii s-au mirat și bucurat. Am pus la congelator. Pungi împachetate de vară pentru miez de iarnă.

Nu spun că mi-a fugit dulceața în foc și zile întregi am tot șters la lipiceala din întreaga bucătărie. Dar a meritat. O spun cu inima pe inimă.

În viața mea nu am mâncat atâtea cireșe. Cireșe în sus, cireșe-n jos, cireșe pe tot locul.

Absolut desăvârșiți, cireșii lumii.

Nu știu ce să zic de ploaie, dar de ce nu. Dacă ai căsuța ta, dacă ploaia nesfârșită mai lasă din când în când și soarele să trăiască, cerul albastru să-nflorească, treacă de la mine. Place și ploaia.

Mai ales în amestecul de cireșe cu trandafiri.