E vremea fericirii

Uneori cărțile de care ai făcut rost de peste mări și țări spun povestea vieții tale exact în acest moment. Acum. Ești acum și aici. Nu ești niciunde altundeva.

E septembrie afară și în gând. În vene și în celule. În petale scuturate de trandafiri și în frunze muiate-n ruginiu. Cu ploi și soare răcoros, aruncând doar câteva săgeți fierbinți din când în când. Culori ridicându-se liniștite între cele două lumi. Vara s-a dus de mult, e toamnă deplină și fără cale de întoarcere. Ce poți să faci când nu mai ai ce face? Te învelești în pături calde și sclipești străveziu printre frunze și flori. Zâmbești. Și citești “Septembrie”. După “Căutătorii de scoici” e numai bună. E continuarea firească. Și firescul e la ordinea zilei.

Sunt între două iubiri. Nu suntem mereu așa?! La grădiniță. Copilași pe care i-am iubit doi ani au crescut și plecat. Alți mititei au sosit, ca rățuștele gălbioare, peste dealuri și văi, gata să se lase iubiți. Gălușcuțe dodoloațe, taman bune de bibilit. Sunt între două case. Una s-a dus, spre alte mâini și inimi. Alta, noua mea căsuță, capătă contur de lemn roșiatic, palisandru cu inima înflorită, crescând tot mai mult spre cer și albastru de portocală. O iubesc deja. Suntem împreună printre trandafiri și cireșe. Gaițe și grauri pe tot locul și, mai ales, vise de tot felul. Casa visează. Eu visez. Uneori visăm același vis.

Întotdeauna am fost o visătoare și asta nu s-a schimbat și nici nu o să se schimbe. Când  visez, lumea capătă contur și lumină. Capătă tot ce trebuie să aibă o lume în care se poate trăi frumos, în care se poate crește în voia inimii și mai ales, se poate zbura zilnic până la ceruri și înapoi. E lumea în care dimineața poți să fii o buburuză zăpăcită, la amiază o adoratoare a soarelui și a mării, iar pe înserate poți lua la depănat cerul, desfăcându-l în mii de culori. Uneori se face foarte frig și visele se destramă cu totul, dar mereu am găsit puterea de a le face să răsară din nou. E o putere și asta. Nu mulți o au.

“Toți am fost aici” și toți vom fi. Aici, unde anotimpurile trec unul peste altul și mai ales peste tine, aici unde seceta amorțește iarba, o îngălbenește și o duce până aproape de moarte iar ploaia o face să crească înapoi, verde de parcă ar fi nemuritoare, proaspătă de parcă ar fi nou născută. Aici, unde uneori e prea mult ger și crivăț și uneori e prea cald, unde câteodată e frumos de te ia plânsul cu sughițuri, iar alteori e atât de urât încât până și bocetul îți amorțește. Toți suntem în aceeași oală și zburăm pe același curcubeu. Când și cum.

“Până când moartea ne va despărți”. Când eram tânără credeam tare în asta, că numai moartea poate să ne despartă de cei iubiți. Acum nu mai cred. Acum știu că moartea nu ne desparte, ci ne comprimă doar. Ne concentrează. Din doi se face unul. Cei duși continuă să existe prin noi, impreganți în toate celulele noastre, în bazarul de emoții care ne bântuie, ne vizitează mereu în vise și ne apar în tot felul de moduri știute și neștiute. Dar e o afirmație emblematică. O definiție a unei stări de lucruri. Stabilește clar că iubirea e pentru totdeauna, nu se evaporă, uite-așa, hocus, pocus! Că trebuie să ții cu dinții de ea, cu toate firele lumii, cu toată încăpățânarea de care dispui și mai mult. Uneori ți se pare că s-a dus, dar ea e tot acolo. Căci ce ai putea fi fără iubire?! Nici moartea nu ar insemna mai nimic.

“Prietenii mei”sau mai degrabă prietenele mele. Sunt cu mine peste tot. Asemenea mie, diferite de mine, într-un tot plin de farmec, absolut nemuritor. Așa se simte, așa este. În aceeași măsură în care și eu sunt nemuritoare. Îmi place lipsa de dramatism a relației noastre. Fiecare poate să fie cum este, în aceeași măsură superficială și profundă, femeie adevărată pe planeta Pământ sau fetiță prostuță cu jucărelele-n brațe. Poate să ducă greul omenirii pe umeri sau poate să se alinte cu tot felul de dulcegării și inimioare. Viața se așază liniștită și dulce la o cană de ceai fierbinte când prietenele tale sunt acolo, pietre de hotar între tărâmurile cu neguri și tărâmurile cu soare.

“Vă prescriem o pisică”. Nu știu cum a venit cartea asta spre mine, poate e în legătură cu lupta noastră constantă cu pisicile vecinilor care ne confundă grădina cu litiera lor personală. Bătălie fără sorți de izbândă, în ciuda creierului nostru mult mai dezvoltat. Au ele, pisicile, ceva care transcende tehnologia modernă și leacurile băbești deopotrivă. Poate după ce o voi citi, voi înțelege că trebuie să te împrietenești cu dușmanul tău, fie el și pisicesc. Că trebuie să te muți mereu de partea cealaltă a diamantului și să vezi lumea cu alți ochi. Deși nu știu, zău, cum aș putea să mă uit la un poo de pisică arzându-mi iarba cu ochi blânzi și îngăduitori. Cine știe, poate e următoarea minune care mă paște. Deocamdată un semn nedescifrat, de neînțeles pentru mine, dar s-au văzut altele și mai și.

“Parfumul fericirii e mai puternic când plouă”. Și plouă mult pe aici, asta e sigur. Chiar și acum, când restul omenirii înoată încă în valuri de căldură, eu stau înfofolită și privesc pe geam cum bolborosește ploaia, mărunt și nesfârșit, sub ceruri gri, cu nori alergați de colo, colo de nesfârșitele vânturi din Yorkshire. Aici nu e septembrie, ci direct noiembrie. Dar florile, florile mele rezistă. Minunatele begonii, arzătoare în culorile lor înflăcărate, încălzesc aerul toamnei, daliile glorioase se ridică curajoase în aerul răcoros și umed, nesfârșit de mândre și de grațioase în tot ce e al lor și numai al lor.

Plouă mult, plouă zilnic. Dar parcă niciodată nu am fost mai fericită. Pe deplin conștientă de tot ce mi s-a dăruit. De tot drumul pe care l-am parcurs, pe care l-am luptat, pe care m-am împiedicat și căzut de atâtea ori. Pe care m-am ridicat. De toate limanurile la care am ajuns, pe care iar le-am părăsit, luând drumul de la capăt, de toate genunile din care m-am înfiripat și crescut, de toate ploile care m-au copleșit, care m-au definit. M-au hrănit.

Plouă, dar e și soare. Și eu sunt fericită de abia pot cuprinde. Nu fericirea exaltată a tinereții, nu fericirea extatică a marilor momente. Ci bucuria așezată, stabilă, a înțelegerii depline.

Bucuria că sunt, bucuria că totul este. Și că pot să pipăi întregul și să mă minunez de miracolul existenței și al iubirii.

Da, plouă și e toamnă. Dar parcă toată firea e parfumată. Și eu sunt fericită.