Pregătesc micul dejun. Roșiile au codițe și trag adânc în piept aroma de roșu copt în soare, rumenit frumos între vreji și întinderi nesfârșite. O parte a creierului meu știe că astea sunt roșii de seră, dar pur și simplu aleg să neglijez această informație neesențială. Închid ochii. Sunt în grădină, în Tomnatic, satul copilăriei mele, locul unde am mâncat mereu cele mai bune roșii din tot universul. Sunt în mijloc de lume și respir cu poftă lumea. Lumea întreagă întipărită î

Le clădesc pe toate în sus și în jos, afară și înăuntru. Să mă duc în grădină, să lucrez ceva pe acolo, de la smulgerea buruienilor cu spini ucigași contra cărora trebuie să te echipezi cu mănuși groase de cuptor, până la admirarea senină a rozului gingaș din Japonica mea, să pun rufele la uscat, să mă uit la cer, la cireșul înflorit, să ascult păsărelele ciripind de-ale lor. Să nu mă plicitisesc nici o secundă, cufundată cu totul în curgerea naturii. Să mă întorc în casă, să

“Și acum ce facem? Cum putem împăca faptul de a trăi deopotrivă în cele mai bune vremuri și în cele mai rele? Unde găsim o busolă pentru a naviga într-o lume pentru care nu avem nici o hartă? Există vreo voce a înțelepciunii care să înlocuiască absurditatea turbată, să ne aline sentimentele chinuitoare de insecuritate și să ne dea o fărâmă de speranță? Răspunsul la complexitatea covârșitoare nu este o și mai mare complexitate, ci simplitatea reconfortantă.” (Alan Cohen, “Tao

M-am gândit îndelung la ce hotărâri mărețe aș putea lua pentru noul an. Pentru a evolua. Pentru a-mi schimba viața din bine în mai bine. Nu știu ce să zic, după atâția ani nou nouți, de-abia înființați pe lume, după atâtea hotărâri mai mult sau mai puțin revoluționare, că unele s-au repetat la nesfârșit, fără nici o finalizare, după atâtea și-atâtea bezmeticeli parcă nu aș mai avea încredere în rezoluțiile de început. Dar nici să merg așa de-aiurea, nu-mi vine. Cum să pășesc