“Nimic nu e mai puternic ca ideea a cărei vreme a venit.” Dintre toate ferestrele pe care am privit de-a lungul vieții, asta mi se pare exact ceea ce este. Rodul pârguit al vieții mele. Locul de neimaginat, de necrezut cu gândul și cu inima acum câțiva ani când locuiam într-un apartament din Petroșani. Aproape că nici nu înțeleg cum am ajuns aici. Într-o căsuță cu grădinuță în York, pe tărâmurile de demult ale vikingilor, un oraș cu pescăruși, cu nori de narcise pe lângă zidu

Uneori cărțile de care ai făcut rost de peste mări și țări spun povestea vieții tale exact în acest moment. Acum. Ești acum și aici. Nu ești niciunde altundeva. E septembrie afară și în gând. În vene și în celule. În petale scuturate de trandafiri și în frunze muiate-n ruginiu. Cu ploi și soare răcoros, aruncând doar câteva săgeți fierbinți din când în când. Culori ridicându-se liniștite între cele două lumi. Vara s-a dus de mult, e toamnă deplină și fără cale de întoarcere.

O veche zicală japoneză spune: „Cazi de șapte ori, ridică-te de opt.” Este evident ce poate să însemne asta. Nu vin cu explicații în plus. Fiecare face ce vrea cu sfaturile și le interpretează cum poate. Eu am aplicat mărețul sfat mai ales în ceea ce privește genoflexiunile. După multe luni, poate ani de insesizabili și mărunței „Au! au au au!”, m-am trezit că picioarele mele au început să-și schimbe funcția vitală și să se resemneze. Nu mai puteam îndoi genunchii, nu mai

Încă o dată de la capăt. O nouă căsuță, o nouă grădinuță. Între noi fie vorba nu știu cum am trăit o viață fără grădini. Acum nu mai pot fără. O grădină îți poate salva viața. Poate să te umple de sens, de conținut, de reziliență, de euforie, de flori. O grădină poate să te treacă dintr-o casă în alta, dintr-un plan existențial în următorul. Nu se poate fără. Încă simt dragul meu în fața trandafirilor proaspăt sosiți. Aici și acum. Mărunței, plini de posibilități, doar frunze

Pregătesc micul dejun. Roșiile au codițe și trag adânc în piept aroma de roșu copt în soare, rumenit frumos între vreji și întinderi nesfârșite. O parte a creierului meu știe că astea sunt roșii de seră, dar pur și simplu aleg să neglijez această informație neesențială. Închid ochii. Sunt în grădină, în Tomnatic, satul copilăriei mele, locul unde am mâncat mereu cele mai bune roșii din tot universul. Sunt în mijloc de lume și respir cu poftă lumea. Lumea întreagă întipărită î

Le clădesc pe toate în sus și în jos, afară și înăuntru. Să mă duc în grădină, să lucrez ceva pe acolo, de la smulgerea buruienilor cu spini ucigași contra cărora trebuie să te echipezi cu mănuși groase de cuptor, până la admirarea senină a rozului gingaș din Japonica mea, să pun rufele la uscat, să mă uit la cer, la cireșul înflorit, să ascult păsărelele ciripind de-ale lor. Să nu mă plicitisesc nici o secundă, cufundată cu totul în curgerea naturii. Să mă întorc în casă, să

“Și acum ce facem? Cum putem împăca faptul de a trăi deopotrivă în cele mai bune vremuri și în cele mai rele? Unde găsim o busolă pentru a naviga într-o lume pentru care nu avem nici o hartă? Există vreo voce a înțelepciunii care să înlocuiască absurditatea turbată, să ne aline sentimentele chinuitoare de insecuritate și să ne dea o fărâmă de speranță? Răspunsul la complexitatea covârșitoare nu este o și mai mare complexitate, ci simplitatea reconfortantă.” (Alan Cohen, “Tao

M-am gândit îndelung la ce hotărâri mărețe aș putea lua pentru noul an. Pentru a evolua. Pentru a-mi schimba viața din bine în mai bine. Nu știu ce să zic, după atâția ani nou nouți, de-abia înființați pe lume, după atâtea hotărâri mai mult sau mai puțin revoluționare, că unele s-au repetat la nesfârșit, fără nici o finalizare, după atâtea și-atâtea bezmeticeli parcă nu aș mai avea încredere în rezoluțiile de început. Dar nici să merg așa de-aiurea, nu-mi vine. Cum să pășesc

E plin de pisici pe aici. Dimineața, când ieșim, le vedem pe cele trei ale pensiunii în cele mai interesante, ciudate, absolut perfecte poziții. De o lejeritate indiferentă, suficientă sieși. Nu te deranjează cu nimic, nu le interesează prezența ta. Preferata mea e una aurie, toată numai miere și frumusețe și relaxare. Stau tolănite la umbră, coada le atârnă leneș, de multe ori le vezi răsfirate leneș pe canapeluțele din grădină, pe pernele destinate turiștilor de o vară. Le

La trei ani, cu ochii rotunzi, limpezi ca apa de fântână, nevinovați din interior spre în afară, privim lumea cu uimire și încântare absolută. Totul e încărcat de potențial, încrederea noastră e atotcuprinzătoare, uriașă cât marea cea mare. Apoi începem drumul. Și toate ne dezamăgesc. Părinții sunt primii. Din eroi de benzi desenate, absoluți în puterile lor magice se transformă în niște banali imperfecți. Ne părăsesc la grădiniță, uitând de noi cu orele, lăsându-ne de izbeli