E vremea grădinii

“Nimic nu e mai puternic ca ideea a cărei vreme a venit.”

Dintre toate ferestrele pe care am privit de-a lungul vieții, asta mi se pare exact ceea ce este. Rodul pârguit al vieții mele. Locul de neimaginat, de necrezut cu gândul și cu inima acum câțiva ani când locuiam într-un apartament din Petroșani. Aproape că nici nu înțeleg cum am ajuns aici. Într-o căsuță cu grădinuță în York, pe tărâmurile de demult ale vikingilor, un oraș cu pescăruși, cu nori de narcise pe lângă ziduri de cetate și cu străduțe bântuite de Harry Potter. Și eu pe aici. Cum este asta de cuprins cu mintea?!

Niciodată nu am crezut despre mine că aș fi capabilă să cresc o grădină sau să iubesc una. Și acum sunt exact acolo, în acel punct care părea absolut lipsit de consistență cu ani în urmă. Era de domeniul fantasticului, nici măcar dezirabil, pentru că nu poți să-ți dorești ceva ce nici nu știi că există ca posibilitate.

Simt că după ce am trecut prin perioada cerului albastru, perioada furtunilor ciclonice, perioada mării scăldate în albastru de portocale, am ajuns oareșicum întreagă în vremea grădinii. Cu multiple lipituri, dar întreagă, asemeni unui vas japonez metamorfozat prin kintsugi, măiastra artă a transformării cioburilor într-un tot armonios brăzdat de fire de aur și platină.

Verdele și florile curcubeice sunt aurul meu, mă răsucesc printre ele, cu mâinile pline de pământ și parfum. Știți imaginile acelea cu femei compuse din mișcări extatice de frunze și petale, așa mă simt eu acum. Toate crăpăturile se acoperă cu nuanțe de pădure, de livadă, de trandafiri. În timp ce genunchii nu se lasă reparați, inima e tot mai bine, peticită cu smaralde.

E vremea grădinii, vă spun. A șezlongului plutind ca o insulă într-o mare de liniște și vânt, a respirației adânci, prospețime și ploaie ușoară, a soarelui strecurându-se printre copaci și odihnindu-se pe filele vreunei cărți.

E armonie pură, simt că aș putea sta așa la nesfârșit, contopindu-mă cu pacea lumii, cu blândețea de nedescris a micului meu paradis, a inimii mele ajunse la liman.

Timpul se oprește în loc și simt că de jur împrejurul meu e doar iarba, iarba verde de acasă.

Drumul nu mai aleargă de nebun spre creste de munte, spre linia orizontului aflat la distanțe de ani lumină. Nu mă mai frământ unde e fata morgana sau lâna de aur. Nu mai scormonesc disperată prin propriul subconștient în căutarea tainelor strămoșilor. Nu mă mai disper orbecăind după arborele sacru, pe care să mă cațăr cu obstinație și să pipăi cerul.

Eu sunt drumul acum și mi-e de ajuns să îmi mișc genunchii scârțâitori și picioarele obosite prin mica grădină care îmi aparține. Mă răsucesc de colo, colo, mai smulg o buruiană, mai tai o floare uscată, mai ud când simt că totul e însetat. Mă bucur ca un copil de cireșe, de begonii colorate, de dalii uriașe, înflorate și semețe. A trecut o vulpe prin grădină, dis-de-dimineață, ce întâmplare! Noaptea recunosc Carul Mare chiar deasupra grădinuței, ia te uite, universul întreg e chiar aici.

Bineînțeles că poarta nu e încuiată, în fiecare dimineață o deschid și plec spre altă grădiniță, unde nu cresc flori, ci copilași coconași. Dar și aceea tot o grădină e.

Vă spun, e vremea grădinii. Mâinile mele o împletesc și o cresc și eu cresc în ea. Cultiv flori și copiluți. Smulg buruienile de toate felurile. Sunt o femeie ce dansează făurindu-se din frunze și petale. Din culori de flori și liniște împletită cu vânt. Sunt un șezlong și o carte.

Sunt eu însămi o grădină, cu inima fremătând ritmic printre crăpături țesute laolată cu fir verde de pădure. Sunt acest mic licurici de jad pulsând de lumină în mijloc de întuneric.