“Și acum ce facem? Cum putem împăca faptul de a trăi deopotrivă în cele mai bune vremuri și în cele mai rele? Unde găsim o busolă pentru a naviga într-o lume pentru care nu avem nici o hartă? Există vreo voce a înțelepciunii care să înlocuiască absurditatea turbată, să ne aline sentimentele chinuitoare de insecuritate și să ne dea o fărâmă de speranță? Răspunsul la complexitatea covârșitoare nu este o și mai mare complexitate, ci simplitatea reconfortantă.” (Alan Cohen, “Tao

M-am gândit îndelung la ce hotărâri mărețe aș putea lua pentru noul an. Pentru a evolua. Pentru a-mi schimba viața din bine în mai bine. Nu știu ce să zic, după atâția ani nou nouți, de-abia înființați pe lume, după atâtea hotărâri mai mult sau mai puțin revoluționare, că unele s-au repetat la nesfârșit, fără nici o finalizare, după atâtea și-atâtea bezmeticeli parcă nu aș mai avea încredere în rezoluțiile de început. Dar nici să merg așa de-aiurea, nu-mi vine. Cum să pășesc

E plin de pisici pe aici. Dimineața, când ieșim, le vedem pe cele trei ale pensiunii în cele mai interesante, ciudate, absolut perfecte poziții. De o lejeritate indiferentă, suficientă sieși. Nu te deranjează cu nimic, nu le interesează prezența ta. Preferata mea e una aurie, toată numai miere și frumusețe și relaxare. Stau tolănite la umbră, coada le atârnă leneș, de multe ori le vezi răsfirate leneș pe canapeluțele din grădină, pe pernele destinate turiștilor de o vară. Le

La trei ani, cu ochii rotunzi, limpezi ca apa de fântână, nevinovați din interior spre în afară, privim lumea cu uimire și încântare absolută. Totul e încărcat de potențial, încrederea noastră e atotcuprinzătoare, uriașă cât marea cea mare. Apoi începem drumul. Și toate ne dezamăgesc. Părinții sunt primii. Din eroi de benzi desenate, absoluți în puterile lor magice se transformă în niște banali imperfecți. Ne părăsesc la grădiniță, uitând de noi cu orele, lăsându-ne de izbeli

Cri (întinzându-se pe șezlongul care întâmplător e chiar în fața mea): - Liliuca, dacă vrei să vezi marea te uiți la mine. Lilike, mulțumită peste poate, adăpostită la umbră, sub umbrelă: - Întotdeauna, Cristinelu' meu. De câte ori mă uit la tine văd marea și numai marea. Eu în umbră, el în soare, fiecare cum îi place. Din când în când Cristinelu’ mă privește grijuliu, să vadă dacă nu m-a ajuns din urmă soarele, așa cum stau eu ca regina din Saba tolănită pe șezlong. -Hai sus

Am o dimineață absolut glorioasă în care toate mi se par perfecte. Cred că e efectul dispariției durerii. Aia de umăr. Și totul strălucește. Cerul e plin ochi de seninătate. Marea cu vălurele pe tot întinsul e plină ochi de dantele albastre. Culeg pietricele și sunt extaziată de frumusețea lor simplă, rezultatul a mii de ani de șlefuire anonimă. Seamănă cu oamenii aceia rari, prețioși, care luminează în întuneric, felinare încărcate de argint fluid. Oameni speciali pe care îi

Ce mai poveste! 😊)) Mâna a început să mă doară din a doua zi în Corfu. Așa ceva. Stricătoare de vacanță, durerea era sâcâitore, permanentă, nu mă lăsa să dorm. Îmi ridicam brațul cu mâna cealaltă și mă văitam de numa'. După o matură analiză post mortem, am tras concluzia ca de la mărețul meu rucsac minimalist, destul de greu, hm. Așa, pe la vreo 8 kile. Se pare că am ajuns vremurile în care nu mai pot căra minimalismul în spinare. Tre să mă întorc la trolerul pe roți, unul m

Să pornim de la premisa esențială că nesimțitul nu știe că e nesimțit. E evident. Dacă ar avea bun simț, ar ști. Dar n-are, așa că nu...

Când avem altceva În largul lumii, plutind agale pe o insulă la fel de albastră ca orice vis frumos, la fel de verde ca miezul de...

Este vorba doar de noroc aici. Noroc chior, trimis de zei. Să stau eu cumințică în orășelul meu pierdut în munți, să văd din întâmplare...